Povești de adormit de-a-n picioare - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Povești de adormit de-a-n picioare" de Tudor Arghezi în care autorul ne povestește despre câini și boala lor de a alerga după mașini. Ne spune că unii dintre ei aleargă, dar se întâmplă ceva și restul vieții se lecuiesc și lasă în pace mașinile. Arghezi ne povestește și de câinele de pe strada unde locuiește tătuțu împreună cu familia lui. Acolo stă tolănit un câine bătrân care nu se dă la o parte din calea mașinii, și presupune stăpânul mașinii că sigur acest câine a auzit-o pe Mițu când spunea să-l ocolească.
Citește povestirea pt. copii "Povești de adormit de-a-n picioare" din Cartea cu jucării
Câinii sunt cei mai inteligenți pietoni și au înțeles locomoțiunea mecanică fără ciudă și fără spirit agresiv.
Până acum patruzeci de ani, unii din ei mai puteau să latre, protestând că locul calului a fost luat de motor: azi nu mai latră nici unul. Viteza, demarajul, auspuful, cauciucul, beșica țipătoare, clacsonul, trompeta electrică au intrat în seria obiectelor admise. Sunt sigur că s-au învățat să deosibească după ureche o marcă de automobil, numărul cilindrilor și în orice caz apreciază distanțele cu preciziunea măsurătoare a unui kilometror. Dacă vrea să treacă drumul, câinele așteaptă să treacă pe dinainte-i întâi automobilul. Dacă e în drum de-a trece, știe să se oprească lângă roată: A! uite unul care s-a încurcat, fuge prea iute și o să se încrucișeze direcția cu nefericita lui spinare. Vă înșelați: a trecut și câinele teafăr și automobilul glonț.
În drumul mașinii noastre, pe aceeași stradă, stă întotdeauna tolănit un câine bătrân. El știe și ce fel de oameni sunt în mașină. Trebuie să fi auzit o dată vocea lui Mițu, care a țipat: „Bagă de seamă, tătuțule, că doarme un câine în mijlocul străzii: să nu cumva să-l calci!“ Niciodată câinele nu s-a ostenit să se scoale și, ca să nu-l supărăm, suntem nevoiți să ocolim.
Repetatul rac! rac! rac! al trompetei nu folosește la nimic. Câinele știe ceva și nu se înșeală.
Odinioară, când transportul se făcea cu trăsura, iuțeala moderată a calului, deasupra căruia biciul vizitiului făcea oficiul de undiță fără rezultate, semăna cu mersul pe jos și Grivei avea tot timpul să mai stea și să mai pornească. Singura noțiune mecanică îi venea de la bicicletă, o caricatură cu două roți subțiri și un om călare, care da inestetic din picioare, cocoșat pe ghidon. S-a întâmplat că un biciclist nătărău a lovit în febrilitatea lui velocipedică un câine. Biciclistul era numaidecât pedepsit și dat cu capul de caldarâm.
Cu automobilul nu merge tot așa și e mare nevoie să ne ferim. Uite-l ce frumos se uită-n stânga și dreapta cățelul mic cu coada de fulgi, care a zărit peste drum un camarad de seama lui. Când nici nu te aștepți, apare o limuzină: să ne gândim întâi foarte bine. S-a uitat. Și-a văzut, asigurat, de drum.
La început, când ieșise automobilul, au fost schilozi și au fost morți. Răposatul Lascu, care a murit înainte de a vă fi născut voi, era un dușman învierșunat al vitezii. El voia să mănânce negreșit o roată de automobil și se ținea cu dinții după fuga ei, gata să o prindă, ca pe o minge, și gata să o scape. Bietul Lascu se specializase în cursa înainte și îndărăt. Se ducea la un kilometru cu un automobil și se întorcea cu alt automobil, ca să ia neîntârziat cursa înapoi. Deșelat de oboseală, el trebuia să renunțe, după câte o sută de asemenea kilometri și, cu burta-n sus, dormea două ore întregi, surâzând de visul unui succes, până ce-l deștepta ciocul găinii. Din eroare, umblând după purici și ușurându-l zilnic de scărpiniș, găina îl nimerea într-o țâță neagră, și atunci Lascu, sărind în picioare, ocăra găina două minute.
Până acum patruzeci de ani, unii din ei mai puteau să latre, protestând că locul calului a fost luat de motor: azi nu mai latră nici unul. Viteza, demarajul, auspuful, cauciucul, beșica țipătoare, clacsonul, trompeta electrică au intrat în seria obiectelor admise. Sunt sigur că s-au învățat să deosibească după ureche o marcă de automobil, numărul cilindrilor și în orice caz apreciază distanțele cu preciziunea măsurătoare a unui kilometror. Dacă vrea să treacă drumul, câinele așteaptă să treacă pe dinainte-i întâi automobilul. Dacă e în drum de-a trece, știe să se oprească lângă roată: A! uite unul care s-a încurcat, fuge prea iute și o să se încrucișeze direcția cu nefericita lui spinare. Vă înșelați: a trecut și câinele teafăr și automobilul glonț.
În drumul mașinii noastre, pe aceeași stradă, stă întotdeauna tolănit un câine bătrân. El știe și ce fel de oameni sunt în mașină. Trebuie să fi auzit o dată vocea lui Mițu, care a țipat: „Bagă de seamă, tătuțule, că doarme un câine în mijlocul străzii: să nu cumva să-l calci!“ Niciodată câinele nu s-a ostenit să se scoale și, ca să nu-l supărăm, suntem nevoiți să ocolim.
Repetatul rac! rac! rac! al trompetei nu folosește la nimic. Câinele știe ceva și nu se înșeală.
Odinioară, când transportul se făcea cu trăsura, iuțeala moderată a calului, deasupra căruia biciul vizitiului făcea oficiul de undiță fără rezultate, semăna cu mersul pe jos și Grivei avea tot timpul să mai stea și să mai pornească. Singura noțiune mecanică îi venea de la bicicletă, o caricatură cu două roți subțiri și un om călare, care da inestetic din picioare, cocoșat pe ghidon. S-a întâmplat că un biciclist nătărău a lovit în febrilitatea lui velocipedică un câine. Biciclistul era numaidecât pedepsit și dat cu capul de caldarâm.
Cu automobilul nu merge tot așa și e mare nevoie să ne ferim. Uite-l ce frumos se uită-n stânga și dreapta cățelul mic cu coada de fulgi, care a zărit peste drum un camarad de seama lui. Când nici nu te aștepți, apare o limuzină: să ne gândim întâi foarte bine. S-a uitat. Și-a văzut, asigurat, de drum.
La început, când ieșise automobilul, au fost schilozi și au fost morți. Răposatul Lascu, care a murit înainte de a vă fi născut voi, era un dușman învierșunat al vitezii. El voia să mănânce negreșit o roată de automobil și se ținea cu dinții după fuga ei, gata să o prindă, ca pe o minge, și gata să o scape. Bietul Lascu se specializase în cursa înainte și îndărăt. Se ducea la un kilometru cu un automobil și se întorcea cu alt automobil, ca să ia neîntârziat cursa înapoi. Deșelat de oboseală, el trebuia să renunțe, după câte o sută de asemenea kilometri și, cu burta-n sus, dormea două ore întregi, surâzând de visul unui succes, până ce-l deștepta ciocul găinii. Din eroare, umblând după purici și ușurându-l zilnic de scărpiniș, găina îl nimerea într-o țâță neagră, și atunci Lascu, sărind în picioare, ocăra găina două minute.
Ce s-a întâmplat, nu știu, dar într-o bună zi, Lascu n-a mai dat fuga după automobile și s-a purtat cu ele, până a închis ochii, de-atunci, încoace prudent, lăsându-și coada la pământ.
Dar cățeaua Fetița, pe care de asemeni voi nu ați apucat-o? Deșteptăciunea ei o să vă fie povestită de tătuțu, într-o sumedenie de isprăvi. Un singur lucru nu știa Fetița: să citească. Lascu, mai tânăr și mai îndrăzneț, a nărăvit-o să alerge și ea după mașini. O dată, o mașină mare a prins-o dedesubt și i-a scâlciat obrazul. De atunci s-a vindecat dar a rămas rânjită ca un domn senator, care și-a pus gingii și măsele noi, la dentist. Credeți că s-a mai ținut după automobile?
Cât privește pe Pussy, cățelușul nostru de canapea japonez, care, din pricina unui nas cât un nasture de gheață și a unor sprincene stufoase, se uita ca pe de lături și chiorâș, al naibii! se învățase cu automobilul închis. Unde staționa un automobil, el se suia și se culca pe canapea și fiindcă șoferii nu-l cunoșteau sportsmen și nu dădeau drumul mașinii, cățelul se apuca să latre, ham! ham! ca să pornească.
Câinii s-au civilizat, au învățat legile circulației. Ei mai știu că în București mașinile țin pe dreapta și că se plătesc. N-ați văzut pe mopsul domnului inspector că nu se dă jos din trăsură până ce șoferul nu-și primește plata și până ce nu-l aude răspunzând: „Să trăiți, mersi“?
Pe vremea flașnetei, chiotele instrumentului erau însoțite de jălania câinilor din cartier. Lumea credea că le lipsește simțul muzical. De unde! nu le plăcea instrumentul și probabil că nici valsul. Uite, câinii noștri cum ascultă de binevoitori posturile din Europa la radio! I-ați auzit vreodată urlând, la Beethoven, la Wagner, la Grieg? Niciodată.
Pe vremuri a fost un neam de oameni, latinii, din care se trage și proprietarul nostru. Ei nu aveau nici telefon, nici telegraf, însă toate poruncile de la Roma se duceau a doua, a treia zi, după ce fuseseră date, în toate părțile împărăției, până în mările mari. Cum făceau ei, nu se știe nici la Şcoala de pe bulevard, unde se știe tot. Dar câinii știu bine cum își împărtășesc știrile. De la București la Brașov, la Cluj, la Arad, la Pesta, Viena, până unde vrei, se răspândește noaptea, hau! hau! din mahala în mahala, din sat în sat, când lumea doarme și luna scoală cățeii, ultima noutate. Dacă un „Ford“ a strivit un câine la șosea, știe toată Europa, cel mai târziu în zece ore.
Zic! Nu-i adevărat! Tata Ford n-a strivit cu mașinile lui nici un câine, niciodată. Că e unchiaș bun și cumsecade...
— Bag seamă, Baruțu, că ai adormit... Și ți s-au făcut și ție ochii mici... Să vă fie rușine!
Dar cățeaua Fetița, pe care de asemeni voi nu ați apucat-o? Deșteptăciunea ei o să vă fie povestită de tătuțu, într-o sumedenie de isprăvi. Un singur lucru nu știa Fetița: să citească. Lascu, mai tânăr și mai îndrăzneț, a nărăvit-o să alerge și ea după mașini. O dată, o mașină mare a prins-o dedesubt și i-a scâlciat obrazul. De atunci s-a vindecat dar a rămas rânjită ca un domn senator, care și-a pus gingii și măsele noi, la dentist. Credeți că s-a mai ținut după automobile?
Cât privește pe Pussy, cățelușul nostru de canapea japonez, care, din pricina unui nas cât un nasture de gheață și a unor sprincene stufoase, se uita ca pe de lături și chiorâș, al naibii! se învățase cu automobilul închis. Unde staționa un automobil, el se suia și se culca pe canapea și fiindcă șoferii nu-l cunoșteau sportsmen și nu dădeau drumul mașinii, cățelul se apuca să latre, ham! ham! ca să pornească.
Câinii s-au civilizat, au învățat legile circulației. Ei mai știu că în București mașinile țin pe dreapta și că se plătesc. N-ați văzut pe mopsul domnului inspector că nu se dă jos din trăsură până ce șoferul nu-și primește plata și până ce nu-l aude răspunzând: „Să trăiți, mersi“?
Pe vremea flașnetei, chiotele instrumentului erau însoțite de jălania câinilor din cartier. Lumea credea că le lipsește simțul muzical. De unde! nu le plăcea instrumentul și probabil că nici valsul. Uite, câinii noștri cum ascultă de binevoitori posturile din Europa la radio! I-ați auzit vreodată urlând, la Beethoven, la Wagner, la Grieg? Niciodată.
Pe vremuri a fost un neam de oameni, latinii, din care se trage și proprietarul nostru. Ei nu aveau nici telefon, nici telegraf, însă toate poruncile de la Roma se duceau a doua, a treia zi, după ce fuseseră date, în toate părțile împărăției, până în mările mari. Cum făceau ei, nu se știe nici la Şcoala de pe bulevard, unde se știe tot. Dar câinii știu bine cum își împărtășesc știrile. De la București la Brașov, la Cluj, la Arad, la Pesta, Viena, până unde vrei, se răspândește noaptea, hau! hau! din mahala în mahala, din sat în sat, când lumea doarme și luna scoală cățeii, ultima noutate. Dacă un „Ford“ a strivit un câine la șosea, știe toată Europa, cel mai târziu în zece ore.
Zic! Nu-i adevărat! Tata Ford n-a strivit cu mașinile lui nici un câine, niciodată. Că e unchiaș bun și cumsecade...
— Bag seamă, Baruțu, că ai adormit... Și ți s-au făcut și ție ochii mici... Să vă fie rușine!
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
