Grădina cu soare - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Grădina cu soare" de Tudor Arghezi în care tătuțu îi dă bună dimineața soarelui apărut de întâi aprilie, cu ocazia venirii primăverii. El îl ceartă pe soare că a cam întârziat să apară, dar este bucuros că acum florile din grădina sa, vor fi scăldate de razele lui calde. Tătuțu este cu copii în grădină și o avertizează pe Mițu să nu pună mâna pe flori, iar lui Baruțu îi spune să nu le rupă.
Citește povestirea pt. copii "Grădina cu soare" din Cartea cu jucării
Bună dimineața, soare! De zintâi april, tătuțu te salută. Ai cam întârziat și ai ținut să dai dreptate călindarului țărănesc. Tu ești mai științific decât Institutul Meteorologic și decât amatorii autodidacți ai deprinderilor lui Galileu și Tycho Brahe, de mult osândite. Tu ai refuzat să fii de părerea savantului teolog Georgescu, care ți-a luat-o înainte și ți-a făcut socoteli de nu te mai puteai mișca. Ai dat zăpadă și Crăciun de Paștile oamenilor învățați și ți-ai păstrat așternuturile de aur și florile pentru Paștile noastre. Ia te uită cum te primesc în Ierusalimul Gișmigiului panseaua și ramurile, despletite în pieptenele vântului încetinat.
Au ieșit întru întâmpinarea copitelor mici ale asinului tău alb, înșăuat cu cergi împăturite, toți copiii zulufați, trandafirii și albi, care te-au căutat cu cârligul în sobă toată iarna prin lânăria moale și fragedă a cenușii. Bine-ai venit sănătos! Încă de azi-noapte s-au auzit încercându-și arcușurile și cobzele pisicile nopții, greierii care torc, la întunericul stelelor, firul de unde l-a lăsat mâța când s-a culcat. Tătuțu nu crede în ființa greierului zburdalnic, cum n-a crezut nici în Paștile trecut. Clopoțeii cu sâmburi de cireșe, care sună de câte ori îi clatină vântul, sunt arătările auzului, goale.
De-a lungul grădinii se plimbă un grădinar ciung, semănătorul cu o mână validă, al frumuseților cu mireasmă. El ochește grădina, din față și pe dungă, mai de la stânga, mai de la dreapta, ca un zugrav care caută zâmbetul cel mai fin în asemănarea cea mai bună. Trimite violetul puțin mai către lac și roșului îi face loc mai în fund. A! mărgăritarul: te-am prins: tu sunai ca greierii din cojile tale de măzăriche, aninate în aer de câte o mustață. Şi boii, care trag de carul cu ghivece de garoafe, s-au înveșmântat și ei în odăjdiile soarelui, aproape să îngenunche subt epitrahil și să se spovedească...
— Stai frumos, că vine „căpitanul!" Mițu! nu e voie să pui mâna. Baruțu! să nu rupi.
Un fluture galben canari străbate stofa soarelui, adâncă și dulce, ca un fulg de tămâie.
Căpitanul e un paznic înalt, mai mare peste paznici, cu scârlionți răsuciți, trași de vârfuri pe subt nas. El și-a împărecheat o uniformă de ofițer, care nu aparține nici unei armate cunoscute, chipiul de la Comună, tunica de la Teatrul Național și moletierele de la Operă. La mâna dreaptă îi atârnă de o curea cu ștreang o vână de bou, împletită, purtând inscripția: „Salutări din Ocnele Mari“, și în cleștele degetelor de la mâna stângă el ține în dreptul gurii un trabuc. Are și decorații, puse pe piept ca într-o verigă de chei și care atestă un timp de pace îndelungat, o mare bravură de sedentar. El se uită, ca și grădinarul, pe diagonală, afectând, fără să-l știe, simțul de perspectivă al acestui constructor de ronturi și mozaicuri în zigzag. Şi când a trecut un domn bine îmbrăcat, îl salută cu înțelesul unui respect colegial.
Se vorbea într-un roman de demult de un călăreț fără cap, care colinda câmpia și pădurea, dus de un cal priceput în peripeții. Căpitanul trece prin Cișmigiul principatului cu pești de aramă printre luntri, ca un călăreț fără cal, dominând lumea vegetalelor de petale mici și parcurgând zeci de kilometri inutili, cu trabucul și cravașa. Între marinarii cu fes ai heleșteului de beton, el e silvicultor și reprezintă Codrul.
În cântarul cu limba de orologiu cade un ban prin zece inghițitori de metal din stomac într-alt stomac, și limba se mișcă pe un cadran cu kilograme. Baruțu are douăzeci și Mițu nouăsprezece kilograme exact. Gâlceava se iscă din pricina cifrei: nici unul nu știe dacă douăzeci e mai mare decât nouăsprezece și fiecare e satisfăcut cu cifra lui, găsind-o mai bună decât pe a celuilalt, fără să știe nici că exprimă greutăți. A pus tătuțu un ban și a ieșit numărul cel mai bun, anume. Cifra de fetiță e neapărat mai frumoasă. În cântar, înlăuntru, e o înțelegere, sau cu tătuțu sau cu Maica Domnului! care tot de tătuțu ține.
Tătuțu știe tot, poate tot, vede tot, face tot: nu încape îndoială. El a înființat și Cișmigiul ca să-și plimbe copiii, și, ca să le facă plăcere, a pus în Cișmigiu și ceasul acela roșu, pe care Baruțu îl numește „tântal“. Şi soarele tot tătuțu l-a făcut. Şi bananele le-a făcut el. Ceea ce nu are nici un înțeles serios și pare o păcăleală, care nu prinde, este că tătuțu ia banane și dă din buzunar hârtie.' Hârtia nu o face tot el?
Ce rușine o să-i fie lui, când copiii se vor afla că tătuțu nu a făcut niciodată nimic...
Au ieșit întru întâmpinarea copitelor mici ale asinului tău alb, înșăuat cu cergi împăturite, toți copiii zulufați, trandafirii și albi, care te-au căutat cu cârligul în sobă toată iarna prin lânăria moale și fragedă a cenușii. Bine-ai venit sănătos! Încă de azi-noapte s-au auzit încercându-și arcușurile și cobzele pisicile nopții, greierii care torc, la întunericul stelelor, firul de unde l-a lăsat mâța când s-a culcat. Tătuțu nu crede în ființa greierului zburdalnic, cum n-a crezut nici în Paștile trecut. Clopoțeii cu sâmburi de cireșe, care sună de câte ori îi clatină vântul, sunt arătările auzului, goale.
De-a lungul grădinii se plimbă un grădinar ciung, semănătorul cu o mână validă, al frumuseților cu mireasmă. El ochește grădina, din față și pe dungă, mai de la stânga, mai de la dreapta, ca un zugrav care caută zâmbetul cel mai fin în asemănarea cea mai bună. Trimite violetul puțin mai către lac și roșului îi face loc mai în fund. A! mărgăritarul: te-am prins: tu sunai ca greierii din cojile tale de măzăriche, aninate în aer de câte o mustață. Şi boii, care trag de carul cu ghivece de garoafe, s-au înveșmântat și ei în odăjdiile soarelui, aproape să îngenunche subt epitrahil și să se spovedească...
— Stai frumos, că vine „căpitanul!" Mițu! nu e voie să pui mâna. Baruțu! să nu rupi.
Un fluture galben canari străbate stofa soarelui, adâncă și dulce, ca un fulg de tămâie.
Căpitanul e un paznic înalt, mai mare peste paznici, cu scârlionți răsuciți, trași de vârfuri pe subt nas. El și-a împărecheat o uniformă de ofițer, care nu aparține nici unei armate cunoscute, chipiul de la Comună, tunica de la Teatrul Național și moletierele de la Operă. La mâna dreaptă îi atârnă de o curea cu ștreang o vână de bou, împletită, purtând inscripția: „Salutări din Ocnele Mari“, și în cleștele degetelor de la mâna stângă el ține în dreptul gurii un trabuc. Are și decorații, puse pe piept ca într-o verigă de chei și care atestă un timp de pace îndelungat, o mare bravură de sedentar. El se uită, ca și grădinarul, pe diagonală, afectând, fără să-l știe, simțul de perspectivă al acestui constructor de ronturi și mozaicuri în zigzag. Şi când a trecut un domn bine îmbrăcat, îl salută cu înțelesul unui respect colegial.
Se vorbea într-un roman de demult de un călăreț fără cap, care colinda câmpia și pădurea, dus de un cal priceput în peripeții. Căpitanul trece prin Cișmigiul principatului cu pești de aramă printre luntri, ca un călăreț fără cal, dominând lumea vegetalelor de petale mici și parcurgând zeci de kilometri inutili, cu trabucul și cravașa. Între marinarii cu fes ai heleșteului de beton, el e silvicultor și reprezintă Codrul.
În cântarul cu limba de orologiu cade un ban prin zece inghițitori de metal din stomac într-alt stomac, și limba se mișcă pe un cadran cu kilograme. Baruțu are douăzeci și Mițu nouăsprezece kilograme exact. Gâlceava se iscă din pricina cifrei: nici unul nu știe dacă douăzeci e mai mare decât nouăsprezece și fiecare e satisfăcut cu cifra lui, găsind-o mai bună decât pe a celuilalt, fără să știe nici că exprimă greutăți. A pus tătuțu un ban și a ieșit numărul cel mai bun, anume. Cifra de fetiță e neapărat mai frumoasă. În cântar, înlăuntru, e o înțelegere, sau cu tătuțu sau cu Maica Domnului! care tot de tătuțu ține.
Tătuțu știe tot, poate tot, vede tot, face tot: nu încape îndoială. El a înființat și Cișmigiul ca să-și plimbe copiii, și, ca să le facă plăcere, a pus în Cișmigiu și ceasul acela roșu, pe care Baruțu îl numește „tântal“. Şi soarele tot tătuțu l-a făcut. Şi bananele le-a făcut el. Ceea ce nu are nici un înțeles serios și pare o păcăleală, care nu prinde, este că tătuțu ia banane și dă din buzunar hârtie.' Hârtia nu o face tot el?
Ce rușine o să-i fie lui, când copiii se vor afla că tătuțu nu a făcut niciodată nimic...
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
