Papuc - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Papuc" de Tudor Arghezi în care aflăm că motanul familiei se numește Papuc și că suferă de strabism. Cu privirea lui sașie, motanul își petrece timpul stând pe o masă rotundă de unde observă chiorâș viața din apartament. Papuc este cunoscut printre mâțele din cartier drept, pisoiul prost al mahalalei și este urât de către celelalte pisici. Toate încearcă să-l bată când apare pe acoperișul casei, dar Papuc are un protector în stăpânul casei, care îl scapă de bătaie ori de câte ori aude gălăgie pe acoperiș.
Citește povestirea pt. copii "Papuc" din Cartea cu jucării
Motanul Papuc, poate că cel dintâi din neamul lui de jaguari, degeneraţi până la prinderea şoarecilor domestici, suferă de strabism. Privirea lui şaşie, orientată anapoda, îi dă un aspect ciudat şi o autoritate de gravură chineză. Pestriţ ca un şal şi ros ca un ghiozdan, în toate colţurile, la bot, la ceafă, la genunchi şi în vârful urechilor, discret şi taciturn, el îşi petrece timpul, construit pe marginea mesei rotunde ca un animal decorativ, şi examinează viaţa apartamentului chiorâş.
Infirmitatea lui se traduce, credem, prin dificultăţi de văz şi printr-o nevoie monastică de nemişcare şi tăcere. Capul lui imprudent se ciocneşte ca un pumn de picioarele mesei, de scaune şi de geamuri şi se pare că Papuc vede câteva ore mai clar şi câteva ore mai puţin. Mâţele îl admiră mult mai puţin decât noi şi de câte ori iese din casă, el e victima unui fapt divers, regretabil, condus de o pisică sau de un cotoi agresiv.
Cunoscut printre mâţele din cartier ca pisoiul prost al mahalalei, cu Papuc s-au suprimat formele şi nuanţele care se succed între întâlnire şi bătaie. Nici un adversar nu mai găseşte util să se imobilizeze la o distanţă de atac faţă de el. Dialogul a fost suprimat; ocara miorlăitului, care durează între doi luptători pe casă o jumătate de noapte, nu mai e necesară. Nimeni nu mai are nimic să-i spuie şi toţi trec de-a dreptul la căile de fapt, repezindu-se, înşfacând spinarea, rupând cerbicea şi trântind în dreapta şi în stânga, alternativ şi sonor, capul trist al lui Papuc.
Infirmitatea lui se traduce, credem, prin dificultăţi de văz şi printr-o nevoie monastică de nemişcare şi tăcere. Capul lui imprudent se ciocneşte ca un pumn de picioarele mesei, de scaune şi de geamuri şi se pare că Papuc vede câteva ore mai clar şi câteva ore mai puţin. Mâţele îl admiră mult mai puţin decât noi şi de câte ori iese din casă, el e victima unui fapt divers, regretabil, condus de o pisică sau de un cotoi agresiv.
Cunoscut printre mâţele din cartier ca pisoiul prost al mahalalei, cu Papuc s-au suprimat formele şi nuanţele care se succed între întâlnire şi bătaie. Nici un adversar nu mai găseşte util să se imobilizeze la o distanţă de atac faţă de el. Dialogul a fost suprimat; ocara miorlăitului, care durează între doi luptători pe casă o jumătate de noapte, nu mai e necesară. Nimeni nu mai are nimic să-i spuie şi toţi trec de-a dreptul la căile de fapt, repezindu-se, înşfacând spinarea, rupând cerbicea şi trântind în dreapta şi în stânga, alternativ şi sonor, capul trist al lui Papuc.
Pe toată suprafaţa pământului, Papuc, părăsit de toţi, are un singur apărător, pe stăpânul lui, şi sigur de această unică însă eficace ocrotire, înainte chiar de a fi simţit măseaua duşmanului după ceafă sau laba cu cinci undiţe în cojoc, el dă un strigăt deznădăjduit, care ieşind din accentul vocal, normal al pisicii, conţine jalea unui prunc atacat de hienă. În scris, apelul lui ar putea fi reprodus cu câteva silabe vorbite, la lectură, din gâtlej şi cu gura căscată: Aoa, Oaoa, Ioaoa, Oiaio, Ieoieoieo.
Numaidecât, stăpânul erumpe cu geamurile deschise brusc în afară, producând o panică şi un tumult pe acoperiş, al cotoilor, care fug; sau se aruncă în curte cu o stinghie cu care izbeşte într-un coteţ de câteva ori, alarmând pisicăria. „Papuc!" cheamă stăpânul - şi Papuc soseşte răspunzând: „Miorlau"; ceea ce înseamnă şi: „mulţumesc", şi: „am mai scăpat o dată", şi: „viu imediat". Poate că pisoii procedează cu Papuc sumar şi din pricină că-l ştiu protejat neobişnuit de sistematic, în dorinţa de a-i trage bătaia, pe care niciodată n-au dus-o la capăt, şi de cele mai multe ori nici n-au început-o, înainte de a se produce marele tămbălău de geamuri, de tinichele lovite, de bulgări şi de voci injurioase. În ajutorul lui Papuc, ameninţat cu tăvăleala, sar câteodată toţi părtaşii familiei stăpânului şi servitorii, fiecare cu ce se găseşte în mână, un vătrai, un cleşte, o mătură, un baston şi orchestra care izbucneşte, cu alai de vânătoare, înspăimântă urechea cotoşmanilor adunaţi, ca nişte laşi, zece pe unul - şi acela chior - cu un zgomot haotic de meteori dezlănţuiţi.
Nimeni nu se deprinde cu infirmitatea lui, şi nici Papuc. El crede că, orişicum, inima lui caldă şi pasiunea naivă de a mângâia farmecile îndrăgostite ale unei speranţe vor găsi, dacă nu azi, mâine, o corespondenţă zadarnic visată şi căutată.
— Papuc, Papuc! resemnează-te odată pentru totdeauna şi rămâi lângă sobă, unde ochiul stăpânului tău cu barbişon se ridică uneori de pe hârtii la tine, şi surâde blajin ochilor tăi încrucişaţi.
Numaidecât, stăpânul erumpe cu geamurile deschise brusc în afară, producând o panică şi un tumult pe acoperiş, al cotoilor, care fug; sau se aruncă în curte cu o stinghie cu care izbeşte într-un coteţ de câteva ori, alarmând pisicăria. „Papuc!" cheamă stăpânul - şi Papuc soseşte răspunzând: „Miorlau"; ceea ce înseamnă şi: „mulţumesc", şi: „am mai scăpat o dată", şi: „viu imediat". Poate că pisoii procedează cu Papuc sumar şi din pricină că-l ştiu protejat neobişnuit de sistematic, în dorinţa de a-i trage bătaia, pe care niciodată n-au dus-o la capăt, şi de cele mai multe ori nici n-au început-o, înainte de a se produce marele tămbălău de geamuri, de tinichele lovite, de bulgări şi de voci injurioase. În ajutorul lui Papuc, ameninţat cu tăvăleala, sar câteodată toţi părtaşii familiei stăpânului şi servitorii, fiecare cu ce se găseşte în mână, un vătrai, un cleşte, o mătură, un baston şi orchestra care izbucneşte, cu alai de vânătoare, înspăimântă urechea cotoşmanilor adunaţi, ca nişte laşi, zece pe unul - şi acela chior - cu un zgomot haotic de meteori dezlănţuiţi.
Nimeni nu se deprinde cu infirmitatea lui, şi nici Papuc. El crede că, orişicum, inima lui caldă şi pasiunea naivă de a mângâia farmecile îndrăgostite ale unei speranţe vor găsi, dacă nu azi, mâine, o corespondenţă zadarnic visată şi căutată.
— Papuc, Papuc! resemnează-te odată pentru totdeauna şi rămâi lângă sobă, unde ochiul stăpânului tău cu barbişon se ridică uneori de pe hârtii la tine, şi surâde blajin ochilor tăi încrucişaţi.
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
