Zăpada - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Zăpada" de Tudor Arghezi în care aflăm că a venit iarna și autorul acestei povestiri ne explică cât de mirific este spectacolul trecerii de la toamnă la anotimpul iarnă. Ne spune că s-a făcut alb în miazănoapte, alb în miazăzi, alb jur-împrejur, și alb între margini, pretutindeni. Drumurile și potecile călătoare și apele s-au oprit într-un gând, prefăcute-n căi. Pulberea țăranii s-a așternut strecurată dedesubtul sticlei de gheață.
Citește povestirea pt. copii "Zăpada" din Cartea cu jucării
Pentru niște păpuși, nici că s-a mai văzut țară mai curată ca împărăția mată a zăpezii. Alb în miazănoapte, alb în miazăzi, alb jur-împrejur, și alb între margini, pretutindeni. Golul din codri s-a împlinit cu broderii și urzeli albe, țesute migălos cu miliarde de iglițe și ace. Plopii s-au înfășurat în mantale lucii, satele s-au îmbrobodit cu lână rece scânteietoare. Dacă s-au surpat clădirile miraculoase de frunze, bisericile verzi și castelele fragile, armate cu ramuri de mesteacăn și cu grinzi de gorun, ele s-au reclădit în schimb într-o singură noapte de pufuri de păpădii astrale.
Drumuri și poteci călătoare, apele s-au oprit într-un gând, prefăcute-n căi. Pulberea țărânii s-a așternut strecurată dedesubtul sticlei de gheață. Ca să se mângâie de pierderea culorilor și a nălucilor fermecate din amurg, acum, când lumina s-a învălătucit cu umbra laolaltă, ca o mantie aurie căptușită cu țigaie, Maica păpușilor, Preacurata, dă fiecărui grăunte de zăpadă o floare și-l scrie cu păienjeniș. Peste noi toți, fără deosebire, cad stelele, cad fluturii unui botez de gheață.
Vifore de nimburi, furtuni de aureole, viscol de tiare, vârtejuri, calamități și epidemii de glorii... Dumnezeu bate timpul cu giuvaere.
În umbra încleștată a streșinilor de țurțuri, trec sfinți în stihare, și plugarul, înveșmântat în odăjdii, merge în toiag prin Ierusalimul lui noiembrie, arhiereu încărcat cu poveri minuscule de argint.
Miresele au umplut orașul, regii sunt fară număr. Icoanele au purces la drum, și chiar caii sunt purtători de cădelniți răsunătoare, pe când candeli cu focul înghețat sclipesc în constelații îmbelșugate. Oameni de oglindă străbat împărăția zăpezii, printre schivnici în șiac și ciubote. Pe pârtii de-a lungul se înșiră iconografia fumurie a Bisericii de Răsărit și, dimpotrivă, călătoresc statuile, ogivele și vitrourile, rănite în spărtura sacră de câte un rubin.
Moș Crăciun e Păpușa Mare, mitropolitul tuturor păpușilor, străbunicul jucăriilor, născocite pentru iarnă. El nu poate veni pe noroi și colb, pentru că giubeaua lui de purpură nu-și roade pulpana decât pe câmpuri de zibelină, curate, măturate cu târnuri de sticlă, netezite cu tăvălugi de ametist. Cine l-a văzut călărind pe un asin prea mic și atârnându-i picioarele prea lungi în aer, până la poarta orașului, nămețit, a mințit. Moș Crăciun călătorește pe jos, de-acolo de unde pleacă pân-aci unde ajunge, după trei luni de drum printre cătunele adormite, uimind câinii și lupii cu liniștea lui și încremenind corbii-n copaci. Şi nu-i numai Moș Crăciun, sunt mii de Moși Crăciuni: căci s-a înmulțit și Moș Crăciun de când s-au înmulțit copiii - și fiecare unchiaș pleacă-ncoace din peșterilor lor, pe câte o scorbură deosebită, mai apropiată, ca să ajungă la timp.
De astă dată, noiembrie i-a trezit pe toți cu o lună mai devreme, și moșnegii, venerabili la chip și sprinteni la picioare, cocoșați, pentru că așa le stă bine și așa e uniforma, dar în sinea lor flăcăi, au pornit-o, mi se pare, în cele patru părți ale lumii, siliți ca la întoarcerea din drum să vie cu umbrele de ploaie și șoșoni.
Cum se năruiesc ciorchinii de mărgăritare din bolțile cu vițe de metal, cum se prăvale muntele de mărgele la fața pământului prins în iarmaroc, o singură pasăre a rămas la țară, vrabia cenușie, împlinită ca o cucoană dură, cochetă, cu o linie de fard lângă pleoape. Într-o groapă albă, unde s-a frânt și desfăcut o minge aburie de ovăz, cincizeci de vrăbii vorbesc franțuzește și joacă, vioaie, o scenă de bulevard, ridicându-se în stol odată și pogorându-se iarăși în stol, pe același loc părăsit, la trecerea unei sănii cu tălpile unse, trasă de un telegar stil englezesc. Una din ele a furat ceva din carele cu mei ale armatei, căci fuge cu spicul unui pai lung, ca un hoț de fire telegrafice, și o ia peste case.
Seara, zăpada inaugurează săli imense ca de paturi albe, dormitoare ca pentru lehuze, leagăne ca pentru prunci gângavi, pensionate reci ca pentru fecioare scandinave bălane - și până la miezul nopții n-a venit încă să răstoarne pătura de dimie nimic. Şi atunci, paturile sunt acoperite cu flori pentru absenți; întâi crizantemele, apoi chiparoasele, în sfârșit narcisele. Un dulău pribeag se duce greu prin petale, căutându-și stăpâna, infirmiera - și grădina de aclimatare a plantelor cu solzi de gheață este sfărâmată de un automobil cu farurile aprinse, care înaintează răcnind ca o fiară speriată, gemând în măruntaie.
Drumuri și poteci călătoare, apele s-au oprit într-un gând, prefăcute-n căi. Pulberea țărânii s-a așternut strecurată dedesubtul sticlei de gheață. Ca să se mângâie de pierderea culorilor și a nălucilor fermecate din amurg, acum, când lumina s-a învălătucit cu umbra laolaltă, ca o mantie aurie căptușită cu țigaie, Maica păpușilor, Preacurata, dă fiecărui grăunte de zăpadă o floare și-l scrie cu păienjeniș. Peste noi toți, fără deosebire, cad stelele, cad fluturii unui botez de gheață.
Vifore de nimburi, furtuni de aureole, viscol de tiare, vârtejuri, calamități și epidemii de glorii... Dumnezeu bate timpul cu giuvaere.
În umbra încleștată a streșinilor de țurțuri, trec sfinți în stihare, și plugarul, înveșmântat în odăjdii, merge în toiag prin Ierusalimul lui noiembrie, arhiereu încărcat cu poveri minuscule de argint.
Miresele au umplut orașul, regii sunt fară număr. Icoanele au purces la drum, și chiar caii sunt purtători de cădelniți răsunătoare, pe când candeli cu focul înghețat sclipesc în constelații îmbelșugate. Oameni de oglindă străbat împărăția zăpezii, printre schivnici în șiac și ciubote. Pe pârtii de-a lungul se înșiră iconografia fumurie a Bisericii de Răsărit și, dimpotrivă, călătoresc statuile, ogivele și vitrourile, rănite în spărtura sacră de câte un rubin.
Moș Crăciun e Păpușa Mare, mitropolitul tuturor păpușilor, străbunicul jucăriilor, născocite pentru iarnă. El nu poate veni pe noroi și colb, pentru că giubeaua lui de purpură nu-și roade pulpana decât pe câmpuri de zibelină, curate, măturate cu târnuri de sticlă, netezite cu tăvălugi de ametist. Cine l-a văzut călărind pe un asin prea mic și atârnându-i picioarele prea lungi în aer, până la poarta orașului, nămețit, a mințit. Moș Crăciun călătorește pe jos, de-acolo de unde pleacă pân-aci unde ajunge, după trei luni de drum printre cătunele adormite, uimind câinii și lupii cu liniștea lui și încremenind corbii-n copaci. Şi nu-i numai Moș Crăciun, sunt mii de Moși Crăciuni: căci s-a înmulțit și Moș Crăciun de când s-au înmulțit copiii - și fiecare unchiaș pleacă-ncoace din peșterilor lor, pe câte o scorbură deosebită, mai apropiată, ca să ajungă la timp.
De astă dată, noiembrie i-a trezit pe toți cu o lună mai devreme, și moșnegii, venerabili la chip și sprinteni la picioare, cocoșați, pentru că așa le stă bine și așa e uniforma, dar în sinea lor flăcăi, au pornit-o, mi se pare, în cele patru părți ale lumii, siliți ca la întoarcerea din drum să vie cu umbrele de ploaie și șoșoni.
Cum se năruiesc ciorchinii de mărgăritare din bolțile cu vițe de metal, cum se prăvale muntele de mărgele la fața pământului prins în iarmaroc, o singură pasăre a rămas la țară, vrabia cenușie, împlinită ca o cucoană dură, cochetă, cu o linie de fard lângă pleoape. Într-o groapă albă, unde s-a frânt și desfăcut o minge aburie de ovăz, cincizeci de vrăbii vorbesc franțuzește și joacă, vioaie, o scenă de bulevard, ridicându-se în stol odată și pogorându-se iarăși în stol, pe același loc părăsit, la trecerea unei sănii cu tălpile unse, trasă de un telegar stil englezesc. Una din ele a furat ceva din carele cu mei ale armatei, căci fuge cu spicul unui pai lung, ca un hoț de fire telegrafice, și o ia peste case.
Seara, zăpada inaugurează săli imense ca de paturi albe, dormitoare ca pentru lehuze, leagăne ca pentru prunci gângavi, pensionate reci ca pentru fecioare scandinave bălane - și până la miezul nopții n-a venit încă să răstoarne pătura de dimie nimic. Şi atunci, paturile sunt acoperite cu flori pentru absenți; întâi crizantemele, apoi chiparoasele, în sfârșit narcisele. Un dulău pribeag se duce greu prin petale, căutându-și stăpâna, infirmiera - și grădina de aclimatare a plantelor cu solzi de gheață este sfărâmată de un automobil cu farurile aprinse, care înaintează răcnind ca o fiară speriată, gemând în măruntaie.
Zăpada este industria în mare a fabricantului microscopic, pentru care lucrează detaliat mii de uzini de același tip și format. Din octombrie la mart, natura și-a rezervat singura îndeletnicire de a tăia firicele de hârtie de cristal, de a fabrica milimetri, puncte albe, virgule și paranteze, pentru a dovedi omului, variabil și trândav, că Alpii s-au născut dintr-o firimitură de faină. Între ferestre, pe marginea uneia dintre ele, ea mi-a așezat, ca pe o poliță, în fiecare geam, câte un rând bine strâns de cărți în multe volume, tiraj suav. De jgheaburi spânzură instrumente de cristal, eprubete, pipete, pulverizatoare de Baccarat.
Un serviciu de Sevres pentru o sută de persoane mi l-a pus pe casă, într-o tavă de muzeu. Colțurile casei sunt o imitație de briliant turnat a figurilor, comice și grave, de catedrală medievală. Bucătăriile de patru etaje sunt mascate de uriași țurțuri de orgi. Meșteșugul zmalțului, aflat de Bernard Palissy la foc, îl repetă, fiecare burlan la rece, din apă și văzduh închegat cu transparențe. Havuzul din parc și-a înghețat în aer biciul de safir.
Şi după inaugurarea tuturor acestor expoziții de porțelan, de faianțe, de metale străvezii, de sidefuri, de materii prime vitroase, de cvarțuri, de marmori, de aglomerate și pulverulențe, palatele lui noiembrie au stat patru zile deschise pentru amatorii de colecții. Într-o altă noapte, păreții s-au cojit de daruri, și tezaurele au pornit din panoplii și vitrine. Bibliotecile au fost desfoliate și aruncate într-un uragan de puteri active; până a doua zi, valuri de foi cu inscripții chirilice, talaze de pergamente, au căzut și s-au așternut în dezordinea evenimentului cotropitor. Piciorul călca pe o pagină din Sfintele Scripturi cu inițiala roșie și aurie, bățul sfărâma o statuetă, stârnea un fluture de mătăsuri. Borangicurile s-au destrămat, trâmbele de pânză au căzut fâșii și zdrențe, florile și-au pierdut petalele toate.
Unde mai sunt splendorile variate ale geniului, esențial, dezlănțuit orbește și trecător la întâmplare, pe milioane de kilometri pătrați dintr-o dată? Din vânt el face piatră și fier, instantaneu. Cheamă pădurile și, cu entuziasmul că se supun unui ideal, pădurile îl urmează dansând. Întreabă undele și ele răspund pasionate, în tumulturi gigantice de talaze. Şi-a pus degetul pe pământ, și pământul s-a înfiorat ca zebra în sălbăticie. S-a uitat în univers, și universul, simțindu-i căutătura, și-a deschis feerile nopții. Fiecare gând al lui năvălește ca un torent și se revarsă ca o beteală de ape spânzurată-n creștetul abrupt al unei stânci, ridicată cu piscul în ceruri. Se mută gândul și se zămislesc minunile, descântecele, încântările, și-n vecia lui nu rămâne etern decât provizoriul.
Dar splendorile încep să se înmoaie și devin lichide. Muzeele, catedralele, piramidele curg pe jgheaburi de tinichea...
Cizmele lăptarului se târăsc prin foste hlamide și cârji, roțile căruții spintecă valurile sfinte din ajun: interiorul mărgăritarelor, stratificate în bancuri, sfărâmate de potcoavele calului normand, se vădește gelatinos și stricat. Fantezia lui Dumnezeu le-a considerat o secundă și, obosită de această senină bunăvoință, a trecut peste ele și le-a uitat în picioarele și lopețile locuitorilor de jos, obișnuiți să deschidă, între firmament și pălărie, un cortel.
Imperiul lichidează în întregimea lui. Cavalerismul, noblețea și ierarhia cristalină a unei lumi ce s-a visat o săptămână neclindtă și definită sunt încărcate în furgoane, ca un material mort și descompus, și aruncat în gârlă.
Peisajul apare ca un câmp de luptă, în care s-ar fi războit două popoare, înveșmântate în cearșafuri și rufării, cu unghiile și cu dinții. Gloatele biruite aleargă acum despuiate către mare, ca să-și caute un refugiu și o îmbrăcăminte, după ce și-au lăsat aici cămășile maculate. Oblojeli de vată aruncate, cu noroi și puroaie, acoperă pământul, căzute de pe brațele și coapsele coloșilor înfrânți de alți coloși, care au plecat și ei, odată cu bufnițele și corbii. Aci, în mocirla vânătă de subt părete, de care se echilibrează, pipăindu-l, trecătorii, un mare general a fost prins de dușman și mușcat. Morții au fost scufundați în pământ cu călcâiul, și desfăcuți, în măruntaie, ca niște vopsele cu ulei frecate - bravi învinși, care au știut să-și dea sufletul pe zăpadă, fără să geamă, cruzi și deciși până la urmă! Sângele celor mulți a fost atât de necăjit, încât, vărsându-se în coca humelor roșcate, s-a desfăcut în otravă.
Prin mlaștini de carne, cetățenii se duc la școală, la cafenea și ateliere, alunecând în creierii cadavrelor masacrate, fără să știe ce s-a întâmplat peste noapte și câte tragedii mute s-au petrecut și isprăvit la fereastra lor întunecată.
Moșii Crăciuni au fost apucați de moină în cetate, și s-au ascuns în hoteluri, cu bărbile albe, cu cizmele lor de lac, cu cojoacele de catifea roșie și violetă. Câțiva din ei au mâncat bătaie, din pricina unui nas ca nelumea; cărnii au scăpat.
Acum, câte unul, doi, rași englezește, se strecoară prin lumea peronului și se întorc la peșteri, acasă, cu trenul.
Până să le crească bărbile din nou, vor trece patruzeci de ani...
Un serviciu de Sevres pentru o sută de persoane mi l-a pus pe casă, într-o tavă de muzeu. Colțurile casei sunt o imitație de briliant turnat a figurilor, comice și grave, de catedrală medievală. Bucătăriile de patru etaje sunt mascate de uriași țurțuri de orgi. Meșteșugul zmalțului, aflat de Bernard Palissy la foc, îl repetă, fiecare burlan la rece, din apă și văzduh închegat cu transparențe. Havuzul din parc și-a înghețat în aer biciul de safir.
Şi după inaugurarea tuturor acestor expoziții de porțelan, de faianțe, de metale străvezii, de sidefuri, de materii prime vitroase, de cvarțuri, de marmori, de aglomerate și pulverulențe, palatele lui noiembrie au stat patru zile deschise pentru amatorii de colecții. Într-o altă noapte, păreții s-au cojit de daruri, și tezaurele au pornit din panoplii și vitrine. Bibliotecile au fost desfoliate și aruncate într-un uragan de puteri active; până a doua zi, valuri de foi cu inscripții chirilice, talaze de pergamente, au căzut și s-au așternut în dezordinea evenimentului cotropitor. Piciorul călca pe o pagină din Sfintele Scripturi cu inițiala roșie și aurie, bățul sfărâma o statuetă, stârnea un fluture de mătăsuri. Borangicurile s-au destrămat, trâmbele de pânză au căzut fâșii și zdrențe, florile și-au pierdut petalele toate.
Unde mai sunt splendorile variate ale geniului, esențial, dezlănțuit orbește și trecător la întâmplare, pe milioane de kilometri pătrați dintr-o dată? Din vânt el face piatră și fier, instantaneu. Cheamă pădurile și, cu entuziasmul că se supun unui ideal, pădurile îl urmează dansând. Întreabă undele și ele răspund pasionate, în tumulturi gigantice de talaze. Şi-a pus degetul pe pământ, și pământul s-a înfiorat ca zebra în sălbăticie. S-a uitat în univers, și universul, simțindu-i căutătura, și-a deschis feerile nopții. Fiecare gând al lui năvălește ca un torent și se revarsă ca o beteală de ape spânzurată-n creștetul abrupt al unei stânci, ridicată cu piscul în ceruri. Se mută gândul și se zămislesc minunile, descântecele, încântările, și-n vecia lui nu rămâne etern decât provizoriul.
Dar splendorile încep să se înmoaie și devin lichide. Muzeele, catedralele, piramidele curg pe jgheaburi de tinichea...
Cizmele lăptarului se târăsc prin foste hlamide și cârji, roțile căruții spintecă valurile sfinte din ajun: interiorul mărgăritarelor, stratificate în bancuri, sfărâmate de potcoavele calului normand, se vădește gelatinos și stricat. Fantezia lui Dumnezeu le-a considerat o secundă și, obosită de această senină bunăvoință, a trecut peste ele și le-a uitat în picioarele și lopețile locuitorilor de jos, obișnuiți să deschidă, între firmament și pălărie, un cortel.
Imperiul lichidează în întregimea lui. Cavalerismul, noblețea și ierarhia cristalină a unei lumi ce s-a visat o săptămână neclindtă și definită sunt încărcate în furgoane, ca un material mort și descompus, și aruncat în gârlă.
Peisajul apare ca un câmp de luptă, în care s-ar fi războit două popoare, înveșmântate în cearșafuri și rufării, cu unghiile și cu dinții. Gloatele biruite aleargă acum despuiate către mare, ca să-și caute un refugiu și o îmbrăcăminte, după ce și-au lăsat aici cămășile maculate. Oblojeli de vată aruncate, cu noroi și puroaie, acoperă pământul, căzute de pe brațele și coapsele coloșilor înfrânți de alți coloși, care au plecat și ei, odată cu bufnițele și corbii. Aci, în mocirla vânătă de subt părete, de care se echilibrează, pipăindu-l, trecătorii, un mare general a fost prins de dușman și mușcat. Morții au fost scufundați în pământ cu călcâiul, și desfăcuți, în măruntaie, ca niște vopsele cu ulei frecate - bravi învinși, care au știut să-și dea sufletul pe zăpadă, fără să geamă, cruzi și deciși până la urmă! Sângele celor mulți a fost atât de necăjit, încât, vărsându-se în coca humelor roșcate, s-a desfăcut în otravă.
Prin mlaștini de carne, cetățenii se duc la școală, la cafenea și ateliere, alunecând în creierii cadavrelor masacrate, fără să știe ce s-a întâmplat peste noapte și câte tragedii mute s-au petrecut și isprăvit la fereastra lor întunecată.
Moșii Crăciuni au fost apucați de moină în cetate, și s-au ascuns în hoteluri, cu bărbile albe, cu cizmele lor de lac, cu cojoacele de catifea roșie și violetă. Câțiva din ei au mâncat bătaie, din pricina unui nas ca nelumea; cărnii au scăpat.
Acum, câte unul, doi, rași englezește, se strecoară prin lumea peronului și se întorc la peșteri, acasă, cu trenul.
Până să le crească bărbile din nou, vor trece patruzeci de ani...
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
