De Moș-Ajun - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "De Moș-Ajun" de Tudor Arghezi în care tatăl le povestește copiilor despre iernile din timpul când era copil. El le spune că iernile erau albe ca un cearceaf cu țurțuri de dantelă și că din cerul albastru - de neînchipuit - se lăsa toată ziua, toată noaptea și patru luni întregi, un material vioi, pe care nu-l puteam înfățișa în gospodăria noastră cu nimic decât cu zahărul pisat, în bucăți și căpățâni.
Citește povestirea pt. copii "De Moș-Ajun" din Cartea cu jucării
Le-am povestit copiilor că iernile noastre erau albe ca un cearșaf cu țurțuri de dantelă și că din cerul albastru - de neînchipuit - se lăsa toată ziua, toată noaptea și patru luni întregi, un material vioi, pe care nu-l puteam înfățișa în gospodăria noastră cu nimic decât cu zahărul pisat, în bucăți și căpățâni. Din octombrie, de pe la Sfântul Dumitru, începea să fluiere vântul, ca un popor de cimpoaie, și să cânte hornurile ca niște orgi - și, odată cu vântul, se porneau și făinurile astrale, stelele năpârlind de o lumină, ca să se îmbrace, după Anul Nou, cu alta.
Cu puțină închipuire, puteți construi din nou, le spuneam, iernile din timpul meu, de pe când eram mic ca voi, cu nasul, cu urechile și cu unghiile degerate. Pomii plini de broboade albe creșteau dintr-o grădină albă, se mișcau printre acoperișuri albe: nu rămânea neînălbit nimic. Bunul Dumnezeu, care lăsa lumea să se mânjească opt luni de zile cu pulbere, avea grijă ca o dată pe an să se scufunde în albia cu spume.
Pe vremea zăpezii, pe care voi nu o înțelegeți, Dumnezeu făcea chiciură, fulgi și măzăriche, iar sufletul omului se vedea, umblându-i împrejurul capului, ca un fum de tămâie.
După ultimele cercetări făcute de Grivei, am ajuns, cu copiii, să rectificăm istoria într-un punct esențial, anume momentul când, goniți din Rai, Adam și Eva - prinși în pom, furând niște mere, pe care n-au avut unde să le ascundă, lipsindu-le buzunarele, născocite de hoții de mai târziu - ieșeau pe poartă și nu știau încotro să apuce, dacă nu trecea pe-acolo, tocmai atunci, câinele Saint- Bernard. Câinele purta la grumaz un coș atârnat de curea și în coș, un flacon cu rom de Jamaica și un pachet de ciocolată cu lapte - și ningea. După ce au mâncat din ciocolată și au găsit-o bună, mai bună ca mărul stricat, pentru care se iscase gâlceava (un măr! mare lucru la un pom cu mere și la un proprietar de livezi!), și după ce au înghițit din flaconul cu rom, pe care nu l-au găsit lipsit de calități, Adam și Eva s-au dus cum au putut până la schitul din munte, și de-acolo, îmbrăcați călugărește, s-au mutat mai sus, pe Mont-Blanc, asigurându-și o provizie de tutun de pipă, parfumat cu suc de smochine și opium. Deci primii oameni n-au murit, ci s-au schimbat în Moș-Crăciun și baba lui.
Ieșirăm cu copiii în stradă, ca să le explicăm cum era zăpada la fața locului, într-un parc municipal. A trebuit să ne întoarcem, să punem galoșii, să luăm umbrelele. Explicațiile n-au găsit crezământ, copiii de după zăpadă fiind, ca și cei de după războiul pentru dreptul popoarelor mici, increduli: unii neputându-și reprezenta un sloi de gheață diamantin atârnat de streașini, și ceilalți neputându-și stăpâni surâsul când le spuneai că de cinci parale cumpărai un cornet cu bomboane.
Cu puțină închipuire, puteți construi din nou, le spuneam, iernile din timpul meu, de pe când eram mic ca voi, cu nasul, cu urechile și cu unghiile degerate. Pomii plini de broboade albe creșteau dintr-o grădină albă, se mișcau printre acoperișuri albe: nu rămânea neînălbit nimic. Bunul Dumnezeu, care lăsa lumea să se mânjească opt luni de zile cu pulbere, avea grijă ca o dată pe an să se scufunde în albia cu spume.
Pe vremea zăpezii, pe care voi nu o înțelegeți, Dumnezeu făcea chiciură, fulgi și măzăriche, iar sufletul omului se vedea, umblându-i împrejurul capului, ca un fum de tămâie.
După ultimele cercetări făcute de Grivei, am ajuns, cu copiii, să rectificăm istoria într-un punct esențial, anume momentul când, goniți din Rai, Adam și Eva - prinși în pom, furând niște mere, pe care n-au avut unde să le ascundă, lipsindu-le buzunarele, născocite de hoții de mai târziu - ieșeau pe poartă și nu știau încotro să apuce, dacă nu trecea pe-acolo, tocmai atunci, câinele Saint- Bernard. Câinele purta la grumaz un coș atârnat de curea și în coș, un flacon cu rom de Jamaica și un pachet de ciocolată cu lapte - și ningea. După ce au mâncat din ciocolată și au găsit-o bună, mai bună ca mărul stricat, pentru care se iscase gâlceava (un măr! mare lucru la un pom cu mere și la un proprietar de livezi!), și după ce au înghițit din flaconul cu rom, pe care nu l-au găsit lipsit de calități, Adam și Eva s-au dus cum au putut până la schitul din munte, și de-acolo, îmbrăcați călugărește, s-au mutat mai sus, pe Mont-Blanc, asigurându-și o provizie de tutun de pipă, parfumat cu suc de smochine și opium. Deci primii oameni n-au murit, ci s-au schimbat în Moș-Crăciun și baba lui.
Ieșirăm cu copiii în stradă, ca să le explicăm cum era zăpada la fața locului, într-un parc municipal. A trebuit să ne întoarcem, să punem galoșii, să luăm umbrelele. Explicațiile n-au găsit crezământ, copiii de după zăpadă fiind, ca și cei de după războiul pentru dreptul popoarelor mici, increduli: unii neputându-și reprezenta un sloi de gheață diamantin atârnat de streașini, și ceilalți neputându-și stăpâni surâsul când le spuneai că de cinci parale cumpărai un cornet cu bomboane.
Din vitrină în vitrină, am ajuns la o expoziție de păpuși de Crăciun, unde doi inși mici, cu capetele de optzeci de ori mai voluminoase ca trupul, dădeau, fără bucurie, o reprezentație de publicitate pentru sufletul comerțului, de o monotonie dureroasă. Păpușile, iscodirile variate din vitrine, sufereau toate de aceeași maladie a minusului de imaginație. Fabricația jucăriilor fără zăpadă și-a pierdut avânturile de odinioară și trece printr-o epocă de tristă mediocritate. Calul pe două șine curbe e încă un animal de văzut, ca acum o sută de ani; singure coama, pielea, coada și copitele au degenerat. Dracul care sare din cutie pe un resort spiral, e o bucată bună, moștenită din vremuri, iar păpușii nu i s-a adaos nimic, datând intactă din timpul femeii. „Pe vremea zăpezii, păpușile erau mai frumoase", le spunem copiilor mai inventivi decât fabricanții de păpuși, siliți să creeze obiecte gingașe și surâsuri naive în fabricile Societăților Anonime, cu capitaluri grave, de mare prestigiu.
Un cățel cât un gogoloi de câlți ieși din noroi scăpărându-i ochii din masca de păr încâlcit. După port, recunoaștem un câine de neamul griffonilor bruxelezi. „Cum ai ajuns în halul ăsta, măi băiete?" îl întrebăm. El pleacă rușinat capul și așteaptă ce are să urmeze: mirosul inimii simte că aristocrația lui a dat de prețuitori. Cumpărăm un mare ziar de dimineață, în optzeci și patru de pagini, și împachetăm noroiul câinelui până la zgardă - o curelușă cu clopoței. Întoarcerea acasă e grăbită de marele eveniment. Din pricina unui cățel de opt sute de grame, copiii uită miracolele industriale din vitrine. Ei sar împrejurul ziarului, din care scoate, tremurând de suvenirea frigului, câinele capul. Acasă, după o baie caldă și un „antricot", musafirul nostru se găsește în element, și paturile, cu copiii valvârtej, oferă o plaje de jocuri și răsfăț. Şi pentru că griffonul nu avea coadă, i-am dat numele de Ciutac...
Aceste evenimente se petreceau în preajma unui Crăciun cu gigantice noroaie. Citisem în ziare suspinul iremediabil al stăpânei cățelului, cu urcarea în fiece nou anunț a „recompensei" și, de Moș- Ajun, jucarăm cu copiii o glumă, de care un moment au plâns, și după aceea s-au bucurat. Plecarăm cu colindul, deghizați, mici și mari, ca niște unchieși, cu câte o barbă de pâslă, cântarăm tușind „Bună dimineața" la ușa mută a boierilor care pierduseră cățelul și care n-au binevoit să ne răspundă, înjurându-ne cu severitate, decât după repetate scandaluri.
Moșul cel mai mic scoase Ciutacul de subt cojoc și-l dete gazdei în mână. Ciocnirea sentimentelor paralizându-i inițiativa, noi, moșii cei adevărați, ne luarăm în brațe moșii mici și, fuga! scoborând scara, am dispărut. Am auzit, după dezmeticire, pași în urma noastră, numeroși. Proprietarii câinelui și personalul lor ne căutau să ne mulțumească. Dar moșii, mai iuți de picioare, s-au pierdut în ploaia de Paște a întristatului Crăciun.
Un cățel cât un gogoloi de câlți ieși din noroi scăpărându-i ochii din masca de păr încâlcit. După port, recunoaștem un câine de neamul griffonilor bruxelezi. „Cum ai ajuns în halul ăsta, măi băiete?" îl întrebăm. El pleacă rușinat capul și așteaptă ce are să urmeze: mirosul inimii simte că aristocrația lui a dat de prețuitori. Cumpărăm un mare ziar de dimineață, în optzeci și patru de pagini, și împachetăm noroiul câinelui până la zgardă - o curelușă cu clopoței. Întoarcerea acasă e grăbită de marele eveniment. Din pricina unui cățel de opt sute de grame, copiii uită miracolele industriale din vitrine. Ei sar împrejurul ziarului, din care scoate, tremurând de suvenirea frigului, câinele capul. Acasă, după o baie caldă și un „antricot", musafirul nostru se găsește în element, și paturile, cu copiii valvârtej, oferă o plaje de jocuri și răsfăț. Şi pentru că griffonul nu avea coadă, i-am dat numele de Ciutac...
Aceste evenimente se petreceau în preajma unui Crăciun cu gigantice noroaie. Citisem în ziare suspinul iremediabil al stăpânei cățelului, cu urcarea în fiece nou anunț a „recompensei" și, de Moș- Ajun, jucarăm cu copiii o glumă, de care un moment au plâns, și după aceea s-au bucurat. Plecarăm cu colindul, deghizați, mici și mari, ca niște unchieși, cu câte o barbă de pâslă, cântarăm tușind „Bună dimineața" la ușa mută a boierilor care pierduseră cățelul și care n-au binevoit să ne răspundă, înjurându-ne cu severitate, decât după repetate scandaluri.
Moșul cel mai mic scoase Ciutacul de subt cojoc și-l dete gazdei în mână. Ciocnirea sentimentelor paralizându-i inițiativa, noi, moșii cei adevărați, ne luarăm în brațe moșii mici și, fuga! scoborând scara, am dispărut. Am auzit, după dezmeticire, pași în urma noastră, numeroși. Proprietarii câinelui și personalul lor ne căutau să ne mulțumească. Dar moșii, mai iuți de picioare, s-au pierdut în ploaia de Paște a întristatului Crăciun.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
