Rugăciunea de seară - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Rugăciunea de seară" de Tudor Arghezi în care îl găsim pe Baruțu alături de mama sa, încercând să facă rugăciunea de seară. Mama se tot chinuie cu el, dar băiețelul nu face încă deosebirea dintre mâna dreaptă și cea stângă, și de câte ori încearcă să spună finalul rugăciunii, el greșește și mama lui începe să se supere.
Citește povestirea pt. copii "Rugăciunea de seară" din Cartea cu jucării
Baruțu e îngenuncheat în pat, cu coatele pe masa de noapte, dinaintea lămpii electrice, cu abajurul ca un pupitru de strană. Icoana neagră de lemn, din părete, are trei veacuri, tot atât de lesne cum Baruțu are trei ani. El își face rugăciunea cu mama și zice după ea „Numile Ta-tu-lui... și alu Fiului... și alu Sfu... ntului... Duc... Amin". Dar a greșit întâi mâna, începând semnul crucii cu stânga; ceea ce este un mare păcat.
Crucea se face cu dreapta și Baruțu nu știe exact care-i dreapta, ezită, se sperie, căci vorbește cu Dumnezeu, și ar vrea parcă să mai aibă o a treia mână, ca să iasă din încurcătură. În eforturile pe care le face, cu umerii, cu spinarea și uitându-se cu ochii lui, exagerat de mari și de frumoși, la amândouă mâinile puse alături, pe masa de noapte, parcă ar vrea să ducă la frunte și un picior.
Mama îi ia mâna dreaptă, i-o strânge la trei degete, și el le pune pe toate cinci, și i-o duce la frunte. Baruțu numește fruntea: ptuntea. „În numele Tatălui“ a fost așezat exact în mijlocul frunții lui albe, dar „al Fiului" o ia anapoda, când spre umărul stâng, unde stă Aminu, când spre cel drept, unde este Sfântul Duh. Se ivește din nou discuția stângului, deosebit de dreptul, și iar se înnoadă rugăciunea, care începe frumos.
Se reia totul de-a capul, cu arătarea că „Numele Fiului" este „a bulic" adică: la buric. De alfel, în căutarea noului creștin se vede o stângăcie, datorită și noțiunii destul de vagi a buricului. El e de părere că buricul este buricul, dar este nesigur, căci s-a putea ca buricul să fie și altceva. Verificarea semnului Fiului se depărtează și trece peste buric, ca și cum nu ar exista.
Crucea se face cu dreapta și Baruțu nu știe exact care-i dreapta, ezită, se sperie, căci vorbește cu Dumnezeu, și ar vrea parcă să mai aibă o a treia mână, ca să iasă din încurcătură. În eforturile pe care le face, cu umerii, cu spinarea și uitându-se cu ochii lui, exagerat de mari și de frumoși, la amândouă mâinile puse alături, pe masa de noapte, parcă ar vrea să ducă la frunte și un picior.
Mama îi ia mâna dreaptă, i-o strânge la trei degete, și el le pune pe toate cinci, și i-o duce la frunte. Baruțu numește fruntea: ptuntea. „În numele Tatălui“ a fost așezat exact în mijlocul frunții lui albe, dar „al Fiului" o ia anapoda, când spre umărul stâng, unde stă Aminu, când spre cel drept, unde este Sfântul Duh. Se ivește din nou discuția stângului, deosebit de dreptul, și iar se înnoadă rugăciunea, care începe frumos.
Se reia totul de-a capul, cu arătarea că „Numele Fiului" este „a bulic" adică: la buric. De alfel, în căutarea noului creștin se vede o stângăcie, datorită și noțiunii destul de vagi a buricului. El e de părere că buricul este buricul, dar este nesigur, căci s-a putea ca buricul să fie și altceva. Verificarea semnului Fiului se depărtează și trece peste buric, ca și cum nu ar exista.
„Fii serios, Baruțule, că mă supăr", îi zice mama și figura lui exprimă o mare nedumerire. „Uite, ăsta e buricul", fixează mama, și el a înțeles că buricul se găsește dedesubtul nasturelui de sidef care prinde minteanul de pichet al pijamalei, pe burtă, de pantalonii largi, încheiați la gleznă. Crucea e toată gata, dar nu e numai atât. La semnul închinăciunii se adaugă o rugăciune, destul de lungă, dar obligatorie. Un copil cuminte nu se poate culca fără să spuie întâi rugăciunea întreagă - și iată de ce: Somnul e țara lui Dumnezeu, unde copiii se duc îndată ce adorm și dacă pe Baruțu îl va întâlni din întâmplare Domnul și-l va întreba: „Te-ai închinat, Baruțule, aseară?" el trebuie să nu umble cu minciuni, ci să spuie cum l-a învățat mama: „Da, Mudnezeule, m-am închinat". De altfel, mama i-a spus și cum îl cheamă pe el și cum trebuie să spuie că-l cheamă, pupând mâna lui Dumnezeu și făcând o metanie cu un picior.
„Dă-mi.. Do-amne.. sănătate" a mers. „Mie... si lui... tătuțu" a mers. „Şi mămichiii... și suioaei... mele" tot a mers. Rugăciunea s-a încurcat la cuvintele „și tuturor celor dimprejurul meu". Fiind de prea multe ori r și limba lui Baruțu neputând să-i scoată pe toți la rând și ajutându-se mai mult cu gâtlejul, rugăciunea s-a oprit, în gura deschisă, pe jumătate. S-a renunțat. Urmarea a fost bine rostită: „Dă-mi pâine... sae... apă..." Aci Baruțu s-a oprit și a cerut să adauge „jucăii și o pucă" și i s-a permis să ceară jucării și o pușcă, deși cu explicația că Dumnezeu dă de toate, afară de puști, pe care poate că, la urma urmelor, le va cumpăra de la Moș Crăciun, dacă Baruțu va fi cuminte. Din pricina puștii care i-a fost permis să o ceară și pe care el nădăjduia să o găsească, a doua zi de dimineață, lângă cafeaua cu lapte, adusă zilnic de Dumnezeu, sfârșitul rugăciunii, trist, a fost spus cu mare bucurie: „Şi mă păzește, Doamne, de moartea de năpraznă". Cu moartea Baruțu s-a obișnuit de astă vară, de când omoram muștele cu stropitorul de aburi: el însuși a ucis într-o zi, fără să vrea, un fluture, peste care s-a tăvălit în luțernă. Năprazna singură a rămas tărăgănată și nerostită și mama a făcut-o să se piardă în plapumă și-n perina de puf.
„Dă-mi.. Do-amne.. sănătate" a mers. „Mie... si lui... tătuțu" a mers. „Şi mămichiii... și suioaei... mele" tot a mers. Rugăciunea s-a încurcat la cuvintele „și tuturor celor dimprejurul meu". Fiind de prea multe ori r și limba lui Baruțu neputând să-i scoată pe toți la rând și ajutându-se mai mult cu gâtlejul, rugăciunea s-a oprit, în gura deschisă, pe jumătate. S-a renunțat. Urmarea a fost bine rostită: „Dă-mi pâine... sae... apă..." Aci Baruțu s-a oprit și a cerut să adauge „jucăii și o pucă" și i s-a permis să ceară jucării și o pușcă, deși cu explicația că Dumnezeu dă de toate, afară de puști, pe care poate că, la urma urmelor, le va cumpăra de la Moș Crăciun, dacă Baruțu va fi cuminte. Din pricina puștii care i-a fost permis să o ceară și pe care el nădăjduia să o găsească, a doua zi de dimineață, lângă cafeaua cu lapte, adusă zilnic de Dumnezeu, sfârșitul rugăciunii, trist, a fost spus cu mare bucurie: „Şi mă păzește, Doamne, de moartea de năpraznă". Cu moartea Baruțu s-a obișnuit de astă vară, de când omoram muștele cu stropitorul de aburi: el însuși a ucis într-o zi, fără să vrea, un fluture, peste care s-a tăvălit în luțernă. Năprazna singură a rămas tărăgănată și nerostită și mama a făcut-o să se piardă în plapumă și-n perina de puf.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
