Păcăleală - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Păcăleală" de Tudor Arghezi în care Baruțu a aflat de la pisicile telefoniste agățate de stâlpii de telegraf, cum să facă o instalație, cu ajutorul unui ghem de sfoară, legând clanța ușii de un scaun, scaunul de o carafa cu apă și parcurgând în zigzaguri și ocoluri, cu sfoara, mobilierul unei odăi. Când însă cineva a deschis ușa, instantaneu toate lucrurile au sărit prin cameră și în plus s-a vărsat și carafa cu apă.
Citește povestirea pt. copii "Păcăleală" din Cartea cu jucării
Un pedagog de literatură franceză, de la care s-au inspirat, probabil, fără să mărturisească și ascunzându-i cartea în cel mai depărtat sertar mai multe celebrități, învață pe oricine să scrie literar, după douăzeci de lecțiuni, prin imitarea marilor scriitori. Să te pui în fiecare zi cu caietul dinaintea unui autor, ca pictorii copiști la Luvru, și să imitezi sistematic. În nu știu câți ani, devii scriitor cu merite incontestabile și toată lumea se miră cum ai devenit.
Trebuie să fie un adevăr în eficacitatea spiritului de imitație și probabil că natura, care patronează identicele funcțiuni ale generațiilor succesive la oameni, la tuberoze și la căței, și-a făcut marele tiraj animal și vegetal existent, ținând seamă de principiul măimuțărelii și stabilindu-l în legile ei. Natura reproduce: imitează. Însă, ca să nu observe indivizii că joacă în realitate ca proștii, într-o horă cu muzica nevăzută și cu parteneri constanți de la facerea lumii, îi păcălește cu sentimentul entuziasmului și cu iluzia că inovează, trecându-le bagajele în instinct.
Eroarea sau binefacerea pedagogului francez consistă în recomandarea actului imitat voluntar, care, este drept, a dat numeroși autori, începuți cu traduceri din Maupassant și stabiliți în zodiile lui Taine. Mai interesantă trebuie să fie cealaltă imitație sinceră, obsesia, care într-adevăr generează în toate artele o sumedenie de ucenici și sateliți, destinați să se ridice și să zboare în jurul unui ins artistic nou, ca pulberea ridicată în scânteierea lunii, de fuga unui telegar.
Baruțu practică involuntar dezideratele culturii, asimilând expresia lucrurilor văzute. Zi cu zi, el aduce din plimbările lui, descoperirile noi, pe care nu le mărturisește - însă le reproduce. Când zice: „Sunt un cal“ și face din copite și din grumaz, el a văzut un cal și i-a plăcut. A dorit să aibă un tren și a preferat să fie chiar el trenul ce-i trebuia, umplând cu șuiere, cu aburi și fum apartamentul, străbătut în pas gimnastic pe șine ideale. A dorit să fie colonel și s-a făcut colonel.
Telefoniștii cu gheare ramificate la picioare, agățați de stâlpii de telegraf, i-au sugerat o instalație, cu ajutorul unui ghem de sfoară, legând clanța ușii de un scaun, scaunul de o carafa cu apă și parcurgând în zigzaguri și ocoale, cu sfoara, mobilierul unei odăi. Când a deschis cineva ușa, dezastrul a fost instantaneu, toate obiectele sărind răsturnate din locul lor, peste care s-a prăbușit și litrul de apă din carafă. A fost o lapoviță, neprevăzută de spiritul de imitație, care credea că ghemul de sfoară, desfăcut și înnodat pe lucrurile din casă, are să cânte și să vorbească.
Trebuie să fie un adevăr în eficacitatea spiritului de imitație și probabil că natura, care patronează identicele funcțiuni ale generațiilor succesive la oameni, la tuberoze și la căței, și-a făcut marele tiraj animal și vegetal existent, ținând seamă de principiul măimuțărelii și stabilindu-l în legile ei. Natura reproduce: imitează. Însă, ca să nu observe indivizii că joacă în realitate ca proștii, într-o horă cu muzica nevăzută și cu parteneri constanți de la facerea lumii, îi păcălește cu sentimentul entuziasmului și cu iluzia că inovează, trecându-le bagajele în instinct.
Eroarea sau binefacerea pedagogului francez consistă în recomandarea actului imitat voluntar, care, este drept, a dat numeroși autori, începuți cu traduceri din Maupassant și stabiliți în zodiile lui Taine. Mai interesantă trebuie să fie cealaltă imitație sinceră, obsesia, care într-adevăr generează în toate artele o sumedenie de ucenici și sateliți, destinați să se ridice și să zboare în jurul unui ins artistic nou, ca pulberea ridicată în scânteierea lunii, de fuga unui telegar.
Baruțu practică involuntar dezideratele culturii, asimilând expresia lucrurilor văzute. Zi cu zi, el aduce din plimbările lui, descoperirile noi, pe care nu le mărturisește - însă le reproduce. Când zice: „Sunt un cal“ și face din copite și din grumaz, el a văzut un cal și i-a plăcut. A dorit să aibă un tren și a preferat să fie chiar el trenul ce-i trebuia, umplând cu șuiere, cu aburi și fum apartamentul, străbătut în pas gimnastic pe șine ideale. A dorit să fie colonel și s-a făcut colonel.
Telefoniștii cu gheare ramificate la picioare, agățați de stâlpii de telegraf, i-au sugerat o instalație, cu ajutorul unui ghem de sfoară, legând clanța ușii de un scaun, scaunul de o carafa cu apă și parcurgând în zigzaguri și ocoale, cu sfoara, mobilierul unei odăi. Când a deschis cineva ușa, dezastrul a fost instantaneu, toate obiectele sărind răsturnate din locul lor, peste care s-a prăbușit și litrul de apă din carafă. A fost o lapoviță, neprevăzută de spiritul de imitație, care credea că ghemul de sfoară, desfăcut și înnodat pe lucrurile din casă, are să cânte și să vorbească.
Singura creație nebănuită logic este bătaia care urmează unei experiențe prea complicate. O bătaie, de bună seamă, inexpresivă și suportabilă, în care supără cu mult mai mult intenția decât pedeapsa. De când a fost tuns pe scăunel cu mașina gospodăriei, care dusă de mâna inexperimentată bărbierește a măicuții, ciugulește capul ca barza și-l lasă pestriț și năpârlit pe alocuri, ca o blană de pisică bolnavă, pedeapsa lui Baruțu întârzie prin căutarea locului de aplicație, și necazul descrește. Dacă nu-ți apuci dintr-o singură dată adversarul cu o ciupitură repezită-n păr, pipăitul până să ajungă la moalele spinării se catifelează și te vezi mângâind un pantalon întins cu o palmă distrată și evazivă.
Baruțu își aduce acasă ideea, cu discreția cuvenită, din dorința de a se produce într-o ispravă, pe care nimeni nu o știe în afară de el. Se cunoaște că tăinuiește ceva, după clipirea ochilor și strângerea gurii. Odată i-a trebuit un lac, pe care nu-l avea în apartament, cu pod peste lac; și nu l-am fi putut obține aproximativ decât deschizând toate robinetele din baie și bucătărie și lăsându-le să curgă în odăi. Posibilitatea l-a fermecat și a rămas adânc mâhnit că nu am realizat-o. Baruțu vroia un Cișmigiu la domiciliu, ca să intre în baltă și să treacă pe dedesubtul podului, ca o lebădă. Toată ziua a trăit într-o atitudine de picioare cu tălpile înotătoare, de aripi grele și de fulgi albi, crescuți pe toată întinderea burții.
Singurul inconvenient al lacului visat era că o singură lebădă pe o suprafață mare, lucie, întinsă, s-ar fi putut îneca. Îi trebuia lebezii o lebădă, ca să fie două, împărecheate, el, Baruțu, rezervându-și rolul de lebăd băiat. Toate propunerile făcute surorii deteră greș, Mițu refuzând să fie lebădă și preferând rolul de luntre cu motor; ceea ce iarăși nu se putea, din pricină că lebăda s-ar fi putut ciocni cu barca și dacă nu se răsturna barca, se scufunda lebăda negreșit.
Urmară tratative, începând cu o cutie de bomboane, care pe Mițu a lăsat-o indiferentă, cutia trebuind abia cumpărată și Baruțu neavând bani, pentru că nu poartă buzunar. Baruțu a oferit atunci o păpușă cu brațul scrântit: prețul fu socotit prea mic. Scoase un iepure dintr-o cutie, fără cojoc. Ademenire neserioasă; iepurele era un animal banalizat de o lungă întrebuințare și încă de la Crăciun, de când îi dispăruse nasul, semăna cu totul altceva decât cu o viețuitoare din neamul lui. „O să-ți cumpăr un automobil", propuse Baruțu, ca un amant care și-a șoptit darul ispititor, la ușa actriței din cabină. „N-ai parale“, răspunse Mițu, cu un accent ironic de baletistă.
Rămânea amenințarea „Te iau de păr“. Argumentul s-a dovedit ineficace. Mai rapidă, Mițu trase lebădului o palmă: lebădul plânse și voi să muște, și iluzioniștii fură despărțiți dintr-o încăierare pe parchet. „Nu vrea să fie lebădă!“ se plânse Baruțu.
Ieri ne-a adus o scamatorie. A văzut copiii din parc jucându-se cu o pietricică ascunsă în palma închisă, cu pumnii strânși. Dacă se ghicea pumnul cu pricina, râdeau toți copiii, dar ei râdeau și dacă nu era ghicit. Baruțu n-a înțeles scamatoria și crezând că are nevoie de două lucruri și nu numai de unul, a căutat până ce a găsit, și s-a prezintat să tragă pe „ăi doi“ pe sfoară. Cei ăi doi sunt tătuțu și măicuța, pseudonime critice pentru un limbaj secret, între Mițu și Baruțu.
Îl auzim sosind împiedicat, pe sală, într-o coadă de mătură lungă, cu care, voind să intre în odaie de-a curmezișul, nu a putut să se strecoare. Izbutind să încapă pe ușă, a venit să ne păcălească numaidecât, cu mătura într-o mână și în cealaltă cu ibricul de cafea.
— În care mână, întrebă Baruțu, e mătura și în care mână ibricul?... Ghicii!
Baruțu își aduce acasă ideea, cu discreția cuvenită, din dorința de a se produce într-o ispravă, pe care nimeni nu o știe în afară de el. Se cunoaște că tăinuiește ceva, după clipirea ochilor și strângerea gurii. Odată i-a trebuit un lac, pe care nu-l avea în apartament, cu pod peste lac; și nu l-am fi putut obține aproximativ decât deschizând toate robinetele din baie și bucătărie și lăsându-le să curgă în odăi. Posibilitatea l-a fermecat și a rămas adânc mâhnit că nu am realizat-o. Baruțu vroia un Cișmigiu la domiciliu, ca să intre în baltă și să treacă pe dedesubtul podului, ca o lebădă. Toată ziua a trăit într-o atitudine de picioare cu tălpile înotătoare, de aripi grele și de fulgi albi, crescuți pe toată întinderea burții.
Singurul inconvenient al lacului visat era că o singură lebădă pe o suprafață mare, lucie, întinsă, s-ar fi putut îneca. Îi trebuia lebezii o lebădă, ca să fie două, împărecheate, el, Baruțu, rezervându-și rolul de lebăd băiat. Toate propunerile făcute surorii deteră greș, Mițu refuzând să fie lebădă și preferând rolul de luntre cu motor; ceea ce iarăși nu se putea, din pricină că lebăda s-ar fi putut ciocni cu barca și dacă nu se răsturna barca, se scufunda lebăda negreșit.
Urmară tratative, începând cu o cutie de bomboane, care pe Mițu a lăsat-o indiferentă, cutia trebuind abia cumpărată și Baruțu neavând bani, pentru că nu poartă buzunar. Baruțu a oferit atunci o păpușă cu brațul scrântit: prețul fu socotit prea mic. Scoase un iepure dintr-o cutie, fără cojoc. Ademenire neserioasă; iepurele era un animal banalizat de o lungă întrebuințare și încă de la Crăciun, de când îi dispăruse nasul, semăna cu totul altceva decât cu o viețuitoare din neamul lui. „O să-ți cumpăr un automobil", propuse Baruțu, ca un amant care și-a șoptit darul ispititor, la ușa actriței din cabină. „N-ai parale“, răspunse Mițu, cu un accent ironic de baletistă.
Rămânea amenințarea „Te iau de păr“. Argumentul s-a dovedit ineficace. Mai rapidă, Mițu trase lebădului o palmă: lebădul plânse și voi să muște, și iluzioniștii fură despărțiți dintr-o încăierare pe parchet. „Nu vrea să fie lebădă!“ se plânse Baruțu.
Ieri ne-a adus o scamatorie. A văzut copiii din parc jucându-se cu o pietricică ascunsă în palma închisă, cu pumnii strânși. Dacă se ghicea pumnul cu pricina, râdeau toți copiii, dar ei râdeau și dacă nu era ghicit. Baruțu n-a înțeles scamatoria și crezând că are nevoie de două lucruri și nu numai de unul, a căutat până ce a găsit, și s-a prezintat să tragă pe „ăi doi“ pe sfoară. Cei ăi doi sunt tătuțu și măicuța, pseudonime critice pentru un limbaj secret, între Mițu și Baruțu.
Îl auzim sosind împiedicat, pe sală, într-o coadă de mătură lungă, cu care, voind să intre în odaie de-a curmezișul, nu a putut să se strecoare. Izbutind să încapă pe ușă, a venit să ne păcălească numaidecât, cu mătura într-o mână și în cealaltă cu ibricul de cafea.
— În care mână, întrebă Baruțu, e mătura și în care mână ibricul?... Ghicii!
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
