Judecata - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Judecata" de Tudor Arghezi în care aflăm că Baruţu a făcut două fapte foarte rele. Când era în parcul Cişmigiu, s-a dus dus către un bătrân și i-a spus că îl va scuipa și așa a făcut. Deși scuipatul nu l-a ajuns pe bătrân, ba chiar s-a scuipat pe sine, Baruţu a făcut-o intenționat și asta este un lucru rău. Tot în parc, băiețelul, a scos limba la două cucoane. Acum, Baruţu va fi dat la țigani pentru a fi dus și lăsat în pustietate, doar cu niște lucruri legate în basma, pentru că nici măcar un geamantan nu merită. Și chiar dacă ieri i s-au cumpărat pantofi noi, îi va purta un băiețel cuminte, și nicidecum Baruţu, care a intrat pe calea faptelor penale.
Citește povestirea pt. copii "Judecata" din Cartea cu jucării
Într-o singură săptămână, Baruţu a intrat de două ori pe calea faptelor penale, devenind criminal. Joi a scuipat un domn bătrân şi sâmbătă a scos limba la două cucoane tinere.
A scuipat pur şi simplu, aşa cum se scuipă. Şi-a făcut scuipat precugetat şi, cu toate că a stropit prost, în toate părţile deodată - câţiva stropi şi pe nasul lui - el a scuipat. Nu interesează cantitatea de scuipat, ci actul buzelor de a scuipa. El putea să scuipe uscat, sau pe jumătate uscat, cum s-a şi întâmplat, şi tot scuipat rămânea. Bagă de seamă: el n-a scuipat pentru că i-a trecut un miros pe la nas ori pentru că era praf în Cişmigiu; a scuipat un domn bătrân. S-a dus la domnul bătrân, a stat în faţa lui, şi a zis: „Te cuip“ şi l-a scuipat.
Pe domnul bătrâm nici nu l-a ajuns scuipatul lui Baruţu, pentru că, ziserăm, tot pe sine s-a scuipat. Dar e de judecat gândul rău, şi acesta a fost judecat.
Joi, el scuipase o dată, dar sâmbătă a scos limba de două ori. A scos-o şi a ţinut-o niţel scoasă, ca să arate pornirea de ofensă. Limba lui Baruţu, o fi ea roşie şi frumoasă, când iese la iveală, dar nu-i mai puţin adevărat că limba nu trebuie să iasă din teaca ei niciodată, decât dacă se găseşte pe ea un păr, pe care-l duci cu supa la gură. Nu numai că părul nu e bun de mâncat, dar te mai gândeşti al cui a fost, când a căzut în castron, şi te apucă un strănut al stomacului cu greaţă. Dar, fără pricină, să scoţi limba la două cucoane, însemnează că eşti rău crescut şi că măicuţa nu te-a învăţat nimic. Ce folos că atunci când ai dat mâna cu cineva te-ai ploconit, dacă scoţi limba când te întâlneşti cu două cucoane?
Asta nu se mai poate ierta subt nici un cuvânt, niciodată şi deloc. A mâncat, e sătul, acum îi vom face numaidecât bagajele, ca să-l trimitem pe câmp, la ţigani. Până diseară Baruţu va fi dat jos din căruţă şi lăsat în pustietate cu geamantanul lui. Dar merită să mai stricăm pe el un geamantan? Îi punem într-o basma ceva, facem o legătură şi-i de ajuns. Deocamdată, îl dezbrăcăm de haine şi-l lăsăm în cămaşe. Ne pare rău că i-am cumpărat alaltăieri pantofi. Nu e nimic! Avem cui să-i dăm. Pantofii vor fi purtaţi de un băiat care nu scuipă, iar hainele, de câţiva băieţi care nu scot limba la oameni. Toate hainele vor fi împărţite mâine dimineaţă, pe stradă. Pentru ce să le mai păstrăm, după ce am aruncat pe proprietarul lor la ţigani?
O să-i punem în legătură o pâine neagră, ca să aibă la noapte, şi o zi, două, să nu moară de foame, căci ţiganii au nevoie de el să-l puie să sufle cu foalele la potcovărie. Lasă, că atunci o să se înveţe minte să mai scuipe şi să mai scoaţă limba. Un ţigan şaşiu, şi ştirb de gura toată, o să-l bată toată ziua cu frânghia.
— Noi o să trecem cu Miţu în automobil pe acolo, să te vedem muncind înăduşit, negru de cărbuni şi cu un şorţ de piele legat cu sârmă pe burtă. Şi din automobil o să te ameninţăm cu degetul şi o să ne încruntăm la tine. Degeaba ai să plângi, noi nu ne dăm jos din automobil, mergem la plimbare mai departe, şi seara ne întoarcem pe alt drum şi n-ai să ne mai vezi: o singură dată ajunge.
— Poate vrei să iei şi pisica în legătură, să-ţi ţie de urât?
— Pisica e mai cuminte, nu stă cu el, vine acasă. Pisica nu trebuie să se facă ucenic de lăcătuş.
— Haide! Eşti gata? Te-ai dezbrăcat? M-am uitat pe geam: a venit căruţaşul.
— Domnule căruţaş, vino pe din dos şi aşteaptă niţel la bucătărie. Cred că până la înnoptat o să ajungeţi.
A scuipat pur şi simplu, aşa cum se scuipă. Şi-a făcut scuipat precugetat şi, cu toate că a stropit prost, în toate părţile deodată - câţiva stropi şi pe nasul lui - el a scuipat. Nu interesează cantitatea de scuipat, ci actul buzelor de a scuipa. El putea să scuipe uscat, sau pe jumătate uscat, cum s-a şi întâmplat, şi tot scuipat rămânea. Bagă de seamă: el n-a scuipat pentru că i-a trecut un miros pe la nas ori pentru că era praf în Cişmigiu; a scuipat un domn bătrân. S-a dus la domnul bătrân, a stat în faţa lui, şi a zis: „Te cuip“ şi l-a scuipat.
Pe domnul bătrâm nici nu l-a ajuns scuipatul lui Baruţu, pentru că, ziserăm, tot pe sine s-a scuipat. Dar e de judecat gândul rău, şi acesta a fost judecat.
Joi, el scuipase o dată, dar sâmbătă a scos limba de două ori. A scos-o şi a ţinut-o niţel scoasă, ca să arate pornirea de ofensă. Limba lui Baruţu, o fi ea roşie şi frumoasă, când iese la iveală, dar nu-i mai puţin adevărat că limba nu trebuie să iasă din teaca ei niciodată, decât dacă se găseşte pe ea un păr, pe care-l duci cu supa la gură. Nu numai că părul nu e bun de mâncat, dar te mai gândeşti al cui a fost, când a căzut în castron, şi te apucă un strănut al stomacului cu greaţă. Dar, fără pricină, să scoţi limba la două cucoane, însemnează că eşti rău crescut şi că măicuţa nu te-a învăţat nimic. Ce folos că atunci când ai dat mâna cu cineva te-ai ploconit, dacă scoţi limba când te întâlneşti cu două cucoane?
Asta nu se mai poate ierta subt nici un cuvânt, niciodată şi deloc. A mâncat, e sătul, acum îi vom face numaidecât bagajele, ca să-l trimitem pe câmp, la ţigani. Până diseară Baruţu va fi dat jos din căruţă şi lăsat în pustietate cu geamantanul lui. Dar merită să mai stricăm pe el un geamantan? Îi punem într-o basma ceva, facem o legătură şi-i de ajuns. Deocamdată, îl dezbrăcăm de haine şi-l lăsăm în cămaşe. Ne pare rău că i-am cumpărat alaltăieri pantofi. Nu e nimic! Avem cui să-i dăm. Pantofii vor fi purtaţi de un băiat care nu scuipă, iar hainele, de câţiva băieţi care nu scot limba la oameni. Toate hainele vor fi împărţite mâine dimineaţă, pe stradă. Pentru ce să le mai păstrăm, după ce am aruncat pe proprietarul lor la ţigani?
O să-i punem în legătură o pâine neagră, ca să aibă la noapte, şi o zi, două, să nu moară de foame, căci ţiganii au nevoie de el să-l puie să sufle cu foalele la potcovărie. Lasă, că atunci o să se înveţe minte să mai scuipe şi să mai scoaţă limba. Un ţigan şaşiu, şi ştirb de gura toată, o să-l bată toată ziua cu frânghia.
— Noi o să trecem cu Miţu în automobil pe acolo, să te vedem muncind înăduşit, negru de cărbuni şi cu un şorţ de piele legat cu sârmă pe burtă. Şi din automobil o să te ameninţăm cu degetul şi o să ne încruntăm la tine. Degeaba ai să plângi, noi nu ne dăm jos din automobil, mergem la plimbare mai departe, şi seara ne întoarcem pe alt drum şi n-ai să ne mai vezi: o singură dată ajunge.
— Poate vrei să iei şi pisica în legătură, să-ţi ţie de urât?
— Pisica e mai cuminte, nu stă cu el, vine acasă. Pisica nu trebuie să se facă ucenic de lăcătuş.
— Haide! Eşti gata? Te-ai dezbrăcat? M-am uitat pe geam: a venit căruţaşul.
— Domnule căruţaş, vino pe din dos şi aşteaptă niţel la bucătărie. Cred că până la înnoptat o să ajungeţi.
Şi pe urmă vine noaptea neagră, de prin buruieni... Şi o să bată vântul negru... Şi or să-l miroasă broaştele, apropiate de el, cu botul lor rece... Şi pe urmă o să se împiedice de el cerşetorul orb, care cântă sâmbăta prin curte; el acolo stă. S-a dus lumina electrică, s-a isprăvit cu covoarele, cu jucăriile! Adio pat moale cu somieră! Chiar astă-seară desfacem patul şi-l dăm; să nu mai rămâie nici urmă de Baruţu. A vrut să fie ţigan, îl facem ţigan. De altfel, tot de la ţigani a fost luat, pe un ciur cu mălai. Să se întoarcă la ei! Să-i crape buzele şi genunchii de frig şi să facă pe călcâie coji. Ţiganul nu o să-i dea portocale şi banane; o să-i dea de ăştia, după ceafă, calcavuri. Şi o să mănânce fiertură de maţe, din strachină, de jos.
— Ei, haide, scoală-te de pe scaun!
Baruţu a stat cu fruntea plecată, ca un acuzat ce este, şi n-a suflat. Din când în când, o mişcare cocoşată din umeri, arăta că voia să ofteze. Dar ce, aşa se poartă un băiat cuminte cu lumea? O scuipă? Scoate limba?
De la un timp, Miţu a căzut şi ea pe gânduri şi se vede singură acasă, fără Baruţu, pe care nu-l va mai trage de breton şi care nu-i va mai răspunde cu nici un ghiont. O singură ceaşcă de lapte se va găsi dimineaţa pe masa copiilor, şi un scaun va fi gol. Iar la masă, ea, Miţu, o să stea singură între doi babalâci. Ochii lui Miţu se ridică din meditare, cuprinşi de o undă de lacrimi, şi zice Miţu:
— Îi vine să plângă... fără să ştie că-i plâng ochii ei.
Şi, din scaunul ei, până la Baruţu, ea face o singură săritură, îl ia în braţe şi îl sărută. Baruţu e desfiinţat în toate mândriile lui. Tătuţu şi măicuţa au vorbit azi mai gros ca întotdeauna. S-a hotărât! Baruţu iese încet dintre scaun şi masă, vine către măicuţa, care s-a sculat în picioare, ca să-i dea legătura, păşeşte resemnat şi cu ochii în jos, îşi frământă vârful degetelor, încurcate ca într-o aţă de păianjen.
— Nu mai fac!... geme Baruţu, nădăjduind.
— Nu mai face niciodată!... adaugă Miţura.
— Păi, a venit căruţaşul...
— Spui tu, Miţule, că n-are să mai facă niciodată?... Bine...
— Domnule căruţaşule, du-te acum şi vezi-ţi de treabă... A zis că nu mai face...
Împăcare generală. Nu se va mai vorbi niciodată de scuipat şi de scoaterea limbii. A reapărut bucuria. Dar emoţiile au obosit pe Baruţu care zice:
— Mă duc să mă cunc...
— Ei, haide, scoală-te de pe scaun!
Baruţu a stat cu fruntea plecată, ca un acuzat ce este, şi n-a suflat. Din când în când, o mişcare cocoşată din umeri, arăta că voia să ofteze. Dar ce, aşa se poartă un băiat cuminte cu lumea? O scuipă? Scoate limba?
De la un timp, Miţu a căzut şi ea pe gânduri şi se vede singură acasă, fără Baruţu, pe care nu-l va mai trage de breton şi care nu-i va mai răspunde cu nici un ghiont. O singură ceaşcă de lapte se va găsi dimineaţa pe masa copiilor, şi un scaun va fi gol. Iar la masă, ea, Miţu, o să stea singură între doi babalâci. Ochii lui Miţu se ridică din meditare, cuprinşi de o undă de lacrimi, şi zice Miţu:
— Îi vine să plângă... fără să ştie că-i plâng ochii ei.
Şi, din scaunul ei, până la Baruţu, ea face o singură săritură, îl ia în braţe şi îl sărută. Baruţu e desfiinţat în toate mândriile lui. Tătuţu şi măicuţa au vorbit azi mai gros ca întotdeauna. S-a hotărât! Baruţu iese încet dintre scaun şi masă, vine către măicuţa, care s-a sculat în picioare, ca să-i dea legătura, păşeşte resemnat şi cu ochii în jos, îşi frământă vârful degetelor, încurcate ca într-o aţă de păianjen.
— Nu mai fac!... geme Baruţu, nădăjduind.
— Nu mai face niciodată!... adaugă Miţura.
— Păi, a venit căruţaşul...
— Spui tu, Miţule, că n-are să mai facă niciodată?... Bine...
— Domnule căruţaşule, du-te acum şi vezi-ţi de treabă... A zis că nu mai face...
Împăcare generală. Nu se va mai vorbi niciodată de scuipat şi de scoaterea limbii. A reapărut bucuria. Dar emoţiile au obosit pe Baruţu care zice:
— Mă duc să mă cunc...
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
