Greierișul - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Greierișul" de Tudor Arghezi în care primim o lecție despre greieri. Autorul ne spune că odată cu stelele se ivește și glasul clopoțeilor nevăzuți. Ne spune că o sută de greieri într-o câmpie, par o sută de mii de glasuri, care se frâng și se întind neîncetat ca niște degete de sârmă și cleștar, cu câte zece falange, cutreierând pe dâra cârtițelor și printre tulpini. Metaniile de chihlimbar se deșiră și se înșiră, și noaptea pare locuită și colindată de călugări mici, mii de călugări mici, care ziua stau în mănăstirile sobolilor ridicate ca vârful căciulii în căldura soarelui fierbinte.
Citește povestirea pt. copii "Greierișul" din Cartea cu jucării
Odată cu stelele se ivește glasul clopoțeilor nevăzuți, ca un sunet al lor. Explicarea că greierii sunt niște gângănii iuți, care scot un șuier monosilabic din frecarea unor surcele anatomice proprii, științifică și aparent exactă, nu satisface nici pe tătuțul pedagog. Obișnuiți din instinct că nu sună decât materiile metalice sau cristaline sonore sau sufletul întraripat al cântecului, aruncat prin fluierul unui cioc sau prin trâmbița vocii, imaginea scobitorilor de dinți frecate până la melodia punctată, pare o stupiditate de zoolog.
Căutăm alte pricini și alte imagini, mai bine primite. Clopoțelul face parte din muzică și este acceptată și ideea stelelor cu clopote mici. Ele sună chiar în cer, cele mai depărtate, ca niște boabe de plumb introdus în găocile stelare. De alte stele, spânzură până la fereastră, pe fire de argint, păinjenoase, clopoțeii minusculi, în felul acelora de nichel, cusuți pe cingătorile cățelului cârn. Un vânt slab mișcă beteala firelor și leagănă sunetul în întuneric.
Dar mai repede greierul este o pasăre care colindă întunericul cu un clopoțel legat la gât cu o panglică albastră, ca la porumbieii tipăriți pe cărțile poștale, destinate felicitărilor anuale, porumbiei mărunți ca niște colibri, sau și mai mici, ca niște fluturi. Ba nu! Clopoțeii, de mărimea gămăliilor de ace negre, sunt legați cu o bucată de mătase la grumazul de catifea al fluturilor chiar. Nu a intrat într-o seară, pe când tătuțu spunea povești, un fluture mare pe geam, urzit din funingini aurii și negre, cu ochii ca două mărgele de briliant cărămiziu și-n creștetul capului cu un scârlionț de agată? El trebuie să fi avut un clopoțel atârnat de piept. Dacă nu a sunat intrându-ne pe fereastră, este că se găsea la oameni buni, unde fluturii mari și mici intră fără frică. Dar afară, în spațiul cu bufnițe și cucuvăi, care sunt și ele niște fluturi cu pene și cu ochii de gheață, nu se știe ce se întâmplă și Domnița Pulheria, regina de-o șchioapă a fluturilor, vrea să știe cu auzul, câți clopoței la câți fluturi zboară-n lume, după ce mâna ei, deschizând cuferele de sticlă, le dă drumul la fiece scăpătat.
Clopoței singuratici și nebuni nu pot să fie, umblând pribegi ca puful de păpădie, după vânturi, mânate lin de-a lungurile lumii. Poate să fie, cine știe? Cântecul cobzelor mici, de la vitrina magazinelor de jucării, unde o mâță cenușie cântă și o mâță albă, cu tamburină, joacă după cobză — dar cine știe dacă o fi adevărat? Tătuțu spune și minciuni.
Adevărul este că nimic nu se localizează mai greu ca sunetul greierilor de noapte. E o voce fără situație, fără dimensiuni și fără direcții. Ți se pare în același timp că e în zece locuri în pământ și de jur-împrejurul văzduhului tău. Toate sunetele au o localitate, afară de greierișul, universal și unanim. O sută de greieri în câmpie par o sută de mii de glasuri, care se frâng și se întind neîncetat ca niște degete de sârmă și cleștar, cu câte zece falange, cutreierând pe dâra cârtițelor și printre tulpini. Metaniile de chihlimbar se deșiră și se înșiră, și noaptea pare locuită și colindată de călugări mici, mii de călugări mici, care ziua stau în mănăstirile sobolilor ridicate ca vârful căciulii în căldura soarelui fierbinte.
Dac-ar fi prin apropiere niște sălcii, cu petale de mărgean care- și ciocnesc în răscolire sforile verzi cu muguri vibratori, am crede că a intrat în lac luceafărul să se scalde și că sălciile s-au înfiorat. Dar nici sălcii, nici ape încete nu sunt în bătaia auzului, din zarea pridvorului nostru.
Căutăm alte pricini și alte imagini, mai bine primite. Clopoțelul face parte din muzică și este acceptată și ideea stelelor cu clopote mici. Ele sună chiar în cer, cele mai depărtate, ca niște boabe de plumb introdus în găocile stelare. De alte stele, spânzură până la fereastră, pe fire de argint, păinjenoase, clopoțeii minusculi, în felul acelora de nichel, cusuți pe cingătorile cățelului cârn. Un vânt slab mișcă beteala firelor și leagănă sunetul în întuneric.
Dar mai repede greierul este o pasăre care colindă întunericul cu un clopoțel legat la gât cu o panglică albastră, ca la porumbieii tipăriți pe cărțile poștale, destinate felicitărilor anuale, porumbiei mărunți ca niște colibri, sau și mai mici, ca niște fluturi. Ba nu! Clopoțeii, de mărimea gămăliilor de ace negre, sunt legați cu o bucată de mătase la grumazul de catifea al fluturilor chiar. Nu a intrat într-o seară, pe când tătuțu spunea povești, un fluture mare pe geam, urzit din funingini aurii și negre, cu ochii ca două mărgele de briliant cărămiziu și-n creștetul capului cu un scârlionț de agată? El trebuie să fi avut un clopoțel atârnat de piept. Dacă nu a sunat intrându-ne pe fereastră, este că se găsea la oameni buni, unde fluturii mari și mici intră fără frică. Dar afară, în spațiul cu bufnițe și cucuvăi, care sunt și ele niște fluturi cu pene și cu ochii de gheață, nu se știe ce se întâmplă și Domnița Pulheria, regina de-o șchioapă a fluturilor, vrea să știe cu auzul, câți clopoței la câți fluturi zboară-n lume, după ce mâna ei, deschizând cuferele de sticlă, le dă drumul la fiece scăpătat.
Clopoței singuratici și nebuni nu pot să fie, umblând pribegi ca puful de păpădie, după vânturi, mânate lin de-a lungurile lumii. Poate să fie, cine știe? Cântecul cobzelor mici, de la vitrina magazinelor de jucării, unde o mâță cenușie cântă și o mâță albă, cu tamburină, joacă după cobză — dar cine știe dacă o fi adevărat? Tătuțu spune și minciuni.
Adevărul este că nimic nu se localizează mai greu ca sunetul greierilor de noapte. E o voce fără situație, fără dimensiuni și fără direcții. Ți se pare în același timp că e în zece locuri în pământ și de jur-împrejurul văzduhului tău. Toate sunetele au o localitate, afară de greierișul, universal și unanim. O sută de greieri în câmpie par o sută de mii de glasuri, care se frâng și se întind neîncetat ca niște degete de sârmă și cleștar, cu câte zece falange, cutreierând pe dâra cârtițelor și printre tulpini. Metaniile de chihlimbar se deșiră și se înșiră, și noaptea pare locuită și colindată de călugări mici, mii de călugări mici, care ziua stau în mănăstirile sobolilor ridicate ca vârful căciulii în căldura soarelui fierbinte.
Dac-ar fi prin apropiere niște sălcii, cu petale de mărgean care- și ciocnesc în răscolire sforile verzi cu muguri vibratori, am crede că a intrat în lac luceafărul să se scalde și că sălciile s-au înfiorat. Dar nici sălcii, nici ape încete nu sunt în bătaia auzului, din zarea pridvorului nostru.
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
