Robul - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Robul" de Tudor Arghezi în care este vorba despre un rob căruia i s-a spus că nu are voie să se bucure, sau să fie fericit. Cobzarul l-a întrebat de ce nu mai joacă la horă și el a spus că nu are voie. Un bătrân care a auzit vorba lui, a venit și i-a spus că într-adevăr nu are voie. La fel a venit și un flăcău cu sprâncenele îmbinate și tot așa a spus și el.
Citește povestirea pt. copii "Robul" din Cartea cu jucării
Dragă băiete, noi trebuie să ne tragem prin timpuri dintr-un lung șir de robi. Nu-mi explic într-altfel, gândurile ce ies treptat din întunericul meu adânc. Cineva îmi spune mereu „Nu e voie!“ tocmai atunci când mă pregătesc să mă bucur de ceva. Şi ascult!
Cu vremea, am aflat tot felul de plăceri interzise și m-am obișnuit cu suferința că nu e voie nimic. Am ascultat porunca dar m-am ascuns mereu într-o ipoteză: „Nu e voie! bine: stăpânirea mea începe acolo unde a celorlalți sfârșește". Şi încet, ferindu-mă de bunătățile țărânii, m-am apropiat, fără să vreau, de o zare, care seamănă cu cerul și de un tovarăș care seamănă cu Dumnezeu. Bine, nu e voie: la urma urmei, am bucuriile mele.
În ființa mea de pământ au intrat, câte puțin, ceara azurului și icoanele de argint ale apelor și nu mai semăn nici cu ceilalți, nici cu mine. Poetul și apostolul au dreptate: lucrurile se înțeleg pe marginile cuvintelor și cuvintele nu sunt de ajuns ca să înțelegi: e nevoie de har. Aci, niciodată vocea nu s-a sculat de pe salteaua ei ca să mă oprească; aci e voie. Aci mă simt în casa mea, în casa codrilor, a fântânilor și a vulturului negru.
Beat de voie bună și cu paharul ridicat, m-am oprit în mijlocul dănțuirii, am căzut pe gânduri și am aruncat cupa de cristal de părete. „De ce nu mai joci?“ M-a întrebat cobzarul. „Nu e voie“, am răspuns. A râs cobzarul și râsul s-a dus învârtindu-se în vârtejul horei, din gură frumoasă în gură frumoasă. Mai târziu, a venit la mine un moșneag trist și m-a întrebat: „Ai spus că ceva nu e voie - și am aflat în capul pădurii și am venit să-ți spui că ai dreptate: nu este voie". Şi a mai venit un flăcău cu sprâncenele îmbinate și tot așa mi-a spus.
Dar mă răzvrătesc. Cum să fie voie pentru toată lumea și numai pentru mine să nu fie! Este voie! am strigat, uite că este voie - și cu pieptul înainte, ca o platoșă amenințătoare și cu o spadă lucie în pumn, am pornit către ceruri. Şi de colea, din sulfină, a ieșit un greiere și a zis: „Nu e voie“. Şi de dincoace, din păpădie, a ieșit o veveriță roșie și mi-a spus: „Nu e voie“. Şi a trecut peste mine și o pitulice și tot așa spunea zburând, că nu este voie. Într-adevăr, nu era voie. Pieptul mi s-a încovoiat și-am pierdut scânteia lungă a spadei din cotor. Răzvrătirea mea era răzvrătire de rob.
Cu vremea, am aflat tot felul de plăceri interzise și m-am obișnuit cu suferința că nu e voie nimic. Am ascultat porunca dar m-am ascuns mereu într-o ipoteză: „Nu e voie! bine: stăpânirea mea începe acolo unde a celorlalți sfârșește". Şi încet, ferindu-mă de bunătățile țărânii, m-am apropiat, fără să vreau, de o zare, care seamănă cu cerul și de un tovarăș care seamănă cu Dumnezeu. Bine, nu e voie: la urma urmei, am bucuriile mele.
În ființa mea de pământ au intrat, câte puțin, ceara azurului și icoanele de argint ale apelor și nu mai semăn nici cu ceilalți, nici cu mine. Poetul și apostolul au dreptate: lucrurile se înțeleg pe marginile cuvintelor și cuvintele nu sunt de ajuns ca să înțelegi: e nevoie de har. Aci, niciodată vocea nu s-a sculat de pe salteaua ei ca să mă oprească; aci e voie. Aci mă simt în casa mea, în casa codrilor, a fântânilor și a vulturului negru.
Beat de voie bună și cu paharul ridicat, m-am oprit în mijlocul dănțuirii, am căzut pe gânduri și am aruncat cupa de cristal de părete. „De ce nu mai joci?“ M-a întrebat cobzarul. „Nu e voie“, am răspuns. A râs cobzarul și râsul s-a dus învârtindu-se în vârtejul horei, din gură frumoasă în gură frumoasă. Mai târziu, a venit la mine un moșneag trist și m-a întrebat: „Ai spus că ceva nu e voie - și am aflat în capul pădurii și am venit să-ți spui că ai dreptate: nu este voie". Şi a mai venit un flăcău cu sprâncenele îmbinate și tot așa mi-a spus.
Dar mă răzvrătesc. Cum să fie voie pentru toată lumea și numai pentru mine să nu fie! Este voie! am strigat, uite că este voie - și cu pieptul înainte, ca o platoșă amenințătoare și cu o spadă lucie în pumn, am pornit către ceruri. Şi de colea, din sulfină, a ieșit un greiere și a zis: „Nu e voie“. Şi de dincoace, din păpădie, a ieșit o veveriță roșie și mi-a spus: „Nu e voie“. Şi a trecut peste mine și o pitulice și tot așa spunea zburând, că nu este voie. Într-adevăr, nu era voie. Pieptul mi s-a încovoiat și-am pierdut scânteia lungă a spadei din cotor. Răzvrătirea mea era răzvrătire de rob.
Dacă n-aș fi fost neam îndătinat de robi, nu m-aș mulțumi să fac bine mereu și să mă mulțumesc pentru mine cu greutățile, cu corvezile iubirii, cu aratul din șira spinării a bucuriei altora. N-aș zice în fiecare ceas: „lasă, eu pot să mai aștept; nu e nimic, ei să fie veseli și fericiți!'. Am un dar de a cădea în genunchi și de mă duce vreme lungă pe genunchi, cu bunăvoința în spinare, de robitor. Unde se strânge iaz mai adânc, tocmai acolo iau oamenii în cârcă și-i trec pe uscat. Sunt carul tuturor, sunt barca tuturora, sunt hambarul lumii, și mie, pentru mine, nu-mi rămâne nimic. De ce să-mi rămâie? Lasă, așteaptă. Veniți câini bătuți, flămânzi și bolnavi, voi care nu aveți nimic în tot întinsul cuprins între stele; veniți și culcați-vă în mine: lăsați-mi mie râia și bubele voastre; lasă, eu pot să aștept. Câtă-mi va mai fi așteptarea mea veșnică, de clopotniță singuratică, pe un pisc? Bun e Dumnezeu! Lasă, așteaptă.
Şi când nici nu caut, nici nu mă bucur, nici nu surâd; atunci când sunt cu totul singur în viața ce-a fost și în viața ce are să vie, aș vrea, în puterea nopții, să mă lenevesc puțin, întins între zodii și mângâind capricornul. Mi-e frică. Nu știu de ce mi-e frică. Nu e voie! Nu e voie să te răsfeți. Şi pentru că nu e voie nici de odihnă, ca nu cumva să visez frumos, muncesc. Sunt un rob: trebuie să muncesc. Şi muncesc cu toate vitele sufletului meu, înjugate la întuneric. Şi mă izbăvesc. Nu mai mi-e teamă de nimic. Din mormântul ostenelii mele, îngropat în bulgări de piatră, mă ridic. Ce bine a fost! Şi, deodată, lumea care mă stăpânește, lumea cu voie, mi se arată ca o gândăcărie măruntă cât meiul și grișul, adunată pe un coltuc de pâine cu unt.
Lasă, nu e nimic, așteaptă...
Şi când nici nu caut, nici nu mă bucur, nici nu surâd; atunci când sunt cu totul singur în viața ce-a fost și în viața ce are să vie, aș vrea, în puterea nopții, să mă lenevesc puțin, întins între zodii și mângâind capricornul. Mi-e frică. Nu știu de ce mi-e frică. Nu e voie! Nu e voie să te răsfeți. Şi pentru că nu e voie nici de odihnă, ca nu cumva să visez frumos, muncesc. Sunt un rob: trebuie să muncesc. Şi muncesc cu toate vitele sufletului meu, înjugate la întuneric. Şi mă izbăvesc. Nu mai mi-e teamă de nimic. Din mormântul ostenelii mele, îngropat în bulgări de piatră, mă ridic. Ce bine a fost! Şi, deodată, lumea care mă stăpânește, lumea cu voie, mi se arată ca o gândăcărie măruntă cât meiul și grișul, adunată pe un coltuc de pâine cu unt.
Lasă, nu e nimic, așteaptă...
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
