Lăstunii - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Lăstunii" de Tudor Arghezi în care autorul ne vorbește despre venirea rândunelelor. El vede rândunelele ca pe o regulă întreagă a vieții și ca pe cinstea naturii. Ne spune că au venit din depărtările mari ale mării, cu aripile de culoarea talazului din orizont, singuratici ca marea, singuratici ca zarea.
Citește povestirea pt. copii "Lăstunii" din Cartea cu jucării
Într-o ființă de o sută de grame, legănată de un zbor ascuțit, ei reprezintă regula întreagă a vieții și cinstea naturii. Au venit din depărtările mari ale mării, cu aripile de culoarea talazului din orizont, singuratici ca marea, singuratici ca zarea. Trecerea lor dintr-o lume într-alta, despărțită de bărăgane de valuri, nu o știe nimeni și nimeni nu o poate povesti, frământată de furtuni înalte și de negrele vijelii cerești, care scutură din adâncuri necunoscute constelațiile și zodiacul. Așezată pe un fir de telefon, rânduneaua poartă prestigiul universului, văzut dintr-o planetă mai pură, fără descompuneri și putregai, unde vegetația și carnea au însușiri de metal și corindon.
Abia scoborâtă din întuneric și din lumină, ea își pregătește cula, în care sălășluiește un anotimp, curată în deprinderile ei, stăpână de sine stătătoare, neîmpărtășind cu omul și cu gângania parazitară, obiceiul de a-și fura cuibul și de-a dormi în gunoi și sudoare străină. O casă pe Argeș, o casă pe Mediterană, o casă în Egipt, printre morminte de regi, bisericile, turnurile, stâncile sunt pline de clădirile ei uniforme — ca niște urcioare de lut spânzurate de streșini. În osteneala zidirii își găsește îndreptățirea de a se odihni și de a visa în bordeiul ei aerian, disprețuind poteca pe care își târăște momâia omul în cârji și drumurile gata făcute. Unde coboară începe și sfârșește, plecând, nouă pretutindeni, neostenită în perpetua ei mobilitate și renovare. A sosit, a stat, a plecat.
Lunaticii, chemați în somn către slăvile sticloase, se într-aripează ca să urce turla catedralei, dar zborul lor șovăielnic se oprește la cruce. Ar voi sufletul să se ridice mai sus, să escaladeze cerul și pribeag printre nori să se risipească în zări, ca un parfum întors în floarea lui, dezlânat de azur. Omul scoboară însă pe brânci înapoi, îngreuiat de spinare și de genunchi și purtând în șold rana robului sângerată. Rânduneaua zboară la aștri.
Ea nu a lăsat, despărțindu-se de o perspectivă de plopi și de un lac străjuit de sălcii, nici păreri de rău, nici datini împletite cu aripile, ca niște spini. La pământ s-a uitat atâta timp cât a construit cu dumicați de lut, un balcon în dreptul stelelor albe. Un pământean s-a putut apropia de fulgii ei de înger albastru; a zburat. Însă mâna omenească nu a mângâiat făptura ei inexistentă, când a pus-o în palmă și s-a uitat la cadavrul ei de floare. Din clopotnița din care a căzut până la mâna ta, îndrăgostită de pipăirea zburătoarelor, o gămălie de suflet a găsit timpul să piară, ca să-ți lase între degete o aripă nesimțitoare. Lumea pe care o cauți știe să rămâie mută și absentă de câte ori te îndrepți către ea, să-i încerci sonoritatea.
Iată rânduneaua cântă, la desfacerea petalelor zilei. Ea s-a deșteptat pe când luceafărul i-a trecut dincolo de cuib, odată cu izvoarele din fundul pădurii, odată cu iedera și cu frunzele licăritoare ale fagilor albi. Şi pe marginea streașinii tale ea cântă, începându-și ziua cu biruința. Ca o armonică minusculă, vocea ei mare, în care sună glasuri de mai departe, continuă cântecul lăsat de privighetoare neisprăvit, în bătaia lunii.
Sculați copii! Douăzeci de rândunele cântă la fereastra voastră, întortochind sunetul în sute de feluri - și faceți aripi și voi, ca să scăpați de mânjirea țărânei.
Într-o ființă de o sută de grame, legănată de un zbor ascuțit, ei reprezintă regula întreagă a vieții și cinstea naturii. Au venit din depărtările mari ale mării, cu aripile de culoarea talazului din orizont, singuratici ca marea, singuratici ca zarea. Trecerea lor dintr-o lume într-alta, despărțită de bărăgane de valuri, nu o știe nimeni și nimeni nu o poate povesti, frământată de furtuni înalte și de negrele vijelii cerești, care scutură din adâncuri necunoscute constelațiile și zodiacul. Așezată pe un fir de telefon, rânduneaua poartă prestigiul universului, văzut dintr-o planetă mai pură, fără descompuneri și putregai, unde vegetația și carnea au însușiri de metal și corindon.
Abia scoborâtă din întuneric și din lumină, ea își pregătește cula, în care sălășluiește un anotimp, curată în deprinderile ei, stăpână de sine stătătoare, neîmpărtășind cu omul și cu gângania parazitară, obiceiul de a-și fura cuibul și de-a dormi în gunoi și sudoare străină. O casă pe Argeș, o casă pe Mediterană, o casă în Egipt, printre morminte de regi, bisericile, turnurile, stâncile sunt pline de clădirile ei uniforme — ca niște urcioare de lut spânzurate de streșini. În osteneala zidirii își găsește îndreptățirea de a se odihni și de a visa în bordeiul ei aerian, disprețuind poteca pe care își târăște momâia omul în cârji și drumurile gata făcute. Unde coboară începe și sfârșește, plecând, nouă pretutindeni, neostenită în perpetua ei mobilitate și renovare. A sosit, a stat, a plecat.
Lunaticii, chemați în somn către slăvile sticloase, se într-aripează ca să urce turla catedralei, dar zborul lor șovăielnic se oprește la cruce. Ar voi sufletul să se ridice mai sus, să escaladeze cerul și pribeag printre nori să se risipească în zări, ca un parfum întors în floarea lui, dezlânat de azur. Omul scoboară însă pe brânci înapoi, îngreuiat de spinare și de genunchi și purtând în șold rana robului sângerată. Rânduneaua zboară la aștri.
Ea nu a lăsat, despărțindu-se de o perspectivă de plopi și de un lac străjuit de sălcii, nici păreri de rău, nici datini împletite cu aripile, ca niște spini. La pământ s-a uitat atâta timp cât a construit cu dumicați de lut, un balcon în dreptul stelelor albe. Un pământean s-a putut apropia de fulgii ei de înger albastru; a zburat. Însă mâna omenească nu a mângâiat făptura ei inexistentă, când a pus-o în palmă și s-a uitat la cadavrul ei de floare. Din clopotnița din care a căzut până la mâna ta, îndrăgostită de pipăirea zburătoarelor, o gămălie de suflet a găsit timpul să piară, ca să-ți lase între degete o aripă nesimțitoare. Lumea pe care o cauți știe să rămâie mută și absentă de câte ori te îndrepți către ea, să-i încerci sonoritatea.
Iată rânduneaua cântă, la desfacerea petalelor zilei. Ea s-a deșteptat pe când luceafărul i-a trecut dincolo de cuib, odată cu izvoarele din fundul pădurii, odată cu iedera și cu frunzele licăritoare ale fagilor albi. Şi pe marginea streașinii tale ea cântă, începându-și ziua cu biruința. Ca o armonică minusculă, vocea ei mare, în care sună glasuri de mai departe, continuă cântecul lăsat de privighetoare neisprăvit, în bătaia lunii.
Sculați copii! Douăzeci de rândunele cântă la fereastra voastră, întortochind sunetul în sute de feluri - și faceți aripi și voi, ca să scăpați de mânjirea țărânei.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
