O casă pentru copii - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "O casă pentru copii" de Tudor Arghezi în care un domn ne spune povestea căutării de închiriat a unei case cu gospodărie într-un sat unde voia să se mute de la oraș. Pentru a găsi o casă de închiriat, domnul apelează la cizmarul Preda, care s-a recomandat ca mare specialist în așa ceva. Domnul îi spune ce fel de casă dorește să închirieze, iar cizmarul Preda îl asigură că îi va găsi una imediat. Peste o săptămână, domnul s-a dus la cizmar să-l întrebe dacă a găsit casă, dar acesta îl tot amână până când domnul este dispus să se întoarcă la oraș și să renunțe la căutarea unei case.
Citește povestirea pt. copii "O casă pentru copii" din Cartea cu jucării
Cizmarul Preda, pe care îl rugasem să-mi găsească o casă cu chirie, mi se recomandase specialist. Mulţimea reparaţiilor la pingele şi tocuri îl punea în legătură cu toţi gospodarii satului unde mă gândeam să mă stabiliesc cu copiii, pentru a învăţa, lucrând grădinăria.
— Îmi trebuie o casă încăpătoare, o curte mare, cu şură şi coşare. Vreau să stau aci vreo doi ani. îmi iau vite, păsări, unelte şi car, şi venim cu toţii. Dar nu am timp de pierdut.
— Fii fără nici o grijă, domnule. Nimeni nu ştie mai bine ca mine rostul comunei.
— Şi dacă mi-o plăcea casa, spusei cu voce confidenţială, nu mă uit la un câştig frumos pentru dumneata.
Zicând „frumos" voiam să creez în aşteptările cizmarului imagini sau analogii de purcei prezentabili, uşor de corectat la urma urmei cu darul unui căţel de rasă, care cizmarului nu-i făcea trebuinţă.
— Numai dumneata să fii mulţumit, condiţiona cizmarul. Case goale, câte pofteşti.
Peste o săptămână, mă duc la cizmar.
— Ce făcuşi, Preda, că n-ai dat toată săptămâna pe la mine? Te-am aşteptat pentru casă.
— Mai lasă câteva zile. Sâmbătă mă întâlnesc cu un om.
— Dacă azi e luni, sâmbăta ce vine cade tocmai peste şase zile. Ţi-am spus că sunt foarte grăbit.
— Nu mi-ai spus.
— Mi-aduc aminte cuvintele mele: „nu am timp de pierdut".
— Totuna e?
— Atunci, de-aci încolo să ştii că mă grăbesc.
Au mai trecut două săptămâni.
— Iar nu te-ai ţinut, Preda, de cuvânt! Ce fel de socoteală faci? Ai găsit ori n-ai găsit?
— Drept să-ţi spui că nici n-am căutat... Da ia mai spune o dată: ce trebuia să caut, că nu-mi aduc aminte bine?
— O casă, omule.
— De casă era vorba? Am găsit.
— Unde e? De ce n-ai venit să-mi spui? E frumoasă?
— Foarte frumoasă. Are şopru pentru zece care cu fân, grajd mare, fântână în curte, grădină.
— Hai s-o vedem.
— Merg bucuros, însă după-amiază. Am nişte tocuri de pus pentru notar.
— Bine, după-amiază. Câtă chirie cere?
— N-am întrebat.
— Era cel dintâi lucru de ştiut.
— Am uitat să-ţi spui că nu vrea să închirieze.
— Atunci de ce vrei să ne mai ducem după-prânz?
— Aşa, ca să vezi casa.
La cinci săptămâni de la prima întâlnire, mă duc la cizmar.
— Tot nimic, Preda ?
— Cum, tot nimic?
— Vorbisem de o casă. Mi-ai spus că se găsesc câte vrei.
— Ai dreptate. Am găsit una pe uliţa mare.
— Frumoasă? încăpătoare?
— Foarte bună.
— Pune ciocanul şi calapodul jos şi să mergem să vorbim.
Într-o jumătate de ceas ne aflam dinaintea unei case de închiriat.
— Am uitat să-ţi desluşesc, zise cizmarul, că închiriază numai grădina. Dar e o casă foarte bună.
După opt zile, vine Preda la mine. Renunţasem la casă în comună şi mă pregăteam să mă întroc la oraş.
— Bună ziua.
— Mulţumesc dumitale. Ce vânt?
— Nu căutai o casă? Ţi-am găsit-o.
— Casă?
— O casă de închiriat pentru dumneata.
— Bine zici, avusesem nevoie.
— Am venit să mergem să o vizităm. Ne aşteaptă proprietăreasa.
— Îmi trebuie o casă încăpătoare, o curte mare, cu şură şi coşare. Vreau să stau aci vreo doi ani. îmi iau vite, păsări, unelte şi car, şi venim cu toţii. Dar nu am timp de pierdut.
— Fii fără nici o grijă, domnule. Nimeni nu ştie mai bine ca mine rostul comunei.
— Şi dacă mi-o plăcea casa, spusei cu voce confidenţială, nu mă uit la un câştig frumos pentru dumneata.
Zicând „frumos" voiam să creez în aşteptările cizmarului imagini sau analogii de purcei prezentabili, uşor de corectat la urma urmei cu darul unui căţel de rasă, care cizmarului nu-i făcea trebuinţă.
— Numai dumneata să fii mulţumit, condiţiona cizmarul. Case goale, câte pofteşti.
Peste o săptămână, mă duc la cizmar.
— Ce făcuşi, Preda, că n-ai dat toată săptămâna pe la mine? Te-am aşteptat pentru casă.
— Mai lasă câteva zile. Sâmbătă mă întâlnesc cu un om.
— Dacă azi e luni, sâmbăta ce vine cade tocmai peste şase zile. Ţi-am spus că sunt foarte grăbit.
— Nu mi-ai spus.
— Mi-aduc aminte cuvintele mele: „nu am timp de pierdut".
— Totuna e?
— Atunci, de-aci încolo să ştii că mă grăbesc.
Au mai trecut două săptămâni.
— Iar nu te-ai ţinut, Preda, de cuvânt! Ce fel de socoteală faci? Ai găsit ori n-ai găsit?
— Drept să-ţi spui că nici n-am căutat... Da ia mai spune o dată: ce trebuia să caut, că nu-mi aduc aminte bine?
— O casă, omule.
— De casă era vorba? Am găsit.
— Unde e? De ce n-ai venit să-mi spui? E frumoasă?
— Foarte frumoasă. Are şopru pentru zece care cu fân, grajd mare, fântână în curte, grădină.
— Hai s-o vedem.
— Merg bucuros, însă după-amiază. Am nişte tocuri de pus pentru notar.
— Bine, după-amiază. Câtă chirie cere?
— N-am întrebat.
— Era cel dintâi lucru de ştiut.
— Am uitat să-ţi spui că nu vrea să închirieze.
— Atunci de ce vrei să ne mai ducem după-prânz?
— Aşa, ca să vezi casa.
La cinci săptămâni de la prima întâlnire, mă duc la cizmar.
— Tot nimic, Preda ?
— Cum, tot nimic?
— Vorbisem de o casă. Mi-ai spus că se găsesc câte vrei.
— Ai dreptate. Am găsit una pe uliţa mare.
— Frumoasă? încăpătoare?
— Foarte bună.
— Pune ciocanul şi calapodul jos şi să mergem să vorbim.
Într-o jumătate de ceas ne aflam dinaintea unei case de închiriat.
— Am uitat să-ţi desluşesc, zise cizmarul, că închiriază numai grădina. Dar e o casă foarte bună.
După opt zile, vine Preda la mine. Renunţasem la casă în comună şi mă pregăteam să mă întroc la oraş.
— Bună ziua.
— Mulţumesc dumitale. Ce vânt?
— Nu căutai o casă? Ţi-am găsit-o.
— Casă?
— O casă de închiriat pentru dumneata.
— Bine zici, avusesem nevoie.
— Am venit să mergem să o vizităm. Ne aşteaptă proprietăreasa.
Intrăm într-o curte şi ne latră doi câini.
— Am uitat să-ţi spun un lucru, zise cizmarul: o dă fără grădină, fără şopru şi fără grajd.
— Hai să ieşim, Preda; mă faci caraghios. Ţi-am mai spus că mie îmi trebuie o gospodărie întreagă.
— Când mi-ai spus?
— Când ziceam că vreau să-mi cumpăr vite, căruţă şi să-mi aduc familia.
— Acum o lună...
— De când vorbim de asta.
— Ştii ceva? se hotărăşte cizmarul. Ţi-am găsit negreşit! Mă duc să caut pe şchiopul de la ac. Acum doi ani, când îmi trebuia casă şi mie, mi-a găsit patru.
— Şchiopul de la ac? Ce vorbe-i asta?
— Acarul de la gară. Acum trei ani, i-a tăiat piciorul un expres.
— Iar o să mă porţi cu vorba, Preda!
— Nu mai spune nimic.
— Bine. Ia seama că o să te cinstesc frumos.
Nu ştiu de ce mă obseda frumosul în toate făgăduielile mele. Poate că din prudenţă practică evitam cuvântul „mare“ ca să nu-i dau cizmarului prilejul, în ziua plăţii, să nădăjduiască un bacşiş enorm. Fără să fie voluminos, un bacşiş frumos face parte din bacşişurile mari, putând totuşi să fie mic. Bacşiş frumos e ca tânăr inteligent, un tidu care în sine nu însemnează nimic şi al cărui sens se iveşte numai comparativ.
— Este sigur că ţi-am găsit-o!
Bucuros însă grav, cizmarul s-a despărţit de mine, în fata casei lui.
Peste o altă săptămână, pe răzătoarea de la uşă se descleşta de noroi o pereche de bocanci. Era cizmarul.
— Intră!
— Să-ţi fie de bine. Mi se pare că ai cinat.
— Şi dumitale.
Cizmarul nu intrase încă în odaia mea. Privirea lui rămase sfioasă, examinând păreţii.
— Şezi la o ţigare.
Stilul lui s-a încălţat numaidecât cu pluralul.
— Ce faceţi cu atâtea cărţi? Le-aţi citit pe toate?
— Dumneata îţi mănânci toate orătăniile din curte şi pisoii?... Nici noi nu le citim pe toate. Numai câteva se mănâncă.
— Ziceaţi că vă aduceţi familia la ţară, mi-a amintit mirat cizamarul, contemplând cu uimire numărul portretelor din odaie.
Era galeria bibliotecii, domni cu barbă, cu ochelari, unii raşi, toţi cu figuri de clienţi din capitală. Un intelectual trebuie neapărat să-şi înnobileze păreţii cu chipuri de artişti şi cărturari, ca să dovedească altora şi sieşi că gustul lui alege şi că organul lui cu chică gândeşte ca semenii iluştri de pe păreţi.
— Ai crezut, Preda, că sunt neamurile mele. Fii liniştit.
Nici al nouălea neam: ăsta e englez, cel de lângă el e neamţ, celălalt e franţuz.
Preda nu înţelegea ceva, pe care nu putea să-l exprime şi, nedumirit, îşi pipăia cu degetele marginea urechii.
— Am mai văzut din acestea şi la domnul prefect şi la domnul deputat: numai figuri şi parcă totdeauna tot alea.
Preda credea că fotografiile se dau o dată cu diploma şi deprins cu scenele vii, el nu se învoia cu măştile încremenite ale monotoniei capului. Se simţea supărat de multiplicitatea unicului.
— N-am ce face, Preda! cultura generală! Dar mi se pare că în sfârşit mi-ai găsit casa pe care o căutăm amândoi de două luni de zile.
— Găsim câte poftiţi, răspunde Preda. Nu sunt amatori câte case.
— Să te vedem... Câte mi-ai adus?
— Case? mă întreabă Preda, fixând pe Bergson.
— Desigur! Altfel, de ce ai venit?
— Vă găsesc, să nu mai aveţi nici o îndoială.
— Va să zică, tot nu mi-ai găsit...
— Uitasem să vă spui că şchiopul de la ac a murit anul trecut.
— Am uitat să-ţi spun un lucru, zise cizmarul: o dă fără grădină, fără şopru şi fără grajd.
— Hai să ieşim, Preda; mă faci caraghios. Ţi-am mai spus că mie îmi trebuie o gospodărie întreagă.
— Când mi-ai spus?
— Când ziceam că vreau să-mi cumpăr vite, căruţă şi să-mi aduc familia.
— Acum o lună...
— De când vorbim de asta.
— Ştii ceva? se hotărăşte cizmarul. Ţi-am găsit negreşit! Mă duc să caut pe şchiopul de la ac. Acum doi ani, când îmi trebuia casă şi mie, mi-a găsit patru.
— Şchiopul de la ac? Ce vorbe-i asta?
— Acarul de la gară. Acum trei ani, i-a tăiat piciorul un expres.
— Iar o să mă porţi cu vorba, Preda!
— Nu mai spune nimic.
— Bine. Ia seama că o să te cinstesc frumos.
Nu ştiu de ce mă obseda frumosul în toate făgăduielile mele. Poate că din prudenţă practică evitam cuvântul „mare“ ca să nu-i dau cizmarului prilejul, în ziua plăţii, să nădăjduiască un bacşiş enorm. Fără să fie voluminos, un bacşiş frumos face parte din bacşişurile mari, putând totuşi să fie mic. Bacşiş frumos e ca tânăr inteligent, un tidu care în sine nu însemnează nimic şi al cărui sens se iveşte numai comparativ.
— Este sigur că ţi-am găsit-o!
Bucuros însă grav, cizmarul s-a despărţit de mine, în fata casei lui.
Peste o altă săptămână, pe răzătoarea de la uşă se descleşta de noroi o pereche de bocanci. Era cizmarul.
— Intră!
— Să-ţi fie de bine. Mi se pare că ai cinat.
— Şi dumitale.
Cizmarul nu intrase încă în odaia mea. Privirea lui rămase sfioasă, examinând păreţii.
— Şezi la o ţigare.
Stilul lui s-a încălţat numaidecât cu pluralul.
— Ce faceţi cu atâtea cărţi? Le-aţi citit pe toate?
— Dumneata îţi mănânci toate orătăniile din curte şi pisoii?... Nici noi nu le citim pe toate. Numai câteva se mănâncă.
— Ziceaţi că vă aduceţi familia la ţară, mi-a amintit mirat cizamarul, contemplând cu uimire numărul portretelor din odaie.
Era galeria bibliotecii, domni cu barbă, cu ochelari, unii raşi, toţi cu figuri de clienţi din capitală. Un intelectual trebuie neapărat să-şi înnobileze păreţii cu chipuri de artişti şi cărturari, ca să dovedească altora şi sieşi că gustul lui alege şi că organul lui cu chică gândeşte ca semenii iluştri de pe păreţi.
— Ai crezut, Preda, că sunt neamurile mele. Fii liniştit.
Nici al nouălea neam: ăsta e englez, cel de lângă el e neamţ, celălalt e franţuz.
Preda nu înţelegea ceva, pe care nu putea să-l exprime şi, nedumirit, îşi pipăia cu degetele marginea urechii.
— Am mai văzut din acestea şi la domnul prefect şi la domnul deputat: numai figuri şi parcă totdeauna tot alea.
Preda credea că fotografiile se dau o dată cu diploma şi deprins cu scenele vii, el nu se învoia cu măştile încremenite ale monotoniei capului. Se simţea supărat de multiplicitatea unicului.
— N-am ce face, Preda! cultura generală! Dar mi se pare că în sfârşit mi-ai găsit casa pe care o căutăm amândoi de două luni de zile.
— Găsim câte poftiţi, răspunde Preda. Nu sunt amatori câte case.
— Să te vedem... Câte mi-ai adus?
— Case? mă întreabă Preda, fixând pe Bergson.
— Desigur! Altfel, de ce ai venit?
— Vă găsesc, să nu mai aveţi nici o îndoială.
— Va să zică, tot nu mi-ai găsit...
— Uitasem să vă spui că şchiopul de la ac a murit anul trecut.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
