O izbândă - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "O izbândă" de Tudor Arghezi în care aflăm că părinții au luat hotărârea ca Baruţu să fie trimis intern la o şcoală de băieţi. Acolo, se poate încăiera cu cine vrea, poate să bată pe cineva și mai degrabă să ia bătaie de la vreun băiat. Tătuţu este supărat pe el că nu știe nicio poezie și că atunci când vine cineva în vizită la ei, copilul venit spune mereu câte o poezie. Îl întreabă pe Baruţu dacă știe cine este Elisabeta, cea care dă numele bulevardul pe care locuiesc ei, dar intervine măicuţa și-i spune că îl întreabă prea multe lucruri.
Citește povestirea pt. copii "O izbândă" din Cartea cu jucării
Ultima hotărâre a fost ca Baruţu să fie trimis intern la o şcoală de băieţi. Acolo el se poate încăiera, de câte ori îi vine pe zi, poate să dea şi, mai ales, să pape bătaie. Când va fi posomorât, căutând pricină de gâlceavă, o să-şi găsească numaidecât adversari, şi când va fi vesel şi zgomotos, iarăşi o să fie un coleg de patru ani şi jumătate care să-l puie la locul lui. Şi, la internat, un pedagog mizantrop, cu chica neagră lucioasă, ras de mustăţi şi cu buzele strânse, vinete de misticism, se va uita toată ziua, ca un demon fotografic, pe subt sprâncenele lui verticale, şi însemnându-l într-un carnet de buzunar, în vederea porţiilor de mâncare, îl va lua şi de-o ureche şi-l va duce să-l trântească-n genunchi pe un coridor.
Ce crede el?! Că tot aşa o să meargă viaţa, fără cultură şi responsabilitate? Să dea cu mingea-n geam şi să-l pupe măicuţa că l-a spart? Să facă trenuri din scaune, covoare şi cărţi, răsturnate în toată casa, şi să plece cu trenul la Predeal, călcând peste furculiţe şi perii de dinţi, şi omorând, poate, Doamne fereşte, şi oameni trecători? Toate au o margine şi timpul lor. Întâia copilărie s-a isprăvit, devenim bărbaţi şi trebuie să începem a ne gândi la existenţă şi la datoriile omului în societate.
— Nu-ţi convine, hai? Crezi că se ajunge cetăţean, şi mai ales bun cetăţean, fără muncă? Te înşeli. Ia să te judecăm niţel. Ai învăţat tu ceva, de când eşti? Nu ştii nici o poezie şi nici un cântec? Alţii, la vârsta dumitale, domnule, spun pe dinafară tot soiul de frumuseţi. Îndată ce vine cineva în vizită, soseşte şi băiatul cu poezia lui, stă drept şi începe... Stai, de când te-ai născut, de-o viaţă de om, în bulevardul Elisabeta, şi nu ştii, măcar, cine e Elisabeta.
— Ba ştiu, răspunse Baruţu.
— Ia să vedem! întreabă tătuţu.
Baruţu tace, ca şi cum ar şti şi nu ar consimţi să se împărtăşească. El are ştiinţa ermetică şi orgolioasă.
— Prea îl întrebi şi tu repede şi dintr-o dată, observă măicuţa.
— Vrei să-l iau mai pe departe? întrebă tătuţu. Mi se pare că suferă de preciziune şi de timiditate ştiinţifică, adaugă tătuţu, adresându-se măicuţii. Dar cum să-l iau pe de departe în materie de Elisabeta?
— Intreabă-l şi tu, întâi, dacă ştie ce-i un bulevard şi vino pe urmă la bulevardul Elisabeta. Fii metodic, ce naiba! Ştiu că prea prost nu eşti...
— Metoda adevărată, explică tătuţu, consistă în a întreba întâi de Cotroceni, apoi de Sfântul Elefterie şi de Calea Plevnei...
— Când eşti logic, nu am ce zice, aprobă măicuţa.
— Dacă n-aş fi fost logic nu s-ar fi ales de capul meu nimic, răspunde tătuţu, cu un aer administrativ şi ca şi cum s-ar fi ales de capul lui ceva.
— E adevărat, se vâră cucoana-mare, trei lucruri guvernează viaţa: întâi voinţa, al doilea munca şi al treilea fidelitatea.
— Ai uitat pe al patrulea, adause tătuţu: logica. Zugravul care ne-a vopsit bucătăria era de altă părere, dacă-ţi mai aduci aminte. El zicea că, în viaţă, întâi e pictura, şi al doilea liniatura.
Ce crede el?! Că tot aşa o să meargă viaţa, fără cultură şi responsabilitate? Să dea cu mingea-n geam şi să-l pupe măicuţa că l-a spart? Să facă trenuri din scaune, covoare şi cărţi, răsturnate în toată casa, şi să plece cu trenul la Predeal, călcând peste furculiţe şi perii de dinţi, şi omorând, poate, Doamne fereşte, şi oameni trecători? Toate au o margine şi timpul lor. Întâia copilărie s-a isprăvit, devenim bărbaţi şi trebuie să începem a ne gândi la existenţă şi la datoriile omului în societate.
— Nu-ţi convine, hai? Crezi că se ajunge cetăţean, şi mai ales bun cetăţean, fără muncă? Te înşeli. Ia să te judecăm niţel. Ai învăţat tu ceva, de când eşti? Nu ştii nici o poezie şi nici un cântec? Alţii, la vârsta dumitale, domnule, spun pe dinafară tot soiul de frumuseţi. Îndată ce vine cineva în vizită, soseşte şi băiatul cu poezia lui, stă drept şi începe... Stai, de când te-ai născut, de-o viaţă de om, în bulevardul Elisabeta, şi nu ştii, măcar, cine e Elisabeta.
— Ba ştiu, răspunse Baruţu.
— Ia să vedem! întreabă tătuţu.
Baruţu tace, ca şi cum ar şti şi nu ar consimţi să se împărtăşească. El are ştiinţa ermetică şi orgolioasă.
— Prea îl întrebi şi tu repede şi dintr-o dată, observă măicuţa.
— Vrei să-l iau mai pe departe? întrebă tătuţu. Mi se pare că suferă de preciziune şi de timiditate ştiinţifică, adaugă tătuţu, adresându-se măicuţii. Dar cum să-l iau pe de departe în materie de Elisabeta?
— Intreabă-l şi tu, întâi, dacă ştie ce-i un bulevard şi vino pe urmă la bulevardul Elisabeta. Fii metodic, ce naiba! Ştiu că prea prost nu eşti...
— Metoda adevărată, explică tătuţu, consistă în a întreba întâi de Cotroceni, apoi de Sfântul Elefterie şi de Calea Plevnei...
— Când eşti logic, nu am ce zice, aprobă măicuţa.
— Dacă n-aş fi fost logic nu s-ar fi ales de capul meu nimic, răspunde tătuţu, cu un aer administrativ şi ca şi cum s-ar fi ales de capul lui ceva.
— E adevărat, se vâră cucoana-mare, trei lucruri guvernează viaţa: întâi voinţa, al doilea munca şi al treilea fidelitatea.
— Ai uitat pe al patrulea, adause tătuţu: logica. Zugravul care ne-a vopsit bucătăria era de altă părere, dacă-ţi mai aduci aminte. El zicea că, în viaţă, întâi e pictura, şi al doilea liniatura.
Văzând că s-a încurcat, cucoana-mare se preface că-i trebuie ceva din altă odaie; mi se pare ochelarii, căci se cam uită chiorâş. Noi ştim ce va să zică asta; o să se răzbune altă dată; pân-atunci, cum zice dânsa, ne-o coace.
— Dar ce faci cu metoda bulevardului? întrebă măicuţa. Uite, Baruţu aşteaptă ca să-ţi dea un răspuns.
— Tu ştii ce-i un bulevard? întrebă tătuţu pe măicuţa. Că eu nu ştiu.
— Asta-mi place! zice măicuţa. Şezi în bulevard şi nu ştii ce-i un bulevard? Bulevardul începe la Palatul Cotroceni, trece pe la Cişmigiu, taie Calea Victoriei, taie Calea Moşilor, taie strada Traian şi sfârşeşte la Obor.
— Întâi, te cam pripeşti, răspunde tătuţu. Ai uitat Schitul Măgureanului, unde stai şi aştepţi, şi ai tăiat prea repede câteva străzi, unde la fiecare stai câte un sfert de ceas, până fluieră vardistul şi face cu cotul; vreau să zic agentul de circulaţie. Şi ai uitat şi sensul unic.
— Dar ce, te duci cu automobilul, ca să înveţi ce-i bulevard? întrebă măicuţa, vexată. Noi vorbim: pe jos.
— Să mă ierţi, răspunde tătuţu. Cum ai luat-o tu, cu trece şi cu taie, nu se poate merge decât în maşină. Dar vreau să-ţi spui că şi cu maşina te prea grăbeşti. Asta, primo. Secundo: tu nu mi-ai spus ce-i un bulevard; mi-ai spus numai cât e de lung bulevardul Elisabeta.
— Lodzic! interveni Baruţu, care, simţind puterea de analiză a lui tătuţu şi fiindu-i frică de întoarcerea la definiţie, s-a dat de partea lui.
— Sigur că e logic, adause Miţu, absorbită până atunci în pudrarea cu «Raşel» a unei păpuşi.
— Te combat, uite, şi copiii, precizează tătuţu. Zi că nu ştii ce-i un bulevard şi ne împăcăm.
Măicuţa jignită în tabela ei cu noţiuni, dar desigur s-a şi întrebat în sine ce-i un bulevard şi a văzut că nu ştie.
— Are felinare, bănci, copaci... zise măicuţa.
— Dar are şi pietre, şi asfalt, şi canalizare...
— Atunci?
— Atunci e stradă ce spui tu, nu e bulevard! zise tătuţu concludent.
— Nu-i totuna? întrebă măicuţa.
— Vezi bine că-i totuna bulevardul cu strada, când vorbeşti de stradă, zise tătuţu, dar nu-i totuna când vorbeşti de bulevard.
— Cum numeşti tu asta, care, într-acelaşi timp, şi este şi nu este? întrebă măicuţa, apelând la resursele intrinseci ale lui tătuţu.
— Nici prea-prea nici foarte-foarte, răspunse tătuţu.
— Adică, întreabă măicuţa.
— Adică: ala, bala, portocala. Cioc, boc. Treci la loc.
— Om serios eşti dumneata? întreabă cucoana-mare, care-şi găsise ochelarii. Tată de copii? Lumea care nu te cunoaşte crede că e cine ştie ce de capul dumitale.
Tătuţu însă a câştigat o victorie mare. Miţu şi Baruţu, reprezentând ultima generaţie au asaltat pe tătuţu din două părţi, cu cele mai eficace proiectile: mii de pupături.
— Te iubesc! strigă Miţu, animată de un lirism imens.
— Te iubec! vociferează Baruţu.
— Dar ce faci cu metoda bulevardului? întrebă măicuţa. Uite, Baruţu aşteaptă ca să-ţi dea un răspuns.
— Tu ştii ce-i un bulevard? întrebă tătuţu pe măicuţa. Că eu nu ştiu.
— Asta-mi place! zice măicuţa. Şezi în bulevard şi nu ştii ce-i un bulevard? Bulevardul începe la Palatul Cotroceni, trece pe la Cişmigiu, taie Calea Victoriei, taie Calea Moşilor, taie strada Traian şi sfârşeşte la Obor.
— Întâi, te cam pripeşti, răspunde tătuţu. Ai uitat Schitul Măgureanului, unde stai şi aştepţi, şi ai tăiat prea repede câteva străzi, unde la fiecare stai câte un sfert de ceas, până fluieră vardistul şi face cu cotul; vreau să zic agentul de circulaţie. Şi ai uitat şi sensul unic.
— Dar ce, te duci cu automobilul, ca să înveţi ce-i bulevard? întrebă măicuţa, vexată. Noi vorbim: pe jos.
— Să mă ierţi, răspunde tătuţu. Cum ai luat-o tu, cu trece şi cu taie, nu se poate merge decât în maşină. Dar vreau să-ţi spui că şi cu maşina te prea grăbeşti. Asta, primo. Secundo: tu nu mi-ai spus ce-i un bulevard; mi-ai spus numai cât e de lung bulevardul Elisabeta.
— Lodzic! interveni Baruţu, care, simţind puterea de analiză a lui tătuţu şi fiindu-i frică de întoarcerea la definiţie, s-a dat de partea lui.
— Sigur că e logic, adause Miţu, absorbită până atunci în pudrarea cu «Raşel» a unei păpuşi.
— Te combat, uite, şi copiii, precizează tătuţu. Zi că nu ştii ce-i un bulevard şi ne împăcăm.
Măicuţa jignită în tabela ei cu noţiuni, dar desigur s-a şi întrebat în sine ce-i un bulevard şi a văzut că nu ştie.
— Are felinare, bănci, copaci... zise măicuţa.
— Dar are şi pietre, şi asfalt, şi canalizare...
— Atunci?
— Atunci e stradă ce spui tu, nu e bulevard! zise tătuţu concludent.
— Nu-i totuna? întrebă măicuţa.
— Vezi bine că-i totuna bulevardul cu strada, când vorbeşti de stradă, zise tătuţu, dar nu-i totuna când vorbeşti de bulevard.
— Cum numeşti tu asta, care, într-acelaşi timp, şi este şi nu este? întrebă măicuţa, apelând la resursele intrinseci ale lui tătuţu.
— Nici prea-prea nici foarte-foarte, răspunse tătuţu.
— Adică, întreabă măicuţa.
— Adică: ala, bala, portocala. Cioc, boc. Treci la loc.
— Om serios eşti dumneata? întreabă cucoana-mare, care-şi găsise ochelarii. Tată de copii? Lumea care nu te cunoaşte crede că e cine ştie ce de capul dumitale.
Tătuţu însă a câştigat o victorie mare. Miţu şi Baruţu, reprezentând ultima generaţie au asaltat pe tătuţu din două părţi, cu cele mai eficace proiectile: mii de pupături.
— Te iubesc! strigă Miţu, animată de un lirism imens.
— Te iubec! vociferează Baruţu.
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
