Știi românește? - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Știi românește?" de Tudor Arghezi în care îl găsim pe tătuțu mergând pe drumurile muntoase din Elveția. El vede niște copii care se uitau la o plantație de viță de vie și nu îndrăzneau să mănânce struguri. Îi întreabă de ce nu mănâncă, iar copiii îi spun că nu sunt lăsați de către profesor și de către proprietarul viei. Tătuțu le spune că el este român și că în România, proprietarii de vii, le dau singuri copiilor să mănânce struguri. El le spune să intre să mănânce, iar copiii îi mulțumesc nespus.
Citește povestirea pt. copii "Știi românește?" din Cartea cu jucării
Tătuțu ne-a povestit că țara Elveției, făcută din smalțuri albastre de ape și smalțuri albe de zăpadă, stă între lacuri și munți și că poalele munților, întinse din pisc în pisc, ca niște năvoade la uscat, leagănă în văile lor firimituri de sate și cârduri de biserici. Şi toți munții, pleșuvi, printre dârele de pășune și verdeață, par frământați din miez de pâine de secară. Ne-a spus că toată Elveția e ca o ladă cu jucării făcută de Dumnezeu într-o zi când, aducându-și aminte de copilăria lui, a voit să glumească și să surâdă. Coastele pășunilor sunt cutreierate de vaci mici, gălbui și cărămizii, cu câte o stropitură vânătă prin petele roșcovane și albe, iar de grumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolată, atârnă clopote, sunătoare ca muzicile și ca la liturghie. Așa că văile cântă din fund până-n creștetele cele mai înalte și dacă se scarpină taurii, clocotesc în vuiete furtunoase.
Pe muchia crestelor de piatră uscată, acolo unde fruntea muntelui dă în prăpăstii și se scobește pe dedesubt, ca sprânceana, crește floarea roșiatică înstelată, a căreia mireasmă întrece gingășia lacrimii și a oftatului: micșuneaua muntelui, ciclamena. Ca să o miroasă, singur eretele stâncii este în stare să ajungă teafăr până la tulpina ei subțire, de ață. Dar băieții și fetele se duc și ei, din șes, să-i caute primejdiosul ascunziș. Dacă un băiat din cei mari, cu sacul în spinare a putut să-și strecoare, nevătămat de moarte, pipăitul prin troscotul țepos, până la rădăcina ei și să o smulgă, și o aduce în dar fetii cu ochii mari, care visează și se neliniștește de câte ori aduce venind din munți, din depărtare, mugetul cirezii prinsă de nori și ploaie fără acoperământ, darul lui e un semn înaintea inelului strecurat în degetul logodnei.
Mulți băieți au căzut cu floarea-n mână din gingia prăpastiei în negura ei de jos și nu s-au mai logodit. Este un loc, unde muntele, încovoiat de jur-împrejur cu un părete de cetate, își ține râpa rotundă, ca un horn uriaș dinaintea pasului celui din urmă al drumețului de munte. Acolo, poteca, îngustată la talpa unui singur picior, se oprește și se curmă. Dacă a sosit încet, drumețul stă în loc, încremenit de gol și tăcere: ochii lui pot citi pe păretele rotund al râpii numele, încondeiat cu roșu, al celor care au sosit mai puțin încet și au căzut în groapa de piatră, pierdută în bezna dinlăuntrul ei. Numele acestor flăcăi e însoțit de o cruce și de însemnarea anului când crucea s-a ivit pe lume în locul tinereții lor. Toți călătorii care au iuțit un sfert de pas, chemați de o șoaptă sau amețiți de zarea ruptă-n gura râpii au rămas acolo, jos, la fund.
Dar nu toate drumurile sfârșesc așa, și foarte puțini călători, față de numărul mare al drumeților de munte, care sosesc vioi cu florile acasă, nu se mai întorc. Dacă ai intrat într-un cimitir, ți se pare că a murit lumea toată, în desimea mormintelor albe. De obicei, stolurile de băieți și fete se duc și se întorc cântând, plecând sâmbăta la munte și întorcându-se duminică, seara târziu. Cu pături în spinare, drumeții dorm unde apucă și se trezesc cu veverițele în bradul de care norocosul și-a spânzurat o traistă, o pălărie și bățul lung, cu vârful de fier.
Pe muchia crestelor de piatră uscată, acolo unde fruntea muntelui dă în prăpăstii și se scobește pe dedesubt, ca sprânceana, crește floarea roșiatică înstelată, a căreia mireasmă întrece gingășia lacrimii și a oftatului: micșuneaua muntelui, ciclamena. Ca să o miroasă, singur eretele stâncii este în stare să ajungă teafăr până la tulpina ei subțire, de ață. Dar băieții și fetele se duc și ei, din șes, să-i caute primejdiosul ascunziș. Dacă un băiat din cei mari, cu sacul în spinare a putut să-și strecoare, nevătămat de moarte, pipăitul prin troscotul țepos, până la rădăcina ei și să o smulgă, și o aduce în dar fetii cu ochii mari, care visează și se neliniștește de câte ori aduce venind din munți, din depărtare, mugetul cirezii prinsă de nori și ploaie fără acoperământ, darul lui e un semn înaintea inelului strecurat în degetul logodnei.
Mulți băieți au căzut cu floarea-n mână din gingia prăpastiei în negura ei de jos și nu s-au mai logodit. Este un loc, unde muntele, încovoiat de jur-împrejur cu un părete de cetate, își ține râpa rotundă, ca un horn uriaș dinaintea pasului celui din urmă al drumețului de munte. Acolo, poteca, îngustată la talpa unui singur picior, se oprește și se curmă. Dacă a sosit încet, drumețul stă în loc, încremenit de gol și tăcere: ochii lui pot citi pe păretele rotund al râpii numele, încondeiat cu roșu, al celor care au sosit mai puțin încet și au căzut în groapa de piatră, pierdută în bezna dinlăuntrul ei. Numele acestor flăcăi e însoțit de o cruce și de însemnarea anului când crucea s-a ivit pe lume în locul tinereții lor. Toți călătorii care au iuțit un sfert de pas, chemați de o șoaptă sau amețiți de zarea ruptă-n gura râpii au rămas acolo, jos, la fund.
Dar nu toate drumurile sfârșesc așa, și foarte puțini călători, față de numărul mare al drumeților de munte, care sosesc vioi cu florile acasă, nu se mai întorc. Dacă ai intrat într-un cimitir, ți se pare că a murit lumea toată, în desimea mormintelor albe. De obicei, stolurile de băieți și fete se duc și se întorc cântând, plecând sâmbăta la munte și întorcându-se duminică, seara târziu. Cu pături în spinare, drumeții dorm unde apucă și se trezesc cu veverițele în bradul de care norocosul și-a spânzurat o traistă, o pălărie și bățul lung, cu vârful de fier.
Pe un drum de jumătate munte, tătuțu urca, într-o sâmbătă după-amiază, muntele, singur, printre vii de razachie coaptă. De-a lungul sârmelor întinse între pari, șerpuiau vinele grele de ciorchini rumeniți ai unei podgorii frumos îngrijite, la care licărea căutătura cuminte a vreo zece copii.
— Ce faceți voi, frumoșilor, aici? i-a întrebat tătuțu pe franțuzește.
— Ne uităm la strugurii ăștia copți, răspunse un copil bălan.
— Nu vreți să mâncați? a întrebat tătuțu.
— Nu e voie! Au răspuns toți copiii, cu părere de rău.
— Cine v-a spus că nu e voie? i-a întrebat tătuțu.
Şi ei răspunseră, care: „mama", care :“profesorul“, care: „pastorul".
— Nu-i adevărat! răspunse tătuțu. Pentru copii e voie orișice. Duceți-vă și rupeți.
— Ne vede domnul proprietar, răspunseră copiii, care începuseră să se bucure că, măcar cu gândul, ar fi putut să guste din strugurii îngrădiți.
— Domnul proprietar e în capătul celălalt al viei, zise tătuțu. L-am văzut fumându-și pipa, când am trecut încoace. Şi dacă vă prinde, ce-o să vă facă? Dacă ar ști că voi stați aci, cu ochii la strugurii lui, el ar veni tot pe fugă și v-ar da să vă săturați.
— Proprietarul e zgârcit și ne bate.
— Voi sunteți cu toții elvețieni? a întrebat tătuțu.
— Elvețieni, răspunseră copiii toți.
— Eu sunt roumain, a zis tătuțu, și o să vă învăț românește. La noi, când copiii se uită la struguri, vine proprietarul singur și le dă o poală. Îi bagă-n vie și le zice: „mâncați".
— Mon Dieu! ziseră copiii.
Şi știi ce a făcut tătuțu? A pus copiii pe iarbă. A scobit o groapă cu hârlețul lui de alpinist dedesubtul gardului ghimpat, s-a târât pe burtă până la struguri și s-a întors cu pălăria plină cu vârf și au mâncat toți copiii.
De bucurie, ei au tăbărât pe tătuțu și l-au pupat ca pe un drac, cu admirație - și pupăturile au făcut mai mult decât strugurii viei întregi.
Tătuțu și-a mai întors o dată capul, ca să-i salute, după ce trecuse de hățișurile dealului și intrase în munte, dar copiii nu se mai uitau la el. De-a bușile, ei intrau singuri, în vie, acum, ca niște șobolani.
Şi tătuțu, căruia i se făcuse dor de țară, a fost tare mulțumit că elvețienii învățau românește...
— Ce faceți voi, frumoșilor, aici? i-a întrebat tătuțu pe franțuzește.
— Ne uităm la strugurii ăștia copți, răspunse un copil bălan.
— Nu vreți să mâncați? a întrebat tătuțu.
— Nu e voie! Au răspuns toți copiii, cu părere de rău.
— Cine v-a spus că nu e voie? i-a întrebat tătuțu.
Şi ei răspunseră, care: „mama", care :“profesorul“, care: „pastorul".
— Nu-i adevărat! răspunse tătuțu. Pentru copii e voie orișice. Duceți-vă și rupeți.
— Ne vede domnul proprietar, răspunseră copiii, care începuseră să se bucure că, măcar cu gândul, ar fi putut să guste din strugurii îngrădiți.
— Domnul proprietar e în capătul celălalt al viei, zise tătuțu. L-am văzut fumându-și pipa, când am trecut încoace. Şi dacă vă prinde, ce-o să vă facă? Dacă ar ști că voi stați aci, cu ochii la strugurii lui, el ar veni tot pe fugă și v-ar da să vă săturați.
— Proprietarul e zgârcit și ne bate.
— Voi sunteți cu toții elvețieni? a întrebat tătuțu.
— Elvețieni, răspunseră copiii toți.
— Eu sunt roumain, a zis tătuțu, și o să vă învăț românește. La noi, când copiii se uită la struguri, vine proprietarul singur și le dă o poală. Îi bagă-n vie și le zice: „mâncați".
— Mon Dieu! ziseră copiii.
Şi știi ce a făcut tătuțu? A pus copiii pe iarbă. A scobit o groapă cu hârlețul lui de alpinist dedesubtul gardului ghimpat, s-a târât pe burtă până la struguri și s-a întors cu pălăria plină cu vârf și au mâncat toți copiii.
De bucurie, ei au tăbărât pe tătuțu și l-au pupat ca pe un drac, cu admirație - și pupăturile au făcut mai mult decât strugurii viei întregi.
Tătuțu și-a mai întors o dată capul, ca să-i salute, după ce trecuse de hățișurile dealului și intrase în munte, dar copiii nu se mai uitau la el. De-a bușile, ei intrau singuri, în vie, acum, ca niște șobolani.
Şi tătuțu, căruia i se făcuse dor de țară, a fost tare mulțumit că elvețienii învățau românește...
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
