Papagalul și rândunica - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Papagalul și rândunica" de Tudor Arghezi în care îl găsim pe papagalul Coco uitându-se pe fereastră la rândunelele libere care zburau pe afară. Stând în colivia lui, Coco se gândește că libertatea nu i-ar fi de folos, pentru că nu se află în țara lui de rodii și banane unde văzduhul este mai colorat decât exilul lui european.
Citește povestirea pt. copii "Papagalul și rândunica" din Cartea cu jucării
Din colivia lui, Coco se uită pe fereastră la slobodele rândunele. Lui, libertatea nu i-ar folosi nicidecum și-i pare rău. Ca să se bucure de aer și zare, el ar trebui să fie în țara lui de rodii și banane, unde văzduhul, mai pictural decât în exilul european, pune culori de floare vie și-n penele păsărilor; într- alte continente, întunecate. Pământul lui, cu adevărat de aur și rubin, în care pădurile cu ramuri și frunze sunt în întregime de cristal, se găsește la sfârșitul câmpiilor semănate cu floarea-soarelui și grâu, în apropierea basmelor și vecin cu parcurile fermecate, cu moșiile și proprietățile lui Dumnezeu. Ca să zboare atât de mult, aripa lui, adormită de umbra cețurilor și degerată în avânturi de lungile nopți mohorâte ale unui emisfer pizmaș, s-a dezvățat. Ațipirile fără sfârșit și leac în colivia de fier, construită în colivia mare a lumii, i-au îngreuiat încheieturile și l-au îngrășat - și până-n patria visurilor, care acolo nu se mai visează ci se trăiesc obișnuit, ca pe aici, la noi, suferințele și amăgirile, vulpile și pisicile așteaptă căderea unui papagal luminos obosit, ca să-l desfacă repede ca un ciorap de catifea.
— Rămâi, mai bine, Coco, în colivia ta cu zăbrele, în care ți-am spânzurat de un cârlig o jucărie și o minciună mobilă, făcută dintr-un colac de os, pentru a te consola legănat. Prins cu ghearele sau cu ciocul de încovrigarea lui, închide ochii, fa-ți vânt încet, între semințe și apa din ulcică, și mulțumește-te să semeni cu o cheie galbenă atârnată de o verigă sau cu o lampă de dormitor de prunci.
— Rămâi, mai bine, Coco, în colivia ta cu zăbrele, în care ți-am spânzurat de un cârlig o jucărie și o minciună mobilă, făcută dintr-un colac de os, pentru a te consola legănat. Prins cu ghearele sau cu ciocul de încovrigarea lui, închide ochii, fa-ți vânt încet, între semințe și apa din ulcică, și mulțumește-te să semeni cu o cheie galbenă atârnată de o verigă sau cu o lampă de dormitor de prunci.
Rândunelele s-au adunat pe șoseaua mare, din toate streașinile împrejurimii, din bisericile boltite, din turlele ascuțite, cu cruce sau cu stea, din clopotniți, din gospodării și pătule, din grajduri și din școli. Nu știu dacă sunt câteva mii, câteva zeci de mii, câteva sute de mii, câteva milioane, căci ochiul se deprinde să numere pâlcurile, stolurile, roiurile. Sforile telegrafului, de-a lungul drumului, sunt ca niște metanii de negru chihlimbar, atârnate între stâlpi și, rânduite treptat, par un gherghef de socotit cu mărgele și boabe, înșirate pe un grătar.
O cale încă nestrăbătută de copiii lor începe din cătun și duce dincolo de Cartagina și Piramide, ale cărora și întemeietori și prădători, amestecați de sute de veacuri cu pulberea umflată de crivățul fierbinte al pustietăților de nisip, le-au văzut venind și plecând și tricotându-și din lână de lut, cuiburi, ca niște pungi, pe șoldurile Sfinxului încremenit.
După cât se poate cunoaște, zburătorii au organizat rândurile și au hotărât plecarea. Ascultătorii stau locului, întorși cu ciocul într- o singură parte. Apusul pune zăbranic de ploaie cernit și numai câteva ceasuri au rămas până ce fulgerele își vor arunca săbiile țăndări din negura tăriilor în râpele trăsnite. E o plecare nobilă, de îngeri, și tristă, de heruvimi săraci, fără merinde, tară bagaje, înveșmântați în singura cămașă de fulgi. Totul e pregătit și ora exodului trebuie să se fi rostit până la secundă. De câteva ori, stolurile s-au ridicat, au voit să plece și s-au întors, prinse pe firele telegrafului șoselii, ca niște cravate și funți. O întârziere, o îndoială...
Mirarea lui Coco deveni atentă. Zburătorii erau agitați de o preocupare. Câte un stol pleca din rânduri și ocolea de câteva ori o streașină de șindrilă, în subsuoara căreia atârna, ca un urcior, un cuib de pământ și, desfacându-se din stoluri, câte două, trei, călătoare se opreau grăbite pe cuib, vorbeau din gura cuibului cu cineva dinlăuntru și se întorceau să comunice stolului știri. O gospodină mică a întârziat să-și deretice, pesemne, odaia pentru anul viitor și surorile o dojenesc și o ceartă - și o mai așteaptă cinci minute, ca să puie totul la loc. A treia oară stolurile s-au ridicat și, prin lumină, trecură laolaltă, dese, ca o velință lungă - și nu s-au mai întors. Pe acoperișuri, se iviră cenușii, vrăbioii, bucuroși să puie stăpânire pe camerele goale.
Am luat o scară și am pus-o în dreptul cuibului de subt șindrile, la care s-au oprit rândunelele nerăbdătoare. A rămas o rândunică singură, cu ochii închiși, în agonie...
— Şșșș! dați-vă jos încet. A murit...
O cale încă nestrăbătută de copiii lor începe din cătun și duce dincolo de Cartagina și Piramide, ale cărora și întemeietori și prădători, amestecați de sute de veacuri cu pulberea umflată de crivățul fierbinte al pustietăților de nisip, le-au văzut venind și plecând și tricotându-și din lână de lut, cuiburi, ca niște pungi, pe șoldurile Sfinxului încremenit.
După cât se poate cunoaște, zburătorii au organizat rândurile și au hotărât plecarea. Ascultătorii stau locului, întorși cu ciocul într- o singură parte. Apusul pune zăbranic de ploaie cernit și numai câteva ceasuri au rămas până ce fulgerele își vor arunca săbiile țăndări din negura tăriilor în râpele trăsnite. E o plecare nobilă, de îngeri, și tristă, de heruvimi săraci, fără merinde, tară bagaje, înveșmântați în singura cămașă de fulgi. Totul e pregătit și ora exodului trebuie să se fi rostit până la secundă. De câteva ori, stolurile s-au ridicat, au voit să plece și s-au întors, prinse pe firele telegrafului șoselii, ca niște cravate și funți. O întârziere, o îndoială...
Mirarea lui Coco deveni atentă. Zburătorii erau agitați de o preocupare. Câte un stol pleca din rânduri și ocolea de câteva ori o streașină de șindrilă, în subsuoara căreia atârna, ca un urcior, un cuib de pământ și, desfacându-se din stoluri, câte două, trei, călătoare se opreau grăbite pe cuib, vorbeau din gura cuibului cu cineva dinlăuntru și se întorceau să comunice stolului știri. O gospodină mică a întârziat să-și deretice, pesemne, odaia pentru anul viitor și surorile o dojenesc și o ceartă - și o mai așteaptă cinci minute, ca să puie totul la loc. A treia oară stolurile s-au ridicat și, prin lumină, trecură laolaltă, dese, ca o velință lungă - și nu s-au mai întors. Pe acoperișuri, se iviră cenușii, vrăbioii, bucuroși să puie stăpânire pe camerele goale.
Am luat o scară și am pus-o în dreptul cuibului de subt șindrile, la care s-au oprit rândunelele nerăbdătoare. A rămas o rândunică singură, cu ochii închiși, în agonie...
— Şșșș! dați-vă jos încet. A murit...
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT