Bătrânii din insulă - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Bătrânii din insulă" de Tudor Arghezi în care este vorba despre un băiat negricios cu sprâncenele îmbinate și o fată cosița ca firul de soare. Cei doi umblau goi și se jucau printre fructele și ierburile păroase din insula Trandafirie a Mării de Aur.
Citește povestirea pt. copii "Bătrânii din insulă" din Cartea cu jucării
În insula Trandafirie, a Mării de Aur, se iviseră din ceruri sau din pământuri sau ape, o păreche de tineri sfioși, un băietan negricios, cu sprincenile îmbinate și o fată cu cosița ca firul de soare, care umblau goi și se jucau printre fructe și ierburi păroase, cu aroma tare.
Insula Trandafirie este locul adevărat, în care s-au născut din ceruri, din pământuri sau ape, cei dintâi oameni ca noi. Deosebirea dintre ei și tot ce mai fusese înainte era că omul, cu toate să subțire și înalt, adică supus căderii de la sine, s-a sculat deodată drept în picioare și a mers pe punctul cel mai îngust al trupului său, ca o arătare ciudată. Tălpile lui erau satinate și el însuși s-a numit pre sine Fiul Plopilor, mirat, fără îndoială, de înrudirea făpturii lui zvelte cu făptura copacilor încremeniți, sălciile de-a lungul plopilor, plopii în dreptul soarelui și cedrii pe margini de râpi, ascultând murmurele din adânc.
A fost în timpurile acelea neînchipuite, urzite cu frumuseți de basm, în care s-au desprins din tipare și s-au lepădat de osânda pământului robii rădăcinii, târâtori mai înainte ca dovlecii și slobozi numai pe măsura vrejului, ramurii și tulpinii.
Pasările au putut străbate văzduhul plutind pe aripi, ființele dezlipite din mâl și-au putut alege un drum.
Pe om, de atunci îl poartă o putere deosebită, care lipsește încheieturilor lui numeroase și moi. Uitați-vă la el, mergând ca o făclie și întrupând linia verticală. Zadarnic i-ați răzima de părete cadavrul: din firea lui plutitoare a pierit în ceasul morții cumpănirea. Mortul cade în genunchi, se rostogolește, se surpă; oasele și arcurile și-au pierdut tonul nevăzut, ca orgile nemaiatinse de mână străină.
Jocul primilor oameni, de care povestim, din Insula Trandafirie, se prelungea, cu mari odihne de visare și somn, de-a lungul și latul țării ieșite din ocean, adormind alături de un izvor și trezit în leagăne de trestii și-n aroma pomilor de cauciuc. Trupul scânteia trecând printre plante, de o pată de soare, gonită de o pată de umbră, ca o ramură curgătoare, și în jurul capetelor înflăcărate licărea nimbul metalic. Și jocul li se sfârșea mereu și începea neîncetat, puternic și nesățios, încât freamătul și oftatul crepuscular umpleau insula și pădurea, ca un parfum făcut pentru auz. Pe subt smochini și banani, ei s-au înmulțit cu timpul, mușcându-și sânii și înfrigurându-și coapsele urzicate fierbinte. Iar sânul cu mura neagră al primei mume a fost văzut hrănind în lumina fără margini a lumii, câte cinci șase prunci deodată, dolofani și naivi ca niște mistreți, născuți peste an. Degetele lor scurte, boante și groase morfoleau ca într-un aluat darnic de lapte, și nasul cârn, înfundat în ploști, se înăbușă de guițat și de plăcere.
Insula Trandafirie este locul adevărat, în care s-au născut din ceruri, din pământuri sau ape, cei dintâi oameni ca noi. Deosebirea dintre ei și tot ce mai fusese înainte era că omul, cu toate să subțire și înalt, adică supus căderii de la sine, s-a sculat deodată drept în picioare și a mers pe punctul cel mai îngust al trupului său, ca o arătare ciudată. Tălpile lui erau satinate și el însuși s-a numit pre sine Fiul Plopilor, mirat, fără îndoială, de înrudirea făpturii lui zvelte cu făptura copacilor încremeniți, sălciile de-a lungul plopilor, plopii în dreptul soarelui și cedrii pe margini de râpi, ascultând murmurele din adânc.
A fost în timpurile acelea neînchipuite, urzite cu frumuseți de basm, în care s-au desprins din tipare și s-au lepădat de osânda pământului robii rădăcinii, târâtori mai înainte ca dovlecii și slobozi numai pe măsura vrejului, ramurii și tulpinii.
Pasările au putut străbate văzduhul plutind pe aripi, ființele dezlipite din mâl și-au putut alege un drum.
Pe om, de atunci îl poartă o putere deosebită, care lipsește încheieturilor lui numeroase și moi. Uitați-vă la el, mergând ca o făclie și întrupând linia verticală. Zadarnic i-ați răzima de părete cadavrul: din firea lui plutitoare a pierit în ceasul morții cumpănirea. Mortul cade în genunchi, se rostogolește, se surpă; oasele și arcurile și-au pierdut tonul nevăzut, ca orgile nemaiatinse de mână străină.
Jocul primilor oameni, de care povestim, din Insula Trandafirie, se prelungea, cu mari odihne de visare și somn, de-a lungul și latul țării ieșite din ocean, adormind alături de un izvor și trezit în leagăne de trestii și-n aroma pomilor de cauciuc. Trupul scânteia trecând printre plante, de o pată de soare, gonită de o pată de umbră, ca o ramură curgătoare, și în jurul capetelor înflăcărate licărea nimbul metalic. Și jocul li se sfârșea mereu și începea neîncetat, puternic și nesățios, încât freamătul și oftatul crepuscular umpleau insula și pădurea, ca un parfum făcut pentru auz. Pe subt smochini și banani, ei s-au înmulțit cu timpul, mușcându-și sânii și înfrigurându-și coapsele urzicate fierbinte. Iar sânul cu mura neagră al primei mume a fost văzut hrănind în lumina fără margini a lumii, câte cinci șase prunci deodată, dolofani și naivi ca niște mistreți, născuți peste an. Degetele lor scurte, boante și groase morfoleau ca într-un aluat darnic de lapte, și nasul cârn, înfundat în ploști, se înăbușă de guițat și de plăcere.
Într-o zi răcoroasă, familia toată scoborând în luncă, ochiul lui Dumnezeu a numărat patruzeci și doi de copii, din care patru urmăreau convoiul pe buși, zgâriați de zmeuri și mângâiați de piersici pitici. Și ochiul lui Dumnezeu se încreți de un surâs binevoitor, căci Dumnezeu, care mai târziu a vorbit mult și în multe limbi, s-a sfiit atunci să grăiască și s-a ascuns mulțumit, după munți, ca un tată bun. Și astfel, toți pruncii crescură nebotezați, ca niște păgâni adevărați, însă frumoși.
Cum și de unde s-a arătat calul înaintea lor, nu se știe. Adevărul este însă că le-a ieșit întru întâmpinare calul, căruia i se urase undeva, printr-o peșteră și că ceata omului a rămas uimită de ființa și de strălucirea lui. Apropiindu-se, surâzând cu marile lui măsele și mișcând nările a bucurie, copiii i-au dat fragi, sulfină și fulgi de cereale. Părinții l-au bătut dulce pe spinarea lucie și neagră. El scoase un nechez și rămase tovarăș.
Încălecați și culcați pe spinarea lui șerpuitoare, locuitorii Insulei Trandafirii putură merge mai departe, în inima și pe marginile fermecate de talaze, ale țării lor necunoscute. Cu el au suit piscurile până-n catapetesme și au scoborât în văile negre, de unde ies în priveliște râurile neodihnite. Au cercetat pădurea maimuțelor, care i-au alungat cu migdale și nuci. Au tăiat de-a curmezișul districtul cu mii de culori, al papagalilor cu voci de păuni și curci. Și au cunoscut peșterile scorburoase cu fluturi mari de catifea, cu libelule și străvezii efemere. Au văzut țapii sălbatici, ciutele delicate, elefanții cu coada la cap și dintr-o călătorie depărtată au adus cu ei o vacă de zimbru blajină, cu ugerii grei. Într-alte călătorii, au învățat de la vulturi să înjunghie și să fure și au făcut vulturi dintr-o creangă îndoită și ciocuri din săgeți. Și atunci au prăsit în preajma bordeielor și câini cu urechile ciulite. Și a durat această viață de învățături noi și de agerimi ale minții până ce calul a murit...
Ei nu știau în Insula Trandafirie că poate calul muri, că se poate face moartea de la sineși, că este viață și că este moarte. Moartea calului s-a petrecut în ziua cea mai frumoasă, când de dincolo, de peste oceanul de aur, începuseră să se arate păsări mari, albe, în ispita zării, fluturând în stoluri. El s-a culcat ca un om și a rămas nesimțitor.
Întâia oară, viața tribului a încercat durerea deznădejdii și întâia oară părinții și copiii au plâns și în pâlcul lor numeros li s-a nălucit că sunt singuri și dezmoșteniți. Și pentru că ceata lor își croia drumul pe marginea râului liniștit, i-a ispitit gândul să se uite în el mai afund.
Și în oglinda curată a împletitelor ape, ei au zărit patruzeci și patru de bătrâni...
Cum și de unde s-a arătat calul înaintea lor, nu se știe. Adevărul este însă că le-a ieșit întru întâmpinare calul, căruia i se urase undeva, printr-o peșteră și că ceata omului a rămas uimită de ființa și de strălucirea lui. Apropiindu-se, surâzând cu marile lui măsele și mișcând nările a bucurie, copiii i-au dat fragi, sulfină și fulgi de cereale. Părinții l-au bătut dulce pe spinarea lucie și neagră. El scoase un nechez și rămase tovarăș.
Încălecați și culcați pe spinarea lui șerpuitoare, locuitorii Insulei Trandafirii putură merge mai departe, în inima și pe marginile fermecate de talaze, ale țării lor necunoscute. Cu el au suit piscurile până-n catapetesme și au scoborât în văile negre, de unde ies în priveliște râurile neodihnite. Au cercetat pădurea maimuțelor, care i-au alungat cu migdale și nuci. Au tăiat de-a curmezișul districtul cu mii de culori, al papagalilor cu voci de păuni și curci. Și au cunoscut peșterile scorburoase cu fluturi mari de catifea, cu libelule și străvezii efemere. Au văzut țapii sălbatici, ciutele delicate, elefanții cu coada la cap și dintr-o călătorie depărtată au adus cu ei o vacă de zimbru blajină, cu ugerii grei. Într-alte călătorii, au învățat de la vulturi să înjunghie și să fure și au făcut vulturi dintr-o creangă îndoită și ciocuri din săgeți. Și atunci au prăsit în preajma bordeielor și câini cu urechile ciulite. Și a durat această viață de învățături noi și de agerimi ale minții până ce calul a murit...
Ei nu știau în Insula Trandafirie că poate calul muri, că se poate face moartea de la sineși, că este viață și că este moarte. Moartea calului s-a petrecut în ziua cea mai frumoasă, când de dincolo, de peste oceanul de aur, începuseră să se arate păsări mari, albe, în ispita zării, fluturând în stoluri. El s-a culcat ca un om și a rămas nesimțitor.
Întâia oară, viața tribului a încercat durerea deznădejdii și întâia oară părinții și copiii au plâns și în pâlcul lor numeros li s-a nălucit că sunt singuri și dezmoșteniți. Și pentru că ceata lor își croia drumul pe marginea râului liniștit, i-a ispitit gândul să se uite în el mai afund.
Și în oglinda curată a împletitelor ape, ei au zărit patruzeci și patru de bătrâni...
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
