Omul sunător - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Omul sunător" de Tudor Arghezi în care aflăm despre un om cu o infirmitate ciudată și cu un har nemaicunoscut. Trupul acestui om, sau poate sufletul, îi suna. Fie că plasma lui avea proprietăți analoge cu acumulatorii, care absorb și păstrează electricitatea, fabricând la rândul lor energie și lumină.
Citește povestirea pt. copii "Omul sunător" din Cartea cu jucării
El să născuse cu o infirmitate ciudată și cu un har nemaicunoscut. Trupul, sau poate sufletul, îi suna. Fie că plasma lui avea proprietăți analoge cu acumulatorii, care absorb și păstrează electricitatea, fabricând la rândul lor energie și lumină; fie, vreau să zic, că înmagazina sunetele, inconștient, în carne, sau fie că torentul sângelui se însoțea de la sine de muzica valurilor marine, omul suna ca un clopoțel, ca o vioară, ca o țiteră și ca toate uneltele de cântat.
Se poate că starea lui vibratilă venea numai de la suflet, ca o reminiscență cu cauzele pierdute, asemănându-se în această privință cu scoicile trandafirii de porțelan sălbatic, care fără limbă și fără o cireașă de fier înlăuntru, cântă necontenit în vitrinele muzeelor de științe naturale, bolnave de nostalgia mugetului de ocean.
Ca un ceasornic, vibrează orice ființă de carne, iar șopârlele aud un zumzet chiar în interiorul plantelor, pe care noi, oamenii, nu-l putem desluși. Inima bate și aleargă, vâna zvâcnește. Omul sunător suferea și se bucura cu totul de alte însușiri, de strune și de metal, care nu puteau ședea laolaltă cu prea cunoscutele, deși neînchipuitele pulsații biologice, ale amforei cordului, ploscă vie, spânzurată pe întuneric, și lacăt al tainelor asociate.
Ca și cum ar fi fost montat din organe de nichel și tablă presată, prevăzut cu șaibe, șplinturi, nituri și piulițe, încheiate în angrenaje conice, cilindrice și circulare, pasul lui suna uneori ca o cizmă de fier, umbra lui trecea prin lună ca o broboadă de zale, cu zgomote de belciuge și chei, zdruncinat în automatica lui organizație de măruntaie mecanice, ca o uzină în momentul pornirii, la orele de ceață ale dimineții industriale.
Când își ridica mustața cu peria, în fața oglinzii, mustața lui fluiera ca stalactitele de cristal atinse, din jurul abajurelor de lampă. Dacă se netezea cu șervetul rece sportiv, la sculare, carnea lui se impresiona ca sticla plouată cu grișul de gheață al iernii. El umbla ca un lanț fără sfârșit și nevăzut, de care se ținea târâș ghiuleaua planetei.
De copil, urechea i-a fost fermecată de clopoțelul argintiu care îl însoțea pretutindeni și care și în odihnă își puncta clinchetul ritmic. Clopoțelul se scobora pe o scară infinită, purcedea ca din tărie și săritură cu săritură, din treaptă în treaptă, străbătea văzduhul, găurea pământul, însoțea apele, ieșea la capătul lumii și se întorcea, înapoi, de-a-ndăratelea, ca un mărgăritar, zburător mereu prin insul lui sufletesc, desfăcut ca burduful în zigzaguri al unei armonici, strânsă ca o carte și întinsă într-o galerie de haos.
El și-a căutat clopoțelul în îmbrăcăminte și în rufărie, în buzunare și în mâneci; îl simțea în sân și clopoțelul scobora în cingătoare, căuta să-l prindă la coapse și aluneca în ciorapi; scotea ciorapul și sunetul cădea în pantofi; răsturna pantoful și clopoțelul se ascundea în batistă. L-a urmărit să-l prindă împrejurul pernelor, printre dantele și prin cusăturile plapumei de mătase, în pat. Clopoțelul fugea ca o corcodușă și se făcea nevăzut ca o boabă de mercur, pierdută printre tighelurile ajurate. Şi era din nou în fulgii perinii, la urechea omului ațipit, roșie și cărnoasă ca măceașa, între zulufii arămii de rugină. Omul sunător fusese un copil candid și ochii lui de sidef așteptaseră zece ani ca să surprindă înfățișarea clopoțelului neodihnit.
Se poate că starea lui vibratilă venea numai de la suflet, ca o reminiscență cu cauzele pierdute, asemănându-se în această privință cu scoicile trandafirii de porțelan sălbatic, care fără limbă și fără o cireașă de fier înlăuntru, cântă necontenit în vitrinele muzeelor de științe naturale, bolnave de nostalgia mugetului de ocean.
Ca un ceasornic, vibrează orice ființă de carne, iar șopârlele aud un zumzet chiar în interiorul plantelor, pe care noi, oamenii, nu-l putem desluși. Inima bate și aleargă, vâna zvâcnește. Omul sunător suferea și se bucura cu totul de alte însușiri, de strune și de metal, care nu puteau ședea laolaltă cu prea cunoscutele, deși neînchipuitele pulsații biologice, ale amforei cordului, ploscă vie, spânzurată pe întuneric, și lacăt al tainelor asociate.
Ca și cum ar fi fost montat din organe de nichel și tablă presată, prevăzut cu șaibe, șplinturi, nituri și piulițe, încheiate în angrenaje conice, cilindrice și circulare, pasul lui suna uneori ca o cizmă de fier, umbra lui trecea prin lună ca o broboadă de zale, cu zgomote de belciuge și chei, zdruncinat în automatica lui organizație de măruntaie mecanice, ca o uzină în momentul pornirii, la orele de ceață ale dimineții industriale.
Când își ridica mustața cu peria, în fața oglinzii, mustața lui fluiera ca stalactitele de cristal atinse, din jurul abajurelor de lampă. Dacă se netezea cu șervetul rece sportiv, la sculare, carnea lui se impresiona ca sticla plouată cu grișul de gheață al iernii. El umbla ca un lanț fără sfârșit și nevăzut, de care se ținea târâș ghiuleaua planetei.
De copil, urechea i-a fost fermecată de clopoțelul argintiu care îl însoțea pretutindeni și care și în odihnă își puncta clinchetul ritmic. Clopoțelul se scobora pe o scară infinită, purcedea ca din tărie și săritură cu săritură, din treaptă în treaptă, străbătea văzduhul, găurea pământul, însoțea apele, ieșea la capătul lumii și se întorcea, înapoi, de-a-ndăratelea, ca un mărgăritar, zburător mereu prin insul lui sufletesc, desfăcut ca burduful în zigzaguri al unei armonici, strânsă ca o carte și întinsă într-o galerie de haos.
El și-a căutat clopoțelul în îmbrăcăminte și în rufărie, în buzunare și în mâneci; îl simțea în sân și clopoțelul scobora în cingătoare, căuta să-l prindă la coapse și aluneca în ciorapi; scotea ciorapul și sunetul cădea în pantofi; răsturna pantoful și clopoțelul se ascundea în batistă. L-a urmărit să-l prindă împrejurul pernelor, printre dantele și prin cusăturile plapumei de mătase, în pat. Clopoțelul fugea ca o corcodușă și se făcea nevăzut ca o boabă de mercur, pierdută printre tighelurile ajurate. Şi era din nou în fulgii perinii, la urechea omului ațipit, roșie și cărnoasă ca măceașa, între zulufii arămii de rugină. Omul sunător fusese un copil candid și ochii lui de sidef așteptaseră zece ani ca să surprindă înfățișarea clopoțelului neodihnit.
Mai târziu, tocmai târziu și din ce în ce mai mult, sunetul s-a sporit și amplificat. In camera de odihnă rătăcea toată noaptea
fantoma sonoră, cu pieptul constelat de zurgălăi, ca de niște candeli șoptitoare. Un sunet amănunțit de bijuterii numărate, strânse, puse în sac și iarăși deșertate și numărate din nou, se petrecea până la revărsatul zilei. Omul se obișnuise cu această conlocuire și din când în când își apostrofa cu bunătate fantoma.
— Lasă-mă să dorm. N-ai mai isprăvit, bunică?
Îi plăcea să-și închipuie că bunica lui mai trăiește și că în toiul nopții, trezită de mâhniri și de păreri de rău, își mângâia podoabele de aur și platină, cu care strălucise în tinerețe. Zgomotul se subția până la fuior și se diviza până la pulberi, rămânând întotdeauna din zgomotul precedent un zgomot mai moale, umbră de umbră, rămășițe de resturi, scamă de scame.
Pe scara din copilărie a clopoțelului sferic se scobora la maturitate un ban de aur, în echilibru pe muchie, animat de-o propulsie străină dar stăpânit și de o mișcare de sine. În marginea unei trepte, aurul se putea opri o secundă, înainte de a-și da drumul pe treapta următoare. Se întorcea ca pe ax, creștea ca un cerc, părea că se gândește și se pogora la vale, sfărâmat în mii de inele, în goană accelerată, ca o cloșcă sculată brusc, de subt penele căreia izbucnesc descoperiți puii galbeni și aleargă. Şi ajuns în prăpastia scării, învârtită ca un burghiu în fundul unui puț, aurul cădea în pușculița cisternei, cu un ecou hohotitor de tezaure și catacombe.
Omul îmbătrânea fără să-și poată modera orchestra, în care acum cântau sute de cimpoaie și contrabasuri, mii de pianine, drânguri și flaute mici, privighetori de abanos, cinteze de alamă! Orgi și pițigoi de coarde. Începuseră să cânte de jur-împrejurul lui și lucrurile care nu au vibrat niciodată, însuflețite ca să-l bucure și să-l mângâie, lutul și bușteanul. Pietrele dure și colțuroase, și nesimțitoare se mișcau pe o parte, se deschideau ca niște ouă și ca niște cutii cu balamale și capac și din fiecare piatră se ivea fie o pasăre, fie un șarpe alb, fie un pitic, fie o domniță care cântau și se întorceau în piatră, întovărășiți de țânțari galbeni și de fluturi brumării.
fantoma sonoră, cu pieptul constelat de zurgălăi, ca de niște candeli șoptitoare. Un sunet amănunțit de bijuterii numărate, strânse, puse în sac și iarăși deșertate și numărate din nou, se petrecea până la revărsatul zilei. Omul se obișnuise cu această conlocuire și din când în când își apostrofa cu bunătate fantoma.
— Lasă-mă să dorm. N-ai mai isprăvit, bunică?
Îi plăcea să-și închipuie că bunica lui mai trăiește și că în toiul nopții, trezită de mâhniri și de păreri de rău, își mângâia podoabele de aur și platină, cu care strălucise în tinerețe. Zgomotul se subția până la fuior și se diviza până la pulberi, rămânând întotdeauna din zgomotul precedent un zgomot mai moale, umbră de umbră, rămășițe de resturi, scamă de scame.
Pe scara din copilărie a clopoțelului sferic se scobora la maturitate un ban de aur, în echilibru pe muchie, animat de-o propulsie străină dar stăpânit și de o mișcare de sine. În marginea unei trepte, aurul se putea opri o secundă, înainte de a-și da drumul pe treapta următoare. Se întorcea ca pe ax, creștea ca un cerc, părea că se gândește și se pogora la vale, sfărâmat în mii de inele, în goană accelerată, ca o cloșcă sculată brusc, de subt penele căreia izbucnesc descoperiți puii galbeni și aleargă. Şi ajuns în prăpastia scării, învârtită ca un burghiu în fundul unui puț, aurul cădea în pușculița cisternei, cu un ecou hohotitor de tezaure și catacombe.
Omul îmbătrânea fără să-și poată modera orchestra, în care acum cântau sute de cimpoaie și contrabasuri, mii de pianine, drânguri și flaute mici, privighetori de abanos, cinteze de alamă! Orgi și pițigoi de coarde. Începuseră să cânte de jur-împrejurul lui și lucrurile care nu au vibrat niciodată, însuflețite ca să-l bucure și să-l mângâie, lutul și bușteanul. Pietrele dure și colțuroase, și nesimțitoare se mișcau pe o parte, se deschideau ca niște ouă și ca niște cutii cu balamale și capac și din fiecare piatră se ivea fie o pasăre, fie un șarpe alb, fie un pitic, fie o domniță care cântau și se întorceau în piatră, întovărășiți de țânțari galbeni și de fluturi brumării.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
