Na uneche - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Na uneche" de Tudor Arghezi în care Baruţu a descoperit ceasornicul de buzunar al tatălui său. Îi plăcea săritura ciudată a capacului și ticăitul ceasornicului dus la ureche. Dar Baruţu nu știa care este urechea, crezând că aude cu nasul, obrazul sau sprânceana. Baruţu însă a fost nefericit că nu a știut să desfacă singur capacul ceasului, pentru că acesta avea un țâmburuș care trebuia apăsat tare, pentru că ceasornicarul ce l-a creat, l-a făcut să se deschidă doar de către cei cu mâinile puternice.
Citește povestirea pt. copii "Na uneche" din Cartea cu jucării
Cel dintâi lucru care a uimit un an de zile pe copii a fost ceasornicul de buzunar. La săritura ciudată a capacului s-a adaos tic tacul, ridicat la ureche. Muzicalitatea monotonă a bătăii avea pentru auzul lor un farmec, desigur complicat, de vreme ce ore întregi ascultându-l, surâsuri delicate se succedau, ca orele luminii, pe figura lor trandafirie.
A fost, întâi, destul de greu de descoperit urechea, Baruţu crezând că aude cu nasul sau cu falca. Mâna lui, grasă, purta ornicul pe la bărbie şi împrejurul gurii, prins cu toată palma, ca un săpun. I se părea că ascultă cu sprânceana, cu dinţii, cu limba, cu gaura cefii albe, ignorant în auz, ca tătuţu când scrie, nesigur dacă îşi aduce aminte cu degetul mic şi dacă gândeşte cu inelul.
Baruţu a fost, însă, mai fericit ca el, că, lipindu-şi odată, din greşeală, capacul ceasornicului de ureche, a descoperit! Căci tătuţu e şi mai prost decât băiatul lui, cu cercelul cărnos al urechii tăiat în catifea de cocă de cozonaci. Şi aşa se şi cuvine: să fie mai prost. A citit că oamenii cugetă cu creierul şi că mintea e adunată întreagă la cap, şi a nu crezut niciodată, fiindcă niciodată nu a ştiut cu capul cum simte Baruţu cu urechea. El socoate că judecă pentru el altcineva, care nu-i el, şi că-l împinge aşa, din senin. „Stai, mă, îngerule!“ zice câteodată tătuţu noaptea, şi copiii întreabă din somn: „Cu cine vorbeşti?" şi tătuţu răspunde: „Cu cine să vorbesc? Cu diavolul de înger".
Baruţu nu a ştiut în schimb, pe unde se deschide capacul şi că trebuie împins, ca să sară, un ţumburuc. Şi nici tătuţu nu l-a învăţat, păstrând secretul tehnic pentru atunci când Baruţu o să aibă mustăţi şi o să fumeze ţigări cu carton. Ticălosul de fabricant a făcut resortul numai pentru pipăirile tari şi l-a ascuns înăuntrul toartei, cu meşteşug. Mai are tătuţul câteva taine, pe care le va dezvălui în patru ochi, după ce Baruţu se va face mai mare. Până atunci, confuzia, incertitudinea şi presupunerile îl vor lucra ca să-i dezvolte, cum zice domnul Adamescu de la etajul al treilea, intuiţiunea.
Auzind că pisicile fată, Baruţu ne-a adus vestea că găinile Tătanei au fătat patru ouă. Noi n-am râs de el, pentru că nu a greşit decât cuvântul, treburile pisicii fiind la fel cu treburile găinii. Numai Miţu l-a batjocorit, pentru că e fată şi pentru că ştie o grămadă de taine, pe care le tace; toate fetele sunt mai deştepte decât băieţii, până la şaisprezece ani; rândul băieţilor vine mai târziu.
Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare, în pat. Miţu, auzind în perină bătând un tictac, a căutat ceasornicul dedesubt. A întors cearşaful, s-a uitat subt saltea, şi-a purtat mâna de-a lungul păretelui, pe covor, şi nu a găsit nimic. Tătuţu i-a explicat că fiecare om a mâncat un ceasornic. Măicuţa i-a spus că tătuţu spune, ca de obicei, prostii, şi i-a dat o explicaţie şi mai năzdrăvană, că bate inima şi că oamenii au o inimă mare, care bate la fel cu ceasornicele de buzunar. Dar tot tătuţu, probabil, spune mai adevărat, căci de unde până unde să bată inima, care nu se vede, ca un ceasornic care se vede?
A rămas aproape stabilit că măicuţa nu cunoaşte tot aşa de bine lucrurile ca tătuţu, care uneori ştie tot, absolut tot. Dacă n-ar şti el tot, de ce l-ar tot întreba numai pe el copiii câte în lună şi-n soare?
Ei au încredere mai ales în tătuţu pentru că tot ce zice el e adevărat. Măicuţa le-a spus să nu mănânce prea multe bomboane, că se strică dinţii, pe când tătuţu îi îndoapă pe nevăzute cu bomboane, şi dinţii sunt bucuroşi să muşte din umplutura cu ciocolată; bei apă rece şi trece. Măicuţa le-a spus să nu se murdărească pe haine, şi tătuţu le-a spus: murdăriţi-vă bine şi tăvăliţi-vă în pământ, şi e mai bine cum zice tătuţu. Nu le-a spus tot măicuţa să nu se joace cu chibriturile, că fac pipi în pat? Tătuţu toată ziua se joacă, aprinde la chibrituri şi ţigări, şi n-a făcut niciodată... „E adevărat numai o parte din ce zice“, le-a spus tătuţu. „Când fumează măicuţele, atunci să ştiţi că aşa se întâmplă".
A fost, întâi, destul de greu de descoperit urechea, Baruţu crezând că aude cu nasul sau cu falca. Mâna lui, grasă, purta ornicul pe la bărbie şi împrejurul gurii, prins cu toată palma, ca un săpun. I se părea că ascultă cu sprânceana, cu dinţii, cu limba, cu gaura cefii albe, ignorant în auz, ca tătuţu când scrie, nesigur dacă îşi aduce aminte cu degetul mic şi dacă gândeşte cu inelul.
Baruţu a fost, însă, mai fericit ca el, că, lipindu-şi odată, din greşeală, capacul ceasornicului de ureche, a descoperit! Căci tătuţu e şi mai prost decât băiatul lui, cu cercelul cărnos al urechii tăiat în catifea de cocă de cozonaci. Şi aşa se şi cuvine: să fie mai prost. A citit că oamenii cugetă cu creierul şi că mintea e adunată întreagă la cap, şi a nu crezut niciodată, fiindcă niciodată nu a ştiut cu capul cum simte Baruţu cu urechea. El socoate că judecă pentru el altcineva, care nu-i el, şi că-l împinge aşa, din senin. „Stai, mă, îngerule!“ zice câteodată tătuţu noaptea, şi copiii întreabă din somn: „Cu cine vorbeşti?" şi tătuţu răspunde: „Cu cine să vorbesc? Cu diavolul de înger".
Baruţu nu a ştiut în schimb, pe unde se deschide capacul şi că trebuie împins, ca să sară, un ţumburuc. Şi nici tătuţu nu l-a învăţat, păstrând secretul tehnic pentru atunci când Baruţu o să aibă mustăţi şi o să fumeze ţigări cu carton. Ticălosul de fabricant a făcut resortul numai pentru pipăirile tari şi l-a ascuns înăuntrul toartei, cu meşteşug. Mai are tătuţul câteva taine, pe care le va dezvălui în patru ochi, după ce Baruţu se va face mai mare. Până atunci, confuzia, incertitudinea şi presupunerile îl vor lucra ca să-i dezvolte, cum zice domnul Adamescu de la etajul al treilea, intuiţiunea.
Auzind că pisicile fată, Baruţu ne-a adus vestea că găinile Tătanei au fătat patru ouă. Noi n-am râs de el, pentru că nu a greşit decât cuvântul, treburile pisicii fiind la fel cu treburile găinii. Numai Miţu l-a batjocorit, pentru că e fată şi pentru că ştie o grămadă de taine, pe care le tace; toate fetele sunt mai deştepte decât băieţii, până la şaisprezece ani; rândul băieţilor vine mai târziu.
Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare, în pat. Miţu, auzind în perină bătând un tictac, a căutat ceasornicul dedesubt. A întors cearşaful, s-a uitat subt saltea, şi-a purtat mâna de-a lungul păretelui, pe covor, şi nu a găsit nimic. Tătuţu i-a explicat că fiecare om a mâncat un ceasornic. Măicuţa i-a spus că tătuţu spune, ca de obicei, prostii, şi i-a dat o explicaţie şi mai năzdrăvană, că bate inima şi că oamenii au o inimă mare, care bate la fel cu ceasornicele de buzunar. Dar tot tătuţu, probabil, spune mai adevărat, căci de unde până unde să bată inima, care nu se vede, ca un ceasornic care se vede?
A rămas aproape stabilit că măicuţa nu cunoaşte tot aşa de bine lucrurile ca tătuţu, care uneori ştie tot, absolut tot. Dacă n-ar şti el tot, de ce l-ar tot întreba numai pe el copiii câte în lună şi-n soare?
Ei au încredere mai ales în tătuţu pentru că tot ce zice el e adevărat. Măicuţa le-a spus să nu mănânce prea multe bomboane, că se strică dinţii, pe când tătuţu îi îndoapă pe nevăzute cu bomboane, şi dinţii sunt bucuroşi să muşte din umplutura cu ciocolată; bei apă rece şi trece. Măicuţa le-a spus să nu se murdărească pe haine, şi tătuţu le-a spus: murdăriţi-vă bine şi tăvăliţi-vă în pământ, şi e mai bine cum zice tătuţu. Nu le-a spus tot măicuţa să nu se joace cu chibriturile, că fac pipi în pat? Tătuţu toată ziua se joacă, aprinde la chibrituri şi ţigări, şi n-a făcut niciodată... „E adevărat numai o parte din ce zice“, le-a spus tătuţu. „Când fumează măicuţele, atunci să ştiţi că aşa se întâmplă".
Pormă, tătuţu şi-a asigurat de mai nainte toate succesele. El nu răcneşte nici la Baruţu, şi mai ales nici la Miţu, pentru că e fetiţă, şi fetiţele nu trebuiesc obişnuite cu amărăciunile - pe când măicuţii îi scapă când câte o vorbă urâtă, când câte o palmă peste mâinile copiilor. Tătuţu zice că nu trebuie să loveşti obrazul, pentru că e sfânt, şi nici mâinile, pentru că mângâie obrazul. Dacă vrei să dai o pălmică, dă-o la spate, jos de tot, căci până cauţi unde să dai, trece supărarea, şi în loc să dai o palmă, dai o pupătură - şi-i mai bine. Tătuţu se bagă-n toate celea şi strică mereu cheful măicuţii de-a se repezi. Măicuţa zice că o creştere bună se capătă printr-o singură regulă, pe când tătuţu zice să se capătă prin câte două, care se bat cap în cap, susţinând că Miţu şi Baruţu trebuiesc deprinşi cu „controversa", cu „pentru contra" şi cu „contra pentru". Şi tătuţu trebuie să aibă dreptate, pentru că el nu se supără niciodată, râde mereu şi, la urmă de tot, pupă mâinile măicuţii, şi măicuţa i le pupă pe ale lui - şi începe o pupătură între toţi, de câteva ori.
Numai la creioane se schimbă niţeluş principiile.
Miţu zice:
— Tătuţule, te iubesc... Dă-mi un creion şi o hârtie.
Baruţu zice şi el:
— Tătuţule, te iubec... Dă-mi un chiori şi o hetie...
Tătuţu zice:
— O să le rupeţi vârful.
Miţu zice:
— Nu.
Baruţu răspunde englezeşte:
— Tş! lipindu-şi vârful limbii îndărătul gingiei de sus.
Şi amândouă vârfurile se rup numaidecât: unul roşu şi altul albastru.
— Ce v-am spus, că o să-mi rupeţi creioanele?
— Ea le-a rupt! răspunse Baruţu.
De la ceasornic, Baruţu a rămas cu ştiinţa că lucrurile se deosebesc cu urechea, semănând cu mopsul Bebi, care le deosebeşte numai cu mirosul. Cărţile, cutiile, tabacherea, bastonul, umbrela, condeiul de buzunar, le apreciază cu auzul, consternat că nu se repetă în toate tictacul, care trebuie să se găsească în miezul tuturor obiectelor uzuale, şi le verifică la contactul cu suprasimţul lui, ducându-le rând pe rând „na uneche“.
Numai la creioane se schimbă niţeluş principiile.
Miţu zice:
— Tătuţule, te iubesc... Dă-mi un creion şi o hârtie.
Baruţu zice şi el:
— Tătuţule, te iubec... Dă-mi un chiori şi o hetie...
Tătuţu zice:
— O să le rupeţi vârful.
Miţu zice:
— Nu.
Baruţu răspunde englezeşte:
— Tş! lipindu-şi vârful limbii îndărătul gingiei de sus.
Şi amândouă vârfurile se rup numaidecât: unul roşu şi altul albastru.
— Ce v-am spus, că o să-mi rupeţi creioanele?
— Ea le-a rupt! răspunse Baruţu.
De la ceasornic, Baruţu a rămas cu ştiinţa că lucrurile se deosebesc cu urechea, semănând cu mopsul Bebi, care le deosebeşte numai cu mirosul. Cărţile, cutiile, tabacherea, bastonul, umbrela, condeiul de buzunar, le apreciază cu auzul, consternat că nu se repetă în toate tictacul, care trebuie să se găsească în miezul tuturor obiectelor uzuale, şi le verifică la contactul cu suprasimţul lui, ducându-le rând pe rând „na uneche“.
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
