Uriașii - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Uriașii" de Tudor Arghezi în care autorul ne povestește că pe vremuri, la început, au fost uriașii, pasările, dobitoacele, pădurile și oamenii. În ochii lui Dumnezeu, toate ființele de pe pământ erau egale, pentru că voia să-și arate puterea, dar și să vadă bine făpturile de pe pământ, când se va uita din ceruri la ele. Șerpii, râmele, șopârlele nu se ascundeau căci nici n-aveau de ce să se ascundă, nici loc destul de mic pentru o pitire.
Citește povestirea pt. copii "Uriașii" din Cartea cu jucării
La început, erau uriașii, pasările, dobitoacele, pădurile și oamenii. Nici o ființă nu era măruntă, căci Dumnezeu voia să arate puterea lui, dar și să vadă bine făpturile de pe pământ, când se va uita din ceruri la ele. Şerpii, râmele, șopârlele nu se ascundeau căci nici n-aveau de ce să se ascundă, nici loc destul de mic pentru o pitire. Şarpele era cât Dunărea de lung.
Animalele toate mâncau iarbă, iarba creștea tot anul, nu era iarnă și omul se hrănea cu poame. De ce s-ar fi ascuns unele de altele, dacă nu era nici o primejdie? Gustul că se mănâncă făpturile între ele a venit mai târziu, când firea s-a răzvrătit și s-a stricat și a rămas stricată.
Dar de prea mult bine și oamenii și dobitoacele s-au săturat și neavând ce face decât să mănânce și să doarmă, s-au supărat că sunt supuse lui Dumnezeu și au voit să ia locul lui.
Întâi, omul neputându-se lupta cu el, a început a prigoni animalele, ca să și le supuie, până va veni și rândul lui Dumnezeu. Dacă șarpele era cât un râu, dacă vulturul era cât o jumătate de cer, omul era cât cele mai înalte turnuri de azi. Avea, după măsurătoarea noastră, cinci sute optzeci de coți până la cap, capul de șaizeci de coți, brațele și picioarele de o sută și o sută optzeci de coți și spinarea îi era lată de două ori cât temelia unei biserici în lung. Un om ca noi nu s-a fi putut urca pe un om de-atunci, nici când sta culcat, decât cu scări înădite și răzimate de colțul umărului aceluia. Numai copii oamenilor de pe vremuri erau cât Curtea de Argeș, la născare și creșteau iute și nu mai mureau. Că nici moarte nu fusese încă.
A fost și înmulțirea uriașilor o pricină de trufie, văzându-se mulți și venindu-le rușine să fie supuși de un singur Dumnezeu, de care trebuiau să se și roage când le venea o pofta de ceva. "Ce să ne mai rugam de el?“ începeau ei a murmura. „Luăm noi singuri ce și cat ne trebuiește“. Dar nu puteau și le lipsea chibzuință, lucru care și mai vârtos îi îndârjea.
Dumnezeu auzea toate, dar îi lăsa să vadă ce fac.
Dumnezeu le da pe lângă hrană, îmbrăcăminte, după ce le dăduse bunul cel mai mare, pe care un ghemotoc de pământ, cum fusese omul întâi și-ntâi putea să-l capete: viața. Îmbrăcămintea omului era frumoasă ca răsăritul și ca apusul și ca mătasea de zale a lunii și făcea parte din pielea lui, ca arama, ca aurul și argintul. Creștea și se înnoia singură, de două ori pe an, ca să fie totdeauna proaspătă, parcă scoasă nouă din dulap. Şi omul nici nu se ostenea sa spele, atât era de fericit. Vântul, care a rămas și până în ziua de azi, dar cu alte însărcinări, trecea peste veșmintele lui ca un burete înmuiat in metale și răcoare și-l șlefuia dormind, făcându-l ca oglinda. Şi nu era nici praf, nici noroi, că și pământul era curat și lucea ca sticla, ca să nu păteze pe om și animale, înveșmântate și ele ca florile bogate și bine mirositoare. Deschideau aripile să zboare și îmbălsămau văzduhul cu miresme frumoase.
După răzvrătire, Dumnezeu i-a dat omului țânțari, muște, punci și păduchi și a pus pe limba lor otravă, ca să-l muște când le va supără și ghimpi ca să-i înțepe și cu spatele. A dat vitelor coarne, ca sa-l împungă (el a născocit blestematul cuțit) și măsele ca să-l apuce și zdrobească.
Oamenii s-au învoit să se pregătească a năvăli în cer, bătându-l câtva timp cu gogoloaie, spărgând soarele și luna ca niște geamuri și prin găurile făcute în tărie să poată cotropi. Dumnezeu îi lăsa și se uita la ei din depărtările stelelor cât scânteia. Ei adunară zeci de am, poate sute de ani, strânși laolaltă, bolovanii risipiți pe toată fața pământului. Pe mai multe fețe ale lumii ei clădiră astfel, cu încetul, movili și măguri de frimituri de lut de pe marginea apelor, frământate, stoarse și făcute boț. Când te gândești că o palmă de uriaș era lată cât un sat întreg, e lesne de închipuit cât mușuroi lua Odată și ce gol făcea în albia unui râu, scormonindu-l cu pietre și nisip.
Într-o zi, șirurile de bolovani clădiți pe lungimi de pustietăți nemăsurate, până la cer, fuseseră, după socoteala uriașilor, gata. Ei se adunară să înceapă bătaia cerului cu lespezi și se împărțiră pe vârfurile cele mai înalte. Cei de jos, așezați pe rânduri, porneau bolovanii din poale și le dădeau din mâini în mâini până la vârf, unde cei mai vioi dădeau de-a zvârlită, care-încotro, ca să nimerească din mai multe părți odată bolta de sus ce trebuia dogită. Ca să știți ce erau măgurile mari și înalte, trebuie să vă spui cât acopereau ele pământ și cât erau de late: cale de zece zile umblată cu armăsarul pe fugă putea să o străbată, dacă ar fi fost loc prin grosimea lor. Iar lungimile le erau cât o cale de douăsprezece luni trecută cu câte doisprezece telegari; că începeau unele nu știu de unde și luau sfârșit la Marea de sus.
Animalele toate mâncau iarbă, iarba creștea tot anul, nu era iarnă și omul se hrănea cu poame. De ce s-ar fi ascuns unele de altele, dacă nu era nici o primejdie? Gustul că se mănâncă făpturile între ele a venit mai târziu, când firea s-a răzvrătit și s-a stricat și a rămas stricată.
Dar de prea mult bine și oamenii și dobitoacele s-au săturat și neavând ce face decât să mănânce și să doarmă, s-au supărat că sunt supuse lui Dumnezeu și au voit să ia locul lui.
Întâi, omul neputându-se lupta cu el, a început a prigoni animalele, ca să și le supuie, până va veni și rândul lui Dumnezeu. Dacă șarpele era cât un râu, dacă vulturul era cât o jumătate de cer, omul era cât cele mai înalte turnuri de azi. Avea, după măsurătoarea noastră, cinci sute optzeci de coți până la cap, capul de șaizeci de coți, brațele și picioarele de o sută și o sută optzeci de coți și spinarea îi era lată de două ori cât temelia unei biserici în lung. Un om ca noi nu s-a fi putut urca pe un om de-atunci, nici când sta culcat, decât cu scări înădite și răzimate de colțul umărului aceluia. Numai copii oamenilor de pe vremuri erau cât Curtea de Argeș, la născare și creșteau iute și nu mai mureau. Că nici moarte nu fusese încă.
A fost și înmulțirea uriașilor o pricină de trufie, văzându-se mulți și venindu-le rușine să fie supuși de un singur Dumnezeu, de care trebuiau să se și roage când le venea o pofta de ceva. "Ce să ne mai rugam de el?“ începeau ei a murmura. „Luăm noi singuri ce și cat ne trebuiește“. Dar nu puteau și le lipsea chibzuință, lucru care și mai vârtos îi îndârjea.
Dumnezeu auzea toate, dar îi lăsa să vadă ce fac.
Dumnezeu le da pe lângă hrană, îmbrăcăminte, după ce le dăduse bunul cel mai mare, pe care un ghemotoc de pământ, cum fusese omul întâi și-ntâi putea să-l capete: viața. Îmbrăcămintea omului era frumoasă ca răsăritul și ca apusul și ca mătasea de zale a lunii și făcea parte din pielea lui, ca arama, ca aurul și argintul. Creștea și se înnoia singură, de două ori pe an, ca să fie totdeauna proaspătă, parcă scoasă nouă din dulap. Şi omul nici nu se ostenea sa spele, atât era de fericit. Vântul, care a rămas și până în ziua de azi, dar cu alte însărcinări, trecea peste veșmintele lui ca un burete înmuiat in metale și răcoare și-l șlefuia dormind, făcându-l ca oglinda. Şi nu era nici praf, nici noroi, că și pământul era curat și lucea ca sticla, ca să nu păteze pe om și animale, înveșmântate și ele ca florile bogate și bine mirositoare. Deschideau aripile să zboare și îmbălsămau văzduhul cu miresme frumoase.
După răzvrătire, Dumnezeu i-a dat omului țânțari, muște, punci și păduchi și a pus pe limba lor otravă, ca să-l muște când le va supără și ghimpi ca să-i înțepe și cu spatele. A dat vitelor coarne, ca sa-l împungă (el a născocit blestematul cuțit) și măsele ca să-l apuce și zdrobească.
Oamenii s-au învoit să se pregătească a năvăli în cer, bătându-l câtva timp cu gogoloaie, spărgând soarele și luna ca niște geamuri și prin găurile făcute în tărie să poată cotropi. Dumnezeu îi lăsa și se uita la ei din depărtările stelelor cât scânteia. Ei adunară zeci de am, poate sute de ani, strânși laolaltă, bolovanii risipiți pe toată fața pământului. Pe mai multe fețe ale lumii ei clădiră astfel, cu încetul, movili și măguri de frimituri de lut de pe marginea apelor, frământate, stoarse și făcute boț. Când te gândești că o palmă de uriaș era lată cât un sat întreg, e lesne de închipuit cât mușuroi lua Odată și ce gol făcea în albia unui râu, scormonindu-l cu pietre și nisip.
Într-o zi, șirurile de bolovani clădiți pe lungimi de pustietăți nemăsurate, până la cer, fuseseră, după socoteala uriașilor, gata. Ei se adunară să înceapă bătaia cerului cu lespezi și se împărțiră pe vârfurile cele mai înalte. Cei de jos, așezați pe rânduri, porneau bolovanii din poale și le dădeau din mâini în mâini până la vârf, unde cei mai vioi dădeau de-a zvârlită, care-încotro, ca să nimerească din mai multe părți odată bolta de sus ce trebuia dogită. Ca să știți ce erau măgurile mari și înalte, trebuie să vă spui cât acopereau ele pământ și cât erau de late: cale de zece zile umblată cu armăsarul pe fugă putea să o străbată, dacă ar fi fost loc prin grosimea lor. Iar lungimile le erau cât o cale de douăsprezece luni trecută cu câte doisprezece telegari; că începeau unele nu știu de unde și luau sfârșit la Marea de sus.
După ce au fost uriașii adunați în cete pe vârfuri, a început dezamăgirea, la care nu s-au gândit. Cu cât s-au apropiat de cer, cu atât cerurile erau mai depărtate, încât de le-ai fi luat la ochi de jos totuna era, bolovanii nu ajungeau nicăieri și se împrăștiau deasupra nasului, mare cât dovlecii, al înfricoșaților uriași.
Au bătut în gol o săptămână întreagă și n-au nimerit mai departe, după statul nostru, decât găleata cu apă pe care o aruncăm după câinii la gâlceavă. Nu se cunoștea nimic. Ațâțați de neizbândă, uriașii se sfădeau între ei că n-au văzut, ca niște proști, destul de bine, și întâia oară de când îi făcuse Cel de Sus, ei se loviră unii pe alții cu bolovanii cât niște morminte, se apucară cu unghiile de gâtlejuri, se îmbucară și se rupseră de ceafă, se sfâșiară de pântece cu dinții.
Dumnezeu putea să râdă, dar nu a râs.
Putea să-i mustreze, și nu i-a mustrat. Putea să le vorbească uriașilor din cerdacurile împărăției lui, dar nu a binevoit. Ei ar fi cerut dinaintea amenințărilor iertare, dar nu orice fel de lucru poate sa fie iertat - și odată iertați tot ar fi dușmănit pe Dumnezeu.
El dete poruncă să se împietrească măgurile și cetățile ridicate împotriva lui și s-au împietrit îndată, rămânând munții de azi Şi atunci porunci mărilor și tuturor apelor să se umfle si să dea pe dinafară și ele au dat zile întregi pe dinafară, izvorând neîntrerupt - și au înecat toată suflarea uriașilor, de n-au mai rămas decât câțiva într-un ostrov pe care apele nu l-au ajuns. Şi după retragerea apelor in matca lor, o pătură moale de nămol gras acoperise pământul așternuta peste toate vietățile de pân-atunci, înmormântate adânc.
Dumnezeu dete poruncă numaidecât ca tot ce rămăsese viu să se chircească - încât uriașii s-au făcut mai mici de doi coți, ca noi, și toate păsările și dobitoacele scăzură la micșorimea puiului de o zi față de cloșcă, ba chiar mai mici.
- N-au voit să fie fericiți în lene și îmbelșugare. De azi încolo pomii nu vor mai rodi fără muncă și iarba va crește unde va voi ea. Am văzut, mai zise Domnul, că oamenii când nu mai au ce face se răzvrătesc. Le-am trimis muște, purici, țânțari, ca să nu-i mai lase tihniți, să se scarpine și să fugă, urmăriți oriunde ar căuta să se ascundă. Când se va simți mai obosit omul și va crede că are dreptul să se odihnească într-un Ioc de pace, atunci să vie ploșnița nevăzută și să-l ciupească.
De atunci încoace, tipicul uriaș a fost înlocuit cu tipicul mic din zilele de totdeauna, care nu dă voie omului să crească peste o măsură, nici să trăiască tânăr și voinic cât ține timpul. I-a fost omului măsurată și viața și i s-au trimis tot felul de boli, ca să aibă
de lucru mereu și să nu stea. Iot de-atunci au început oamenii să moară.
Şi Dumnezeu nu s-a mai uitat niciodată de atunci la ei, căci nici nu-i mai zărește de piperniciți ce sunt. I-a lăsat în luptă cu pământul, cu vremea, cu iarna, pe care a făcut-o tot atunci, cu arșița și zăpușeala după ger cumplit. L-a dezbrăcat și I-a lăsat gol,
silindu-l să-și facă singur îmbrăcăminte de purtare, dacă veșmântul nemuncit nu a fost bun.
Şi omul se luptă tot timpul cu ceva, cu ceva mărunt, de seama lui, și își petrece traiul fără nici o mulțumire deplină.
Au bătut în gol o săptămână întreagă și n-au nimerit mai departe, după statul nostru, decât găleata cu apă pe care o aruncăm după câinii la gâlceavă. Nu se cunoștea nimic. Ațâțați de neizbândă, uriașii se sfădeau între ei că n-au văzut, ca niște proști, destul de bine, și întâia oară de când îi făcuse Cel de Sus, ei se loviră unii pe alții cu bolovanii cât niște morminte, se apucară cu unghiile de gâtlejuri, se îmbucară și se rupseră de ceafă, se sfâșiară de pântece cu dinții.
Dumnezeu putea să râdă, dar nu a râs.
Putea să-i mustreze, și nu i-a mustrat. Putea să le vorbească uriașilor din cerdacurile împărăției lui, dar nu a binevoit. Ei ar fi cerut dinaintea amenințărilor iertare, dar nu orice fel de lucru poate sa fie iertat - și odată iertați tot ar fi dușmănit pe Dumnezeu.
El dete poruncă să se împietrească măgurile și cetățile ridicate împotriva lui și s-au împietrit îndată, rămânând munții de azi Şi atunci porunci mărilor și tuturor apelor să se umfle si să dea pe dinafară și ele au dat zile întregi pe dinafară, izvorând neîntrerupt - și au înecat toată suflarea uriașilor, de n-au mai rămas decât câțiva într-un ostrov pe care apele nu l-au ajuns. Şi după retragerea apelor in matca lor, o pătură moale de nămol gras acoperise pământul așternuta peste toate vietățile de pân-atunci, înmormântate adânc.
Dumnezeu dete poruncă numaidecât ca tot ce rămăsese viu să se chircească - încât uriașii s-au făcut mai mici de doi coți, ca noi, și toate păsările și dobitoacele scăzură la micșorimea puiului de o zi față de cloșcă, ba chiar mai mici.
- N-au voit să fie fericiți în lene și îmbelșugare. De azi încolo pomii nu vor mai rodi fără muncă și iarba va crește unde va voi ea. Am văzut, mai zise Domnul, că oamenii când nu mai au ce face se răzvrătesc. Le-am trimis muște, purici, țânțari, ca să nu-i mai lase tihniți, să se scarpine și să fugă, urmăriți oriunde ar căuta să se ascundă. Când se va simți mai obosit omul și va crede că are dreptul să se odihnească într-un Ioc de pace, atunci să vie ploșnița nevăzută și să-l ciupească.
De atunci încoace, tipicul uriaș a fost înlocuit cu tipicul mic din zilele de totdeauna, care nu dă voie omului să crească peste o măsură, nici să trăiască tânăr și voinic cât ține timpul. I-a fost omului măsurată și viața și i s-au trimis tot felul de boli, ca să aibă
de lucru mereu și să nu stea. Iot de-atunci au început oamenii să moară.
Şi Dumnezeu nu s-a mai uitat niciodată de atunci la ei, căci nici nu-i mai zărește de piperniciți ce sunt. I-a lăsat în luptă cu pământul, cu vremea, cu iarna, pe care a făcut-o tot atunci, cu arșița și zăpușeala după ger cumplit. L-a dezbrăcat și I-a lăsat gol,
silindu-l să-și facă singur îmbrăcăminte de purtare, dacă veșmântul nemuncit nu a fost bun.
Şi omul se luptă tot timpul cu ceva, cu ceva mărunt, de seama lui, și își petrece traiul fără nici o mulțumire deplină.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
