Abecetarul - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Abecetarul" de Tudor Arghezi în care elevul Ionel Marinescu din clasa întâi primară, este în a șaptesprezecea zi de școală și totul i se pare un coșmar. Nu-i place că la școală toți îi zic Marinescu la fel ca tatălui său și nu Ionel cum i se spune acasă. Băiatul simte că totul s-a schimbat în viața lui și de acum va trebuie să aibă un program strict și să învețe acele litere din abecedar care i se par aproape la fel.
Citește povestirea pt. copii "Abecetarul" din Cartea cu jucării
Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primară și stă îngândurat pe un scăunel, speriat de literele abecedarului. E într-a șaptesprezecea zi de școală. În mâna lui minusculă condeiul e mult mai greu ca piatra cu care dă în sus, mult mai complicat ca praștia, ca țurca și coinacul. El poate merge pe bicicletă însă nu poate să ție condeiul după cum i se cere.
— Mă ustură deștiul, se plânge Marinescu, căruia la școală îi zice ca lui tată-su, om în vârstă, cu inele, cu ceas la brâu și cu mustăți. Lui i-ar plăcea mai bine să-i zică la școală Ionel, ca acasă.
Dar nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca până în luna lui septembrie 1927, când au intrat în viața lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul... El simte că de aici înainte totul va merge numai cu program și certificat și că orice om străin o să aibă dreptul să se amestece în sufletul lui, desfătat până atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărând programul și „abecetarul“ cu sălbăticie.
Toată lumea s-a învoit să-i puie în mână un condei, un băț mic cu penița-n vârf, și să-l tortureze, silindu-l să facă litere după model. Când îl ia de jos, el se uită la condei, ca la un lucru pe care nu-l poate stăpâni, care poate să ia foc și să-l ardă pe mâini, cine știe? Ar vrea să facă un cățel sau o pisică și trebuie să facă niște lucruri care se numesc Bî, Dî, Fîși Zed, și să le ție minte pe toate, cum se scriu și cum se rostesc, cu toate că sunt aproape la fel.
Şi, nedespărțită de toc, e sticla cu cerneală. De unde a mai ieșit și sticla cu cerneală? După cât se vede, această apă neagră nu se mai întrebuințează la altceva nimic, decât la scris. Dai drumul tocului în cerneală și-l scoți mânjit și cu el te mâzgălești pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneală, parcă ar fi fabricat-o el în albie și în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce caută cerneala în viața lui, ca să i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineață până seara, nu-i vorba decât de cerneală și de alfabet. Şi, cerneala asta e un element diavolesc; cu cât te ștergi de ea cu atât se întinde mai departe. O ai întâi pe două degete, pe urmă vine pe cinci, trece pe mâna stângă, iese pe obraz, o găsești seara când te dezbraci pe cămașă. Parcă e vie și umblă singură. Într-o zi, când a voit să se spele de cerneală, ca să nu-l mai vază mama lui, se făcuse negru și săpunul și mânjise odaia întreagă și două prosoape și se prelinsese o pată și pe cățel, singura rubedenie adevărată, ce-i mai rămânea intactă lui Ionel din toată familia, intrată în abecedar și în program.
În cele din urmă, el a mai învățat o amenințare pe care nu o știuse:
— Ai să rămâi repetent!
Nici nu începuse bine anul și el se vedea destinat să rămâie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvânt pronunțat cu desperare. Deocamdată, el își închipuia că o să rămâie cocoșat sau șchiop, și se temea.
— Mă ustură deștiul, se plânge Marinescu, căruia la școală îi zice ca lui tată-su, om în vârstă, cu inele, cu ceas la brâu și cu mustăți. Lui i-ar plăcea mai bine să-i zică la școală Ionel, ca acasă.
Dar nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca până în luna lui septembrie 1927, când au intrat în viața lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul... El simte că de aici înainte totul va merge numai cu program și certificat și că orice om străin o să aibă dreptul să se amestece în sufletul lui, desfătat până atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărând programul și „abecetarul“ cu sălbăticie.
Toată lumea s-a învoit să-i puie în mână un condei, un băț mic cu penița-n vârf, și să-l tortureze, silindu-l să facă litere după model. Când îl ia de jos, el se uită la condei, ca la un lucru pe care nu-l poate stăpâni, care poate să ia foc și să-l ardă pe mâini, cine știe? Ar vrea să facă un cățel sau o pisică și trebuie să facă niște lucruri care se numesc Bî, Dî, Fîși Zed, și să le ție minte pe toate, cum se scriu și cum se rostesc, cu toate că sunt aproape la fel.
Şi, nedespărțită de toc, e sticla cu cerneală. De unde a mai ieșit și sticla cu cerneală? După cât se vede, această apă neagră nu se mai întrebuințează la altceva nimic, decât la scris. Dai drumul tocului în cerneală și-l scoți mânjit și cu el te mâzgălești pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneală, parcă ar fi fabricat-o el în albie și în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce caută cerneala în viața lui, ca să i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineață până seara, nu-i vorba decât de cerneală și de alfabet. Şi, cerneala asta e un element diavolesc; cu cât te ștergi de ea cu atât se întinde mai departe. O ai întâi pe două degete, pe urmă vine pe cinci, trece pe mâna stângă, iese pe obraz, o găsești seara când te dezbraci pe cămașă. Parcă e vie și umblă singură. Într-o zi, când a voit să se spele de cerneală, ca să nu-l mai vază mama lui, se făcuse negru și săpunul și mânjise odaia întreagă și două prosoape și se prelinsese o pată și pe cățel, singura rubedenie adevărată, ce-i mai rămânea intactă lui Ionel din toată familia, intrată în abecedar și în program.
În cele din urmă, el a mai învățat o amenințare pe care nu o știuse:
— Ai să rămâi repetent!
Nici nu începuse bine anul și el se vedea destinat să rămâie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvânt pronunțat cu desperare. Deocamdată, el își închipuia că o să rămâie cocoșat sau șchiop, și se temea.
Condeiul lui Ionel e vrăjit. Până nu-l înmoaie în cerneală, el e ușurel și se învârtește lesne, ca o furculiță, și mai lesne. Îndată ce l-a înmuiat, condeiul se schimbă. Se pironește pe caiet și nu se mai mișcă, deși el trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini. Şi trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus și dus învârtit. Ionel face tot ce poate între scăunelul și masa lui mică de lucru, scoală scăunelul pe două picioare, își opintește genunchii în masă, apasă cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine să strănute. Alaltăieri, nu știu cum s-a sprijinit în toate astea, că au sărit masa, scăunelul, condeiul, cerneala, și abecedarul deodată, toate, în zece părți, ca dintr-un arc, și Ionel a rămas repetent, în mijlocul odăii, pe spate, și cu picioarele în sus.
— Leneșule! O să-ți rup urechile, dacă mai faci așa, s-a răstit, mama lui Ionel. Stai aici lângă mine și scrie... Fă pe a.
— Nu poci... Nu poci deloc, plânge Ionel, răzbit. Mamă... Vino să te pup...
— Ia, te rog, să fii serios... escrocule! Îi răspunde cu cruzime mama lui... - și Ionel se apleca pe caiet cu niște lacrimi cât strugurii, atârnate de gene. Trebuie să poți!
Ionel ar vrea să facă pe a.
— Nu-ți place cartea, ticălosule...
— Ba-mi place, zice Ionel, cu frică și dezgust.
— O să te dau la fierărie, să cari cu spinarea... L-ai făcut pe a? Cum se face... a?
— A?... a... știu!
— Nu știi nimic, ești un prost - un cerc și o coadă.
— Era să spui și eu... zice Ionel.
— Ia spune atunci cum se face bî?
— Bî... bî... da... se face... bî... stai că știu; E cu coadă de purcel.
— Desigur că e cu coadă de purcel, dar coada vine la urmă, nu se începe cu coada. Bagă-ți mințile în cap - îi zice mama lui încruntată - că mă scoți din răbdări... Tragi o linie de jos în sus, de la stânga la dreapta fără să-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stânga, aluneci în jos, întorci în sus și faci o codiță de purcel... Ai înțeles?
Ionel tace.
— Ai înțeles?
Ionel tace.
— Ai înțeles ori nu ai înțeles?...
— Mă doare aici, îngână Ionel, clipind din ochi și ducând mâna la frunte.
Sfârșitul e întotdeauna înspăimântător. Mama nu-l bate pe Ionel, căci vrea să-l facă să înțeleagă de vorbă, însă îl face „prostule, dobitocule, puturosule; când eram ca tine știam zece poezii, pe dinafară", și câte altele, care-l rușinează cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, căci el nu a învățat nici una.
Dar e mult mai grav, că i se fac bagajele, ca să plece, să plece în lume singur, cu geamantanul târâș. O să se facă seară, o să plouă, și el o să se ducă pe drumuri pustii, o să meargă așa mereu și o să-l mănânce rațele.
— Leneșule! O să-ți rup urechile, dacă mai faci așa, s-a răstit, mama lui Ionel. Stai aici lângă mine și scrie... Fă pe a.
— Nu poci... Nu poci deloc, plânge Ionel, răzbit. Mamă... Vino să te pup...
— Ia, te rog, să fii serios... escrocule! Îi răspunde cu cruzime mama lui... - și Ionel se apleca pe caiet cu niște lacrimi cât strugurii, atârnate de gene. Trebuie să poți!
Ionel ar vrea să facă pe a.
— Nu-ți place cartea, ticălosule...
— Ba-mi place, zice Ionel, cu frică și dezgust.
— O să te dau la fierărie, să cari cu spinarea... L-ai făcut pe a? Cum se face... a?
— A?... a... știu!
— Nu știi nimic, ești un prost - un cerc și o coadă.
— Era să spui și eu... zice Ionel.
— Ia spune atunci cum se face bî?
— Bî... bî... da... se face... bî... stai că știu; E cu coadă de purcel.
— Desigur că e cu coadă de purcel, dar coada vine la urmă, nu se începe cu coada. Bagă-ți mințile în cap - îi zice mama lui încruntată - că mă scoți din răbdări... Tragi o linie de jos în sus, de la stânga la dreapta fără să-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stânga, aluneci în jos, întorci în sus și faci o codiță de purcel... Ai înțeles?
Ionel tace.
— Ai înțeles?
Ionel tace.
— Ai înțeles ori nu ai înțeles?...
— Mă doare aici, îngână Ionel, clipind din ochi și ducând mâna la frunte.
Sfârșitul e întotdeauna înspăimântător. Mama nu-l bate pe Ionel, căci vrea să-l facă să înțeleagă de vorbă, însă îl face „prostule, dobitocule, puturosule; când eram ca tine știam zece poezii, pe dinafară", și câte altele, care-l rușinează cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, căci el nu a învățat nici una.
Dar e mult mai grav, că i se fac bagajele, ca să plece, să plece în lume singur, cu geamantanul târâș. O să se facă seară, o să plouă, și el o să se ducă pe drumuri pustii, o să meargă așa mereu și o să-l mănânce rațele.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
