Madona neagră - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Madona neagră" de Tudor Arghezi în care aflăm că pisica casei a făcut patru pisoi. Baruțu și Mițu stau deasupra coșului în care se găsește pisica cu cei patru pui ai săi, și încearcă să-și de-a seama cum au ieșit din pisică. Rămân la părerea că pisica i-a scos pe gură și apoi se suc la masă pentru a lua cina. Apare și pisica și toți cei patru încearcă s-o facă să se întoarcă la puii ei, dar când o duc înapoi, cu toții văd că pisoii au dispărut din coș.
Citește povestirea pt. copii "Madona neagră" din Cartea cu jucării
Pisica noastră neagră, cu ochii de sidef și sulf, a fătat. Fantoma ei de catifea a scos din sân și i-a pus în coșul căptușit, patru boboci orbi. Lumina pornită din Vega n-a putut încă ajunge și scăpăra în ochii lor absenți. Tricotați din lână pestriță, neagră, gălbuie și cenușie, ei par niște târligi despărecheați, rămași prea mici în leagănul unui prunc și, prinși cu gurile de țâțele darnice ale mamei, sunt ca niște viermi mari îmblăniți, ieșiți din pământ, de subt coș, ca să mănânce mâța de vie.
Copiii sunt fericiți de noul eveniment și, aplecați deasupra cuibului cu furnici păroase, ascultă vocile lor de vrăbii, împletite subțire pe murmurul tors de pisică, sfinx răsturnat leneș pe orizont și supt de pantere. Ei sunt uimiți de venirea ciudată a tuspatru pisoilor deodată și nu s-au lămurit, de când îi examinează, nicidecum. Imaginea supărătoare a berzei aducătoare de pisoi, o resping amândoi, cu necaz: ciocul imens al pasării de apă, pe care o cunosc din balta Cernavodei și din poze, nu i-ar fi putut purta decât găuriți, ca într-o furculiță, iar zborul celor patru berze s-ar fi auzit în văzduhul casei, ca zgomotul covoarelor scuturate. Altceva este aici. Ei știu că puii au fost „înăuntru„: cum se găsesc fără semn, acum, pe dinafară? Foarte târziu, Baruțu, cu o violentă sinceritate, afirmă că pisica i-a „văsat“ și deci fenomenul s-a petrecut pe „guă“ — și afirmația lui îl satisface și a satisfăcut întrucâtva și pe Mițu, care, mai mistică și mai apropiată de instinct, rămâne dubitativă și visează cu ochii duși. Tăriile misterelor întinse străbat lumea, înlănțuite unele de altele și încovoiate, ca niște fire telegrafice cu mărgăritare fugace.
A doua seară, pisica s-a stecurat în odaia noastră și ne-a găsit la masă, întâmpinată de cuvinte mângâietoare, diminutivate pentru a fi mai fraged înțelese, și de mustrări.
— Cum ți-ai lăsat singuri copiii?... E obosită, mâța mamii... Papă puțintel sosuc cu pâinișoară...
Dar instalată pe un scaun, madona neagră și-a uitat pisoii de tot și această lipsă de sentiment, brusc relevată, ne vexează.
— Du-te repede și vezi ce fac! o îndemnă măicuța.
Insensibilă, mâța își ia firul de unde l-a lăsat și toarce.
O descoperire: cuibul e gol! O presimțire: i-a mâncat! O dereticare generală verifică presimțirea. În odaia pisicii toate obiectele au fost răsturnate, întâi, cu delicatețe. Şoapte la ureche, ca să nu bănuiască de pe acum copiii celelalte mistere, criminale, ale naturii, argumentează în sensul că, după cum s-a mai auzit, mâțele și cățelele își mănâncă puii cei dintâi. Pântecul pisicii este evident, mai mare decât era acum un ceas. Trebuie pedepsită. Frumusețea jertfei de a naște este pătata de un asasinat, care nu trebuie uitat nici la pisici. Renaște teoria câinelui mai bun sufletește, și mai devotat decât pisica, reputată dușmănoasă. Murindu-i stăpâna, o pisică flămândă i-a mâncat beregata: câinele moare lângă cadavrul stăpânului ucis. Dar calul! cine se mai poate îndoi de virtuțile lui, comparativ cu pisica? Calul însă mănâncă ovăz și fân: n-ar avea ce face cu carnea de mânz.
Copiii sunt fericiți de noul eveniment și, aplecați deasupra cuibului cu furnici păroase, ascultă vocile lor de vrăbii, împletite subțire pe murmurul tors de pisică, sfinx răsturnat leneș pe orizont și supt de pantere. Ei sunt uimiți de venirea ciudată a tuspatru pisoilor deodată și nu s-au lămurit, de când îi examinează, nicidecum. Imaginea supărătoare a berzei aducătoare de pisoi, o resping amândoi, cu necaz: ciocul imens al pasării de apă, pe care o cunosc din balta Cernavodei și din poze, nu i-ar fi putut purta decât găuriți, ca într-o furculiță, iar zborul celor patru berze s-ar fi auzit în văzduhul casei, ca zgomotul covoarelor scuturate. Altceva este aici. Ei știu că puii au fost „înăuntru„: cum se găsesc fără semn, acum, pe dinafară? Foarte târziu, Baruțu, cu o violentă sinceritate, afirmă că pisica i-a „văsat“ și deci fenomenul s-a petrecut pe „guă“ — și afirmația lui îl satisface și a satisfăcut întrucâtva și pe Mițu, care, mai mistică și mai apropiată de instinct, rămâne dubitativă și visează cu ochii duși. Tăriile misterelor întinse străbat lumea, înlănțuite unele de altele și încovoiate, ca niște fire telegrafice cu mărgăritare fugace.
A doua seară, pisica s-a stecurat în odaia noastră și ne-a găsit la masă, întâmpinată de cuvinte mângâietoare, diminutivate pentru a fi mai fraged înțelese, și de mustrări.
— Cum ți-ai lăsat singuri copiii?... E obosită, mâța mamii... Papă puțintel sosuc cu pâinișoară...
Dar instalată pe un scaun, madona neagră și-a uitat pisoii de tot și această lipsă de sentiment, brusc relevată, ne vexează.
— Du-te repede și vezi ce fac! o îndemnă măicuța.
Insensibilă, mâța își ia firul de unde l-a lăsat și toarce.
O descoperire: cuibul e gol! O presimțire: i-a mâncat! O dereticare generală verifică presimțirea. În odaia pisicii toate obiectele au fost răsturnate, întâi, cu delicatețe. Şoapte la ureche, ca să nu bănuiască de pe acum copiii celelalte mistere, criminale, ale naturii, argumentează în sensul că, după cum s-a mai auzit, mâțele și cățelele își mănâncă puii cei dintâi. Pântecul pisicii este evident, mai mare decât era acum un ceas. Trebuie pedepsită. Frumusețea jertfei de a naște este pătata de un asasinat, care nu trebuie uitat nici la pisici. Renaște teoria câinelui mai bun sufletește, și mai devotat decât pisica, reputată dușmănoasă. Murindu-i stăpâna, o pisică flămândă i-a mâncat beregata: câinele moare lângă cadavrul stăpânului ucis. Dar calul! cine se mai poate îndoi de virtuțile lui, comparativ cu pisica? Calul însă mănâncă ovăz și fân: n-ar avea ce face cu carnea de mânz.
— Stai că-ți arăt eu ție! amenință o femeie.
— Să nu te mai prind pe-acasă, că te omor cu cleștele, făgăduiește altcineva. Ticăloasa! Blestemata! Ieși afară!
Copiii nu pricep și lacrimile lor sentențioase se ivesc și pentru puii pisicii, care au dispărut, și pentru pisica în primejdie. Cu multă greutate, împiedicăm o crimă nouă. Pisica a fost dată afară, și acum se tânguie la ușă.
Ceasul de culcare coincide cu descurajarea. Cu capul plecat pe umăr, copii străbat odăile, ducând în mână, triști, părechea lor de papuci. Un oftat de dureri confuze le scapă printre lacrimile abia reținute.
După culcare, ai să vezi, nimic nu-i mai poate stăpâni și vor plânge toată noaptea, zice tătuțu.
— Ce să le fac? răspunde măicuța.
Aprindem lampa, dezbrăcăm copiii, nesimțitori ca niște manechine și, neputincioși ca și ei la surâsuri și jocuri, părem un personal indiferent, de sanatoriu, manipulând copii de clienți. Când ridicăm plapuma patului Mițurii, dăm un strigăt cu toții. Pisoii dormeau adânc, încrucișați, unul peste altul...
Mai iertătoare ca noi, pisica se întoarse de-a fuga, de-a lungul coridorului, pe unde își transportase puii la mai cald, se culcă împrejurul lor și lăptându-le setea, ne mulțumește cu ochii, deschiși în paftale de aur...
— Să nu te mai prind pe-acasă, că te omor cu cleștele, făgăduiește altcineva. Ticăloasa! Blestemata! Ieși afară!
Copiii nu pricep și lacrimile lor sentențioase se ivesc și pentru puii pisicii, care au dispărut, și pentru pisica în primejdie. Cu multă greutate, împiedicăm o crimă nouă. Pisica a fost dată afară, și acum se tânguie la ușă.
Ceasul de culcare coincide cu descurajarea. Cu capul plecat pe umăr, copii străbat odăile, ducând în mână, triști, părechea lor de papuci. Un oftat de dureri confuze le scapă printre lacrimile abia reținute.
După culcare, ai să vezi, nimic nu-i mai poate stăpâni și vor plânge toată noaptea, zice tătuțu.
— Ce să le fac? răspunde măicuța.
Aprindem lampa, dezbrăcăm copiii, nesimțitori ca niște manechine și, neputincioși ca și ei la surâsuri și jocuri, părem un personal indiferent, de sanatoriu, manipulând copii de clienți. Când ridicăm plapuma patului Mițurii, dăm un strigăt cu toții. Pisoii dormeau adânc, încrucișați, unul peste altul...
Mai iertătoare ca noi, pisica se întoarse de-a fuga, de-a lungul coridorului, pe unde își transportase puii la mai cald, se culcă împrejurul lor și lăptându-le setea, ne mulțumește cu ochii, deschiși în paftale de aur...
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
