Șpugal - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Șpugal" de Tudor Arghezi în care băiețelul Baruțu vrea să joace fotbal, să lovească mingea. El vrea s-o lovească drept, dar de cele mai multe ori, mingea o ia strâmb și Baruțu se supără. El știe că odată, sora lui pe nume Mițu a zis șpugal în loc de fotbal și de atunci, toți din familie îi spune așa.
Citește povestirea pt. copii "Șpugal" din Cartea cu jucării
Tătuțu nu se supără lesne, dar câteodată vine și el supărat. De unde vin toți tătuții, de la biuou. Nu se poate tătuț fără biuou. De ce e supărat? De o-ameni. Ce sunt o-amenii? Niște o-ameni, adică mulți de tot, cum ies duminica de la șpugal...
Un an întreg Mițu a fost la șpugal, și iarna și vara, ca să se joace pe zăpadă și iarbă. De ce-i zăpadă și pe urmă iarbă? Vin succesiv, de patru ani... Ce e șpugal? E un joc cu mingea, la care se uită o-amenii! Şi șpugal este și câmpia netedă, îngrijită, cu rânduri de bănci împrejur, unde bat cu botul ghetelor o-amenii mingea. Mițu i-a zis șpugal dintr-o dată și nu s-a mai zis fotbal în casa lu Mițu. Lu Mițu, pentru că e fetiță. Când e vorba de Baruțu, se zice lui.
Are și Baruțu o minge de șpugal, umflată cu pompa de bicicletă, dar el nu o nimerește niciodată în buric. Pune mingea pe iarbă jos, leagănă piciorul și dă! Şi iese strâmb. Mingea fuge diagonal. Baruțu e foarte supărat și-l roagă pe tătuțu să-l ajute, dar tătuțu nu poate să-l ajute așa, ca să creadă Baruțu că el a lovit mingea-n burtă drept. Şi se nasc incidente. Uneori piciorul lui Baruțu trece peste minge și dă în gol... Dar Baruțu a mai văzut și a doua figură la șpugal. El ține mingea cu amândouă mâinile, ridicată până ridică și piciorul. Şi-i dă drumul mingii, atunci ca s-o izbească piciorul și s-o arunce-n sus. Asta n-a putut să realizeze Baruțu niciodată, coincidența dintre minge și picior. Piciorul nu ochește mingea nicidecum, dar trântește pe Baruțu jos - și totdeauna Baruțu nimerește fără greș, cu mingea lui din tricou, de pământ. Şi iar se supără că el poate să facă numai ceea ce nu vrea.
Când cade, Baruțu sau zice „mă doahe“, dacă-l doare încet, sau se face urât, plângând cu gura căscată, dacă-l doare tare. Dar trece numaidecât.
— Lasă, c-ai să nimerești, Baruțule, mingea, când te-i face mare.
Dar iar se supără Baruțu, dându-și seama că trebuie timp.
Baruțu se supără mereu, și mereu nu mai e supărat. Surâsul lui alternează cu bosumflarea instantanee, și figura lui, când senină, când întunecată, clipește ca un far: câte o secundă.
Măicuța îi povestește lu Mițu:
— Când erai mică de tot, în cărucior, te ducea mama la șpugal și te făcea să râzi așa: îți arunca o batistă pe ochi, te ascundea subt batistă, și repede trăgea batista îndărăt. Şi tu râdeai.
Mițului îi place să-i vorbească măicuța de ea, de când era mică. Dar Baruțu iată-l că îngroașă puțin buzele și întreabă cu îndoială:
— Am mers și eu?
Baruțu încă nu se născuse, și măicuța râde:
— Tu nu erai, răspunde măicuța.
— De ce nu eham? plânge Baruțu.
— Fiindcă nu te adusese.
— De ce nu mă adusese? plânge Baruțu mai tare.
Atunci măicuța îl liniștește.
— Erai și tu la șpugal, zice măicuța.
— Da? răspunse Baruțu, fericit. Şi mă jucam și eu cu batista?
— Te jucai și tu cu batista. O dată tu și o dată Mițu. Uite băiatu, nu e băiatu; nu e băiatu, uite băiatu!
Dar egalitatea de tratament o supără pe Mițu, care înțelege inexistențele și existențele treptate. Ea se supără într-alt fel, gândindu-se cu ochii. Tătuțu îi face inima să-i vie la loc, șoptindu-i la ureche, ca să audă numai ea, că nu-i adevărat. Măicuța zice așa, ca să nu plângă Baruțu. Baruțu nu era la șpugal. Baruțu nici nu se născuse.
Şi astfel Baruțu trăiește cu iluzia de înainte de-a fi fost și râde că se bucura când nu era.
— Prostule! zice măicuța. Şi-l sărută.
Un an întreg Mițu a fost la șpugal, și iarna și vara, ca să se joace pe zăpadă și iarbă. De ce-i zăpadă și pe urmă iarbă? Vin succesiv, de patru ani... Ce e șpugal? E un joc cu mingea, la care se uită o-amenii! Şi șpugal este și câmpia netedă, îngrijită, cu rânduri de bănci împrejur, unde bat cu botul ghetelor o-amenii mingea. Mițu i-a zis șpugal dintr-o dată și nu s-a mai zis fotbal în casa lu Mițu. Lu Mițu, pentru că e fetiță. Când e vorba de Baruțu, se zice lui.
Are și Baruțu o minge de șpugal, umflată cu pompa de bicicletă, dar el nu o nimerește niciodată în buric. Pune mingea pe iarbă jos, leagănă piciorul și dă! Şi iese strâmb. Mingea fuge diagonal. Baruțu e foarte supărat și-l roagă pe tătuțu să-l ajute, dar tătuțu nu poate să-l ajute așa, ca să creadă Baruțu că el a lovit mingea-n burtă drept. Şi se nasc incidente. Uneori piciorul lui Baruțu trece peste minge și dă în gol... Dar Baruțu a mai văzut și a doua figură la șpugal. El ține mingea cu amândouă mâinile, ridicată până ridică și piciorul. Şi-i dă drumul mingii, atunci ca s-o izbească piciorul și s-o arunce-n sus. Asta n-a putut să realizeze Baruțu niciodată, coincidența dintre minge și picior. Piciorul nu ochește mingea nicidecum, dar trântește pe Baruțu jos - și totdeauna Baruțu nimerește fără greș, cu mingea lui din tricou, de pământ. Şi iar se supără că el poate să facă numai ceea ce nu vrea.
Când cade, Baruțu sau zice „mă doahe“, dacă-l doare încet, sau se face urât, plângând cu gura căscată, dacă-l doare tare. Dar trece numaidecât.
— Lasă, c-ai să nimerești, Baruțule, mingea, când te-i face mare.
Dar iar se supără Baruțu, dându-și seama că trebuie timp.
Baruțu se supără mereu, și mereu nu mai e supărat. Surâsul lui alternează cu bosumflarea instantanee, și figura lui, când senină, când întunecată, clipește ca un far: câte o secundă.
Măicuța îi povestește lu Mițu:
— Când erai mică de tot, în cărucior, te ducea mama la șpugal și te făcea să râzi așa: îți arunca o batistă pe ochi, te ascundea subt batistă, și repede trăgea batista îndărăt. Şi tu râdeai.
Mițului îi place să-i vorbească măicuța de ea, de când era mică. Dar Baruțu iată-l că îngroașă puțin buzele și întreabă cu îndoială:
— Am mers și eu?
Baruțu încă nu se născuse, și măicuța râde:
— Tu nu erai, răspunde măicuța.
— De ce nu eham? plânge Baruțu.
— Fiindcă nu te adusese.
— De ce nu mă adusese? plânge Baruțu mai tare.
Atunci măicuța îl liniștește.
— Erai și tu la șpugal, zice măicuța.
— Da? răspunse Baruțu, fericit. Şi mă jucam și eu cu batista?
— Te jucai și tu cu batista. O dată tu și o dată Mițu. Uite băiatu, nu e băiatu; nu e băiatu, uite băiatu!
Dar egalitatea de tratament o supără pe Mițu, care înțelege inexistențele și existențele treptate. Ea se supără într-alt fel, gândindu-se cu ochii. Tătuțu îi face inima să-i vie la loc, șoptindu-i la ureche, ca să audă numai ea, că nu-i adevărat. Măicuța zice așa, ca să nu plângă Baruțu. Baruțu nu era la șpugal. Baruțu nici nu se născuse.
Şi astfel Baruțu trăiește cu iluzia de înainte de-a fi fost și râde că se bucura când nu era.
— Prostule! zice măicuța. Şi-l sărută.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
