Unât și sumos - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Unât și sumos" de Tudor Arghezi în care aflăm că fetița Mițu se bucură de autoritate față de fratele ei, pentru că este cu un an mai mic. Acest lucru nu-l deranjează pe Baruțu, iar câteodată chiar îi place. Chiar și atunci când Mițu îi dă palme, el nu se supără, pentru că aceasta are mâna foarte moale și nu-l doare, și în plus este sora lui - așa cum spune el. Doar câteodată, când palmele ei ajung pe la nasul lui cârn se mai supără, dar și atunci o face pentru că se simte jignit în prestigiu și nu pentru că îl doare.
Citește povestirea pt. copii "Unât și sumos" din Cartea cu jucării
De mici, deosebirile, categoriile și privilegiile se vădesc întregi, ca într-un roman construit contradictoriu. Pentru că e fată și are un an mai mult decât el, Mițu se bucură, asupra lui Baruțu, de o autoritate căreia el i se împotrivește, dar pe care o suportă, în parte din superstiție, și în parte pentru că nici nu-i displace.
— E soa mea, explică Baruțu, când a primit un pumn și nu a răspuns.
— Şi dacă e sora ta, tu trebuie să mănânci bătaie?
Baruțu râde, aducându-și aminte cât e de mic și de catifelat și de inofensiv pumnul cât o floare de leandru, al Mițurii. El știe că dacă i-ar trage el un pumn, cum poate, buturugă dură și optimism guraliv, autoritatea fetiții ar fi numaidecât decapitată. Ea trage-n el ca-ntr-un burduf, și el nu poate da: e bun. Numai când colțul pumnului nimerește pe la nasul lui cârn și lat, se cam supără puțin. Îl jignește mai mult prestigiul atins, decât o durere abia înregistrată. Baruțu e în stare să se răstoarne de zeci de ori pe rând cu capul și cu spinarea de păreți și parchet, fără să-și simtă umflată carnea cucuielor consecutive.
Pe Baruțu îl impresionează iuțeala și nemotivarea cu care Mițu îl acoperă pe neașteptate cu palme. În orice atitudine s-ar afla, culcată, pe scaun sau în picioare, mâna ei fragilă distribuie douăzeci de palme cu viteza cu care își ascute măcelarul cuțitul pe vergea. El clipește iute, căutând pricină logică a vijeliei, își holbează până dincolo de sprâncene ochii, mari ca niște răsărituri, și rămâne gânditor, fără să bănuie cât îi stă nedumerirea lui de frumos. Şi pe urmă, Mițu se răzgândește, face pe mama și-l pupă - și el, când e pupat așa, se zbate și refuză, până ce-și schimbă gândul și el, și se sărută amândoi, pe nas, pe ochi, pe urechi, pe bărbie, exagerând încetinirile și căutarea locurilor de pupat.
Când n-are cu cine să se culce, și după ce a cerșit atențiile mamei, disputată deopotrivă de amândoi copiii, unul pretinzând că ea e a lui toată și celălalt tot așa, Baruțu ia de o labă ursul și intră cu el în pat. Ca să nu răcească, ursul e învelit cel dintâi cu plapuma, până la gură, lăsându-i-se loc să respire. Ursul e un băiat de ispravă și se uită ca un nerod cu veșnic inocentul lui ochi albastru, care i-a mai rămas. În trei ani, i-au căzut un ochi și o ureche. Mițu și cățeii s-au jucat cu el pe subt canapea și l-au târât pe subt dulapuri, trăgându-l cu dinții.
Baruțu renunță bucuros la o bomboană de ciocolată pe care a cerut-o, dacă socoate că la bomboana lui ar fi râvnit cineva.
— Ia-o tu, zice Baruțu: mie-mi dă mămica anta...
Mițu preferă să le mănânce însă pe amândouă, când îi dă mama două bomboane, una pentru ea și alta pentru Baruțu. Sau le cântărește cu ochiul și, după ce gustă pe cea mai mare, cu intenția de a o da pe cea mică fratelui ei, mai face o socoteală și o mănâncă și pe cea mică. Dar mai bine le bagă pe amândouă odată în gură, după ce le-a examinat.
— E soa mea, explică Baruțu, când a primit un pumn și nu a răspuns.
— Şi dacă e sora ta, tu trebuie să mănânci bătaie?
Baruțu râde, aducându-și aminte cât e de mic și de catifelat și de inofensiv pumnul cât o floare de leandru, al Mițurii. El știe că dacă i-ar trage el un pumn, cum poate, buturugă dură și optimism guraliv, autoritatea fetiții ar fi numaidecât decapitată. Ea trage-n el ca-ntr-un burduf, și el nu poate da: e bun. Numai când colțul pumnului nimerește pe la nasul lui cârn și lat, se cam supără puțin. Îl jignește mai mult prestigiul atins, decât o durere abia înregistrată. Baruțu e în stare să se răstoarne de zeci de ori pe rând cu capul și cu spinarea de păreți și parchet, fără să-și simtă umflată carnea cucuielor consecutive.
Pe Baruțu îl impresionează iuțeala și nemotivarea cu care Mițu îl acoperă pe neașteptate cu palme. În orice atitudine s-ar afla, culcată, pe scaun sau în picioare, mâna ei fragilă distribuie douăzeci de palme cu viteza cu care își ascute măcelarul cuțitul pe vergea. El clipește iute, căutând pricină logică a vijeliei, își holbează până dincolo de sprâncene ochii, mari ca niște răsărituri, și rămâne gânditor, fără să bănuie cât îi stă nedumerirea lui de frumos. Şi pe urmă, Mițu se răzgândește, face pe mama și-l pupă - și el, când e pupat așa, se zbate și refuză, până ce-și schimbă gândul și el, și se sărută amândoi, pe nas, pe ochi, pe urechi, pe bărbie, exagerând încetinirile și căutarea locurilor de pupat.
Când n-are cu cine să se culce, și după ce a cerșit atențiile mamei, disputată deopotrivă de amândoi copiii, unul pretinzând că ea e a lui toată și celălalt tot așa, Baruțu ia de o labă ursul și intră cu el în pat. Ca să nu răcească, ursul e învelit cel dintâi cu plapuma, până la gură, lăsându-i-se loc să respire. Ursul e un băiat de ispravă și se uită ca un nerod cu veșnic inocentul lui ochi albastru, care i-a mai rămas. În trei ani, i-au căzut un ochi și o ureche. Mițu și cățeii s-au jucat cu el pe subt canapea și l-au târât pe subt dulapuri, trăgându-l cu dinții.
Baruțu renunță bucuros la o bomboană de ciocolată pe care a cerut-o, dacă socoate că la bomboana lui ar fi râvnit cineva.
— Ia-o tu, zice Baruțu: mie-mi dă mămica anta...
Mițu preferă să le mănânce însă pe amândouă, când îi dă mama două bomboane, una pentru ea și alta pentru Baruțu. Sau le cântărește cu ochiul și, după ce gustă pe cea mai mare, cu intenția de a o da pe cea mică fratelui ei, mai face o socoteală și o mănâncă și pe cea mică. Dar mai bine le bagă pe amândouă odată în gură, după ce le-a examinat.
Între varietățile mărunte ale vieții, cu creioanele, cu cărțile și cu păreții mâzgăliți cu compot, scapără firea lor viitoare. Mițu ondulează, dansând cu un ritm asiatic o fantezie: pune piciorul pieziș, îl ridică pe celălalt, întinde brațele, și le sucește, și gâtul ei participă la valul pe care-l improvizează ființa-i trezită de reminiscențele misterioase. Se oprește, salută, cere aplauze și trece la altceva: vrea să puie ventuze păpușilor mari sau se duce la Baruțu și-l mușcă. Sau s-a repezit Baruțu la ea, în pas victorios și a mușcat- o el. Mușcătura fetii nu-l scoate din fire pe băiat. El vine cu buzele strânse subt nas, șovăindu-și picioarele, și zice cu simplicitate:
— Mițu m-a muccat.
Mițu, în schimb, răcnește și, după ce i-a trecut impresia sau durerea, se oprește în fața lui și-i zice scurt:
— Prostule!
Apostrofa îl supără pe Baruțu mai mult decât o mușcătură și doi pumni. Reflectând, el se apropie de noi și ne raportează:
— Jice ca sunt pott...
Baruțu crede că „prost“ însemnează „urât“; căci dacă-l întrebi: „Dar cum ești Baruțule, tu?“, el răspunde: „Sunt sumos“. Pe când „urât“ are la el sensul de murdar și de mânjit.
Cugetarea originală a lui Baruțu se mișcă între serios profund și între baroc. Se uită la clanța ușii un sfert de oră, cu privirile duse cu totul într-altă lume și nu-l întoarce nimic de la filozofia lui. Dacă-l întrebi: „La ce te gândești, măi băiete, de te uiți așa și sufli?" el tace de câte trei, patru ori neîntrerupt, și răspunde râzând, ca aseară:
— Mă gândesc la o găină... Am avut o găină în pat... zice el.
— Şi ți-o fi umplut plapuma de găinaț?
— Nu! răspunde Baruțu, râzând și mai tare: i-am pus un șehvet...
Răspunsul ne face să râdem cu hohot, și Baruțu, încurajat ca un autor, se lansează:
— Şi am mai avut ceva... adaugă Baruțu.
— Ce-ai mai avut, Baruțule?
— Am mai avut un nas în cot, zice el, și râde cu mâinile la burtă.
Şi râde și Mițu, care se bucură de-o capacitate de râs extravagantă, ca și Baruțu.
— Ce zici tu, tătuțule, că o să iasă băiatul nostru? întreabă măicuța.
— Ştiu și eu?... răspunde tătuțu. Aș vrea să iasă un șoltic de povestitor...
Măicuții îi place, căci și ea avu parte de un asemenea mincinos al condeiului, și zice că nu i-ar părea rău.
— Ce vrei să te faci tu, Baruțule, îl întreabă Mițu, care, la patru ani, a și căpătat o minte de mătușică.
Şi Baruțu răspunde cu avânt:
— Tinichigiu!
— Mițu m-a muccat.
Mițu, în schimb, răcnește și, după ce i-a trecut impresia sau durerea, se oprește în fața lui și-i zice scurt:
— Prostule!
Apostrofa îl supără pe Baruțu mai mult decât o mușcătură și doi pumni. Reflectând, el se apropie de noi și ne raportează:
— Jice ca sunt pott...
Baruțu crede că „prost“ însemnează „urât“; căci dacă-l întrebi: „Dar cum ești Baruțule, tu?“, el răspunde: „Sunt sumos“. Pe când „urât“ are la el sensul de murdar și de mânjit.
Cugetarea originală a lui Baruțu se mișcă între serios profund și între baroc. Se uită la clanța ușii un sfert de oră, cu privirile duse cu totul într-altă lume și nu-l întoarce nimic de la filozofia lui. Dacă-l întrebi: „La ce te gândești, măi băiete, de te uiți așa și sufli?" el tace de câte trei, patru ori neîntrerupt, și răspunde râzând, ca aseară:
— Mă gândesc la o găină... Am avut o găină în pat... zice el.
— Şi ți-o fi umplut plapuma de găinaț?
— Nu! răspunde Baruțu, râzând și mai tare: i-am pus un șehvet...
Răspunsul ne face să râdem cu hohot, și Baruțu, încurajat ca un autor, se lansează:
— Şi am mai avut ceva... adaugă Baruțu.
— Ce-ai mai avut, Baruțule?
— Am mai avut un nas în cot, zice el, și râde cu mâinile la burtă.
Şi râde și Mițu, care se bucură de-o capacitate de râs extravagantă, ca și Baruțu.
— Ce zici tu, tătuțule, că o să iasă băiatul nostru? întreabă măicuța.
— Ştiu și eu?... răspunde tătuțu. Aș vrea să iasă un șoltic de povestitor...
Măicuții îi place, căci și ea avu parte de un asemenea mincinos al condeiului, și zice că nu i-ar părea rău.
— Ce vrei să te faci tu, Baruțule, îl întreabă Mițu, care, la patru ani, a și căpătat o minte de mătușică.
Şi Baruțu răspunde cu avânt:
— Tinichigiu!
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
