Dulapul cu lenjuri - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Dulapul cu lenjuri" de Tudor Arghezi în care s-a hotărât ca vechiul dulap să fie transformat și renovat în noul dulap pentru copilul ce urma să vină pe lume. Operațiunea de renovare i-a fost încredințată tătuțului, care vroia să participe și el la mărirea familiei. Cum din păcate tătuțu nu se pricepea la vopsit, a ales o vopsea scumpă și supă două săptămâni a reușit să termine. Din păcate, jumătate din vopseaua folosită a curs pe parchet și astfel operațiunea de renovare a mai durat încă două săptămâni.
Citește povestirea pt. copii "Dulapul cu lenjuri" din Cartea cu jucării
Primul dulap a fost cel mai greu de aprovizionat, al primului copil. De la destinația lui veche de „garderob" cu oglindă și de păstrător al hainelor lungi, spânzurate pe umere de lemn sau prinse într-un clește cu apucătorile late, el a trecut în mobilierul viitorului copil, modificat. Intercalându-i-se polițe paralele, dulapul și-a schimbat și culoarea.
S-a discutat calitatea vopselei și a fost aleasă cea mai costisitoare: un copil așteptat merită niște „Cipolin" autentic, cu treizeci de lei mai scump la cutie decât lacul „superior„ indigen. Apoi, dulapul nu putea să fie vopsit decât de tătuțu, care se simțea autorizat să ia parte pe toate căile la sporirea familiei cu un membru necunoscut. Ca să fie sigur că nici o mână străină nu va colabora, în absența lui de acasă, la cărările exasperate ale unei pensule greu de disciplinat, el încuia odaia „copiilor" și lua cheia cu el.
Vopsitul a fost un chin solitar, comparabil cu zugrăvirea Giocondei, căreia maestrul Leonard i-a compus zâmbetul necesar în șapte ani de tortură. Tătuțu a muncit numai două săptămâni la opera lui, însă „Cipolinul" a fost cumpărat de patru ori, prețul vopselii sfârșind prin a costa de două ori mai mult ca dulapul. El își aducea cutiile în ghiozdan, pe furiș. Trebuiau evitate emoțiile în familie și menținut prestigiul de vopsitor. Ca într-o problemă bine rezolvată, la finele operației au rămas un dulap vopsit și trei cutii goale cu pensula lor...
Cea dintâi vopsea a curs. Păreții netezi, încrețiți ca de o senzație de frig, caricaturizau aspectul și al lucrului și al formei. Tătuțu a ras cu turbare tot ce făcuse, silit să cumpere și scule de ras, o lamă triunghiulară cu latul în vârf. La întrebările iritante, el răspundea la viitor și distrat ca un portretist adevărat, cu fraze care începeau cu „încă“ și se complicau cu „probabil". El n-a învățat să lingă decât după zece cutii. Ritmul deveni o plăcere și alunecușul aderent al pensulei pe uleiul ei echivala cu o bucurie.
Tătuțu n-a ținut socoteală de un amănunt. Era pe parchet de patru ori mai multă vopsea decât pe dulap și măicuța a numit opera lui o „porcărie". Tătuțu nu a insistat și curățitul scândurilor a ținut și el două săptămâni.
Abia rămânea vremea, după calendarul doctorului, pentru umplut două polițe din dulap.
Măicuța voia fetiță și tătuțu cerea băiat și deocamdată s-a pregătit rufăria menită să-i împace pe amândoi, o rufărie fără sex, care putea să fie trecută cu același folos între picioarele oricăruia dintre ei. Douăsprezece scutece de bumbac, șase de pichet și trei de lână subțire. A doua săptămână s-a dublat cantitatea, adăugându-se trei scufițe de olandă și trei de flanelă, șase mintene de pichet și trei de lână, două fași. În privința fașilor, s-au născut dispute, bătrânele susținând că, neînfașați și nestrânși fedeleș, copiii rămân cu picioarele strâmbe, iar tinerele care odată cu corsetul și conciul au renunțat la toate sfaturile tradiției, aflaseră că nu se mai înfașă nici un copil. În cele din urmă, au trebuit consultați autorii și bătrânele au dat înapoi.
S-a discutat calitatea vopselei și a fost aleasă cea mai costisitoare: un copil așteptat merită niște „Cipolin" autentic, cu treizeci de lei mai scump la cutie decât lacul „superior„ indigen. Apoi, dulapul nu putea să fie vopsit decât de tătuțu, care se simțea autorizat să ia parte pe toate căile la sporirea familiei cu un membru necunoscut. Ca să fie sigur că nici o mână străină nu va colabora, în absența lui de acasă, la cărările exasperate ale unei pensule greu de disciplinat, el încuia odaia „copiilor" și lua cheia cu el.
Vopsitul a fost un chin solitar, comparabil cu zugrăvirea Giocondei, căreia maestrul Leonard i-a compus zâmbetul necesar în șapte ani de tortură. Tătuțu a muncit numai două săptămâni la opera lui, însă „Cipolinul" a fost cumpărat de patru ori, prețul vopselii sfârșind prin a costa de două ori mai mult ca dulapul. El își aducea cutiile în ghiozdan, pe furiș. Trebuiau evitate emoțiile în familie și menținut prestigiul de vopsitor. Ca într-o problemă bine rezolvată, la finele operației au rămas un dulap vopsit și trei cutii goale cu pensula lor...
Cea dintâi vopsea a curs. Păreții netezi, încrețiți ca de o senzație de frig, caricaturizau aspectul și al lucrului și al formei. Tătuțu a ras cu turbare tot ce făcuse, silit să cumpere și scule de ras, o lamă triunghiulară cu latul în vârf. La întrebările iritante, el răspundea la viitor și distrat ca un portretist adevărat, cu fraze care începeau cu „încă“ și se complicau cu „probabil". El n-a învățat să lingă decât după zece cutii. Ritmul deveni o plăcere și alunecușul aderent al pensulei pe uleiul ei echivala cu o bucurie.
Tătuțu n-a ținut socoteală de un amănunt. Era pe parchet de patru ori mai multă vopsea decât pe dulap și măicuța a numit opera lui o „porcărie". Tătuțu nu a insistat și curățitul scândurilor a ținut și el două săptămâni.
Abia rămânea vremea, după calendarul doctorului, pentru umplut două polițe din dulap.
Măicuța voia fetiță și tătuțu cerea băiat și deocamdată s-a pregătit rufăria menită să-i împace pe amândoi, o rufărie fără sex, care putea să fie trecută cu același folos între picioarele oricăruia dintre ei. Douăsprezece scutece de bumbac, șase de pichet și trei de lână subțire. A doua săptămână s-a dublat cantitatea, adăugându-se trei scufițe de olandă și trei de flanelă, șase mintene de pichet și trei de lână, două fași. În privința fașilor, s-au născut dispute, bătrânele susținând că, neînfașați și nestrânși fedeleș, copiii rămân cu picioarele strâmbe, iar tinerele care odată cu corsetul și conciul au renunțat la toate sfaturile tradiției, aflaseră că nu se mai înfașă nici un copil. În cele din urmă, au trebuit consultați autorii și bătrânele au dat înapoi.
Târligii de lână, o încălțăminte care în primele săptămâni sunt și ciorapi și pantofi, au fost tricotați în casă. Totuși, într-o zi, tătuțu a scos dintr-un buzunar și un pachet cât un ghem; o duzină de ciorapi nr. zero, afirmând că mai mici nu s-au găsit și că vânzătorii magazinului celui mai vast, de ciorapi și tricotaje din București, în parte fiecare și dimpreună cu patronul lor, au răscolit toate miile lor de rafturi și săltare, ca să poată încălța un călcâi ca un trandafir, însă încă inexistent.
Naiv, tătuțu a băgat în dulap și un cal, pentru că ținea la ideea lui. Şi a vârât și o sabie, întâi pentru că vroia băiat și al doilea pentru
că tătuțu e pacifist. El credea că băiatul se va naște în vârstă de patru ani, gata de haranșament.
La douăsprezece noaptea, s-a născut însă o fetiță. „Nu ți-am spus că e fetiță?“ a zis măicuța. „Nu-i nimic", a răspuns tătuțu, „tot a mea e și fetița și nu-ți dau din ea nici degetul mic de la picior". Şi i-a plăcut atât de mult lui tătuțu fetița, că a rămas pironit lângă ea două săptămâni, câte îi trebuiseră să vopsească dulapul și să curețe parchetul. El se aștepta, dintr-o eroare de fiziologie, la copil congestionat, roșu, nițeluș cam scârbos câteva zile, și care îndată ce se va ivi va începe să urle și urlatul va ține zece ani.
Liniștea, parcă experimentală, a fetiței, cumpătul ei de persoană, privirea teafără și sigură, figura minusculă, înconjurată călugărește cu un tulpan alb, peste care era întocmită o basma de mătase cu cireși, invita la o convorbire în patru ochi, și tătuțu a și întrebat-o: „Ce zici? Cum te simți pe lumea asta? Nu-i așa că e bine?" Şi fetița, care examina becul electric, cu o suvenire poate a stelelor întâlnite-n drum, surâse. „O să ne-nțelegem de minune amândoi", zise tătuțu, ciocnind cu doctorul o cupă cu vin...
Al doilea copil a venit după un an și a fost băiat. Dulapul se umpluse și, lângă el, a venit dintr-altă odaie un al doilea dulap - și odaia „copiilor" ajunsese odaia copiilor cu adevărat. Acum, fetița știe alfabetul întreg, dar băiatul, care confundă două litere în rostirea lui, pronunță r și n la fel. În momentul când, povestește tătuțu, în odaia copiilor e bătaie, pentru un castel, care s-a dărâmat. Băiatul vroia să-i puie o piatră roșie în vânt, și fetița o piatră galbenă, și l-a ocărât. El relatează incidentul: Miciu mi-a zis „post". Ea are un argument: „Nu înțelege prostul că o piatră roșie stă rău pe acoperiș".
Procesul s-a liniștit cu două bomboane.
E după-amiază, duminică. Tătuțu și măicuța se uită la dulapurile copiilor, unde s-au adunat și au tot rămas mici, tricourile, beretele, mănușile, pardesiile, rufăriile... Brațul măicuții stă pe umărul lui tătuțu, mâna lui tătuțu se odihnește pe șoldul măicuții, care s-a gătit cu ce are mai proaspăt, ca să-i placă lui tătuțu.
— Să-ți ghicesc gândul? întreabă tătuțu.
— Mi l-ai ghicit, răspunde măicuța.
Pentru al treilea, n-ar mai fi nevoie de cumpărat prea multe...
Naiv, tătuțu a băgat în dulap și un cal, pentru că ținea la ideea lui. Şi a vârât și o sabie, întâi pentru că vroia băiat și al doilea pentru
că tătuțu e pacifist. El credea că băiatul se va naște în vârstă de patru ani, gata de haranșament.
La douăsprezece noaptea, s-a născut însă o fetiță. „Nu ți-am spus că e fetiță?“ a zis măicuța. „Nu-i nimic", a răspuns tătuțu, „tot a mea e și fetița și nu-ți dau din ea nici degetul mic de la picior". Şi i-a plăcut atât de mult lui tătuțu fetița, că a rămas pironit lângă ea două săptămâni, câte îi trebuiseră să vopsească dulapul și să curețe parchetul. El se aștepta, dintr-o eroare de fiziologie, la copil congestionat, roșu, nițeluș cam scârbos câteva zile, și care îndată ce se va ivi va începe să urle și urlatul va ține zece ani.
Liniștea, parcă experimentală, a fetiței, cumpătul ei de persoană, privirea teafără și sigură, figura minusculă, înconjurată călugărește cu un tulpan alb, peste care era întocmită o basma de mătase cu cireși, invita la o convorbire în patru ochi, și tătuțu a și întrebat-o: „Ce zici? Cum te simți pe lumea asta? Nu-i așa că e bine?" Şi fetița, care examina becul electric, cu o suvenire poate a stelelor întâlnite-n drum, surâse. „O să ne-nțelegem de minune amândoi", zise tătuțu, ciocnind cu doctorul o cupă cu vin...
Al doilea copil a venit după un an și a fost băiat. Dulapul se umpluse și, lângă el, a venit dintr-altă odaie un al doilea dulap - și odaia „copiilor" ajunsese odaia copiilor cu adevărat. Acum, fetița știe alfabetul întreg, dar băiatul, care confundă două litere în rostirea lui, pronunță r și n la fel. În momentul când, povestește tătuțu, în odaia copiilor e bătaie, pentru un castel, care s-a dărâmat. Băiatul vroia să-i puie o piatră roșie în vânt, și fetița o piatră galbenă, și l-a ocărât. El relatează incidentul: Miciu mi-a zis „post". Ea are un argument: „Nu înțelege prostul că o piatră roșie stă rău pe acoperiș".
Procesul s-a liniștit cu două bomboane.
E după-amiază, duminică. Tătuțu și măicuța se uită la dulapurile copiilor, unde s-au adunat și au tot rămas mici, tricourile, beretele, mănușile, pardesiile, rufăriile... Brațul măicuții stă pe umărul lui tătuțu, mâna lui tătuțu se odihnește pe șoldul măicuții, care s-a gătit cu ce are mai proaspăt, ca să-i placă lui tătuțu.
— Să-ți ghicesc gândul? întreabă tătuțu.
— Mi l-ai ghicit, răspunde măicuța.
Pentru al treilea, n-ar mai fi nevoie de cumpărat prea multe...
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
