Nu este voie - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Nu este voie" de Tudor Arghezi în care îi găsim pe Baruțu și pe sora lui mai mare Mițu, așezați la o măsuță, pe niște scaune mici, toate primite de la Tătana. Ei stau amândoi pe scaune ca doi consumatori, dar Baruțu este certat că folosește furculița cu mâna stângă. Lui i se pare ciudat că sunt atât de multe piedici în calea poftei lui de mâncare, cum ar fi să nu murdărească fața de masă, să nu lovească paharele sau farfuriile. Baruțu ar prefera să mănânce ori cu mâna, ori direct din castron și nu l-ar deranja dacă ar fi numit porc.
Citește povestirea pt. copii "Nu este voie" din Cartea cu jucării
Mițu și Baruțu au căpătat de la Tătana o masă mică și două scaune mici, de bambus. Dimineața, la prânz și seara, ei se așază, ca doi consumatori care plătesc, cu șervetele cu șireturi legate la bărbie. Mițu e mare și Baruțu e mic: Mițu are patru ani și fratele ei are trei. „Mânca-l-ar mama!“ zice Mițu, când Baruțu pierde între farfurie și gura prea devreme deschisă, trei sferturi din lopata furculiții.
Privirea lui se umflă de ciudă, uimită de chibzuință mâncărilor de-a fugi din tacâmuri și de-a sări din farfurii. Întâi, ele nu vor să vie în lingura și furculița lui. Supa stă în blid și pe urmă îi scapă pe piept. Dacă ar avea și el un alt lucru, o cană sau un robinet, ca să ia din farfurie și să umple lingura cu vârf...
— Cu mâna dreaptă! strigă măicuța de la masa ei. Nu ți-am spus să nu mai ții furculița cu stânga?
Lui parcă i-ar verii mai bine cu mâna, cu care nu e voie să se slujească, și până să ia o dată, muncește din tot sufletul și dă uneori și din picior. Ceva se vede clar că-l stânjenește în mintea lui, zbârcită a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte: pentru ce atâtea piedici în calea poftei de mâncare? Fața de masă, care nu trebuie murdărită, șervet alb, farfurii, căni, pahare și, pe deasupra atâtora piedici, și lingurița, și lingura, și furculița, ca să se lungească așteptarea gurii lui, deschisă dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrăbioi. Baruțu ar prefera sau să ducă de-a dreptul la gură mâncările cu mâna, sau să-și bage gura în ele și să se sature mai iute.
Odată a făcut așa: a luat castronul cu compot, l-a băut, l-a mâncat, l-a lins de jur-împrejur și a fost bun. El ar admite numai castronul. Dar nici nu vă închipuiți ce s-a întâmplat atunci. Baruțu a fost făcut „porc", „mitocan", „scârbos" și „leneș". Cuvântul porc nu l-a rănit prea mult. Sunt în curte câțiva porci, cu care el se joacă voios până-n troacă, încalecă pe ei, intră cu pantofii în mămăliga lor și se pomenește călare înăuntru cocinii, fără să simtă alceva decât foarte multă bucurie. Dar l-au jignit zbierătele familiei și tonul de insultă pe care îl luau cuvintele blajine. Poate că mai există un fel de porc, pe care Baruțu nu-l cunoaște și care mănâncă toată ziua compoturi cu castronul: el ar vrea să fie porcul ăla.
Mâncarea ar fi gustoasă, dacă nu ar fi atâtea reguli răcnite la fiece mișcare și ar fi acceptabilă viața în genere, de dimineața până seara. Nimic nu e voie. Nu e voie să freci păreții odăilor cu vârful unei creion roșu sau albastru. Nu e voie să zgârii ușile cu grebla. Nu e voie să cari pământ cu gălețile și să faci cozonaci cu apă în mijlocul odăii. Nu e voie să dai cu pietre în lampă. Nu e voie să tai canapeaua. Nu e voie să rupi cărțile și să verși cerneala din călimările lui tătuțu. Nu e voie să te pudrezi cu „Houbigant" și să te faci roșu pe față, după ce te-ai făcut negru la bucătărie și te-ai tăvălit în funingini. Nu e voie să suni la clopoțel toată ziua. Şi nu e voie măcar să te culci nespălat și să dormi cu botul tău plin de noroi în puful alb, brodat la colț cu un gândac și cu o floare de mușețel. Dar Baruțu e revoltat și de altceva. De vreme ce-l spală seara la culcare, se întreabă la ce mai folosește spălarea de dimineață, când el e curat. Şi, știți câte neplăceri se strâng într-un spălat. Apă caldă, apă rece. Săpun mult. Curățatul urechilor cu pămătufuri de vată. Suflatul nasului: o dată, de două ori, de trei ori și: „Mai suflă o dată, că tot a mai rămas ceva" - întotdeauna.
Baruțu dorește o viață ilegală, prin curte, pe câmp, la rațe, la găini, la câini, la pisici, fără trei, patru schimbări de primeneli pe zi, fără ochiul ca un scai, al măicuții, lipit de urmele lui. Să intre subt
pat și să stea acolo, până i-o veni să se urce pe dulap; să intre pe subt lemne; să se joace cu ciocanul și cuțitul, să stea pe burtă în găinaț, să calce în mocirlă până la ciorapi și apoi să intre în praf. De când e, el nu a putut încă niciodată să iasă la drum și să treacă de-a fuga pe dinainte, în momentul când trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decât însoțit, frânat în toate voințele lui: să umble încet când merge repede, să meargă repede când umblă încet, să stea când pornește, să se miște când s-a oprit, sâcâit de toată societatea civilizată.
Noroc că nu se cunoaște cu nimeni din marea lui generație și că nu l-am lăsat să se grupeze. Într-alfel, nevastă, el ar scoate un ziar și ne-ar da la cap.
Privirea lui se umflă de ciudă, uimită de chibzuință mâncărilor de-a fugi din tacâmuri și de-a sări din farfurii. Întâi, ele nu vor să vie în lingura și furculița lui. Supa stă în blid și pe urmă îi scapă pe piept. Dacă ar avea și el un alt lucru, o cană sau un robinet, ca să ia din farfurie și să umple lingura cu vârf...
— Cu mâna dreaptă! strigă măicuța de la masa ei. Nu ți-am spus să nu mai ții furculița cu stânga?
Lui parcă i-ar verii mai bine cu mâna, cu care nu e voie să se slujească, și până să ia o dată, muncește din tot sufletul și dă uneori și din picior. Ceva se vede clar că-l stânjenește în mintea lui, zbârcită a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte: pentru ce atâtea piedici în calea poftei de mâncare? Fața de masă, care nu trebuie murdărită, șervet alb, farfurii, căni, pahare și, pe deasupra atâtora piedici, și lingurița, și lingura, și furculița, ca să se lungească așteptarea gurii lui, deschisă dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrăbioi. Baruțu ar prefera sau să ducă de-a dreptul la gură mâncările cu mâna, sau să-și bage gura în ele și să se sature mai iute.
Odată a făcut așa: a luat castronul cu compot, l-a băut, l-a mâncat, l-a lins de jur-împrejur și a fost bun. El ar admite numai castronul. Dar nici nu vă închipuiți ce s-a întâmplat atunci. Baruțu a fost făcut „porc", „mitocan", „scârbos" și „leneș". Cuvântul porc nu l-a rănit prea mult. Sunt în curte câțiva porci, cu care el se joacă voios până-n troacă, încalecă pe ei, intră cu pantofii în mămăliga lor și se pomenește călare înăuntru cocinii, fără să simtă alceva decât foarte multă bucurie. Dar l-au jignit zbierătele familiei și tonul de insultă pe care îl luau cuvintele blajine. Poate că mai există un fel de porc, pe care Baruțu nu-l cunoaște și care mănâncă toată ziua compoturi cu castronul: el ar vrea să fie porcul ăla.
Mâncarea ar fi gustoasă, dacă nu ar fi atâtea reguli răcnite la fiece mișcare și ar fi acceptabilă viața în genere, de dimineața până seara. Nimic nu e voie. Nu e voie să freci păreții odăilor cu vârful unei creion roșu sau albastru. Nu e voie să zgârii ușile cu grebla. Nu e voie să cari pământ cu gălețile și să faci cozonaci cu apă în mijlocul odăii. Nu e voie să dai cu pietre în lampă. Nu e voie să tai canapeaua. Nu e voie să rupi cărțile și să verși cerneala din călimările lui tătuțu. Nu e voie să te pudrezi cu „Houbigant" și să te faci roșu pe față, după ce te-ai făcut negru la bucătărie și te-ai tăvălit în funingini. Nu e voie să suni la clopoțel toată ziua. Şi nu e voie măcar să te culci nespălat și să dormi cu botul tău plin de noroi în puful alb, brodat la colț cu un gândac și cu o floare de mușețel. Dar Baruțu e revoltat și de altceva. De vreme ce-l spală seara la culcare, se întreabă la ce mai folosește spălarea de dimineață, când el e curat. Şi, știți câte neplăceri se strâng într-un spălat. Apă caldă, apă rece. Săpun mult. Curățatul urechilor cu pămătufuri de vată. Suflatul nasului: o dată, de două ori, de trei ori și: „Mai suflă o dată, că tot a mai rămas ceva" - întotdeauna.
Baruțu dorește o viață ilegală, prin curte, pe câmp, la rațe, la găini, la câini, la pisici, fără trei, patru schimbări de primeneli pe zi, fără ochiul ca un scai, al măicuții, lipit de urmele lui. Să intre subt
pat și să stea acolo, până i-o veni să se urce pe dulap; să intre pe subt lemne; să se joace cu ciocanul și cuțitul, să stea pe burtă în găinaț, să calce în mocirlă până la ciorapi și apoi să intre în praf. De când e, el nu a putut încă niciodată să iasă la drum și să treacă de-a fuga pe dinainte, în momentul când trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decât însoțit, frânat în toate voințele lui: să umble încet când merge repede, să meargă repede când umblă încet, să stea când pornește, să se miște când s-a oprit, sâcâit de toată societatea civilizată.
Noroc că nu se cunoaște cu nimeni din marea lui generație și că nu l-am lăsat să se grupeze. Într-alfel, nevastă, el ar scoate un ziar și ne-ar da la cap.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
