Piatra pițigoiului - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Piatra pițigoiului" de Tudor Arghezi în care autorul ne spune un basm sau povestire făcută de Baruțu, Mițu, măicuța și tătuțu. Este un basm despre păsările călătoare din Giurgiu, care le-au așteptat pe cele din din Argeș, Bacău și Severin pentru pentru a face călătoria în țările calde. După ce s-au strâns toate păsările, au plecat în nori de stoluri către miazăzi, trecând peste Dunăre, peste Sfântul Munte și peste Mare, cu destinația Egipt și mai jos, în nisipurile frământate de vânturi.
Citește povestirea pt. copii "Piatra pițigoiului" din Cartea cu jucării
Ne-am căznit, doi copii, o mamă și un om, să vă facem o povestire. Dacă o fi bună, nu-i vina noastră, iar dacă o fi proastă, o să ne silim altă dată mai mult. Basmul a ieșit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în găurile ciorapilor copiilor, băiatul clădea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetița împletea pe un schelet de sârmă fire de papură văpsite, ca să iasă din degetele-i cuminți și mici un coș, în care să puie la vară patru cireșe. Şi cum lucrau mâinile, mergea și gura și se croia povestirea...
Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odată“, pentru că tot ce se întâmplă din lumea basmelor, s-a petrecut odată, adică pe vremuri, și nu se mai poate petrece încă o dată.
A fost o toamnă dulce și lungă, cum - nu e vorba - au mai fost și altele, însă nu la fel în totul și întocmai ca toamna aceea. Pasările călătoare, berze cu aripile mari, rândunele mici și alte soiuri de săgeți zburătoare, cu ciocul cât chibritul sau cât creionul sau cât nuiaua, ajunseseră cu bine în țara caldă, unde aveau să trăiască până ce trecea gerul și se topea zăpada de la noi. Pasările de la Giurgiu așteptaseră pasările din Argeș, de la Bacău și Severin, și după ce se adunară toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfântul Munte și peste Mare, în Egipt, și mai jos, în nisipurile frământate de vânturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră.
Văzând că încep să îmbătrânească și că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înapoi, pasările au ținut sfat laolaltă și s-au hotărât să zidească un palat.
În timpul cuvenit, toate pasările aduseră câte ceva și răspândindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolți și încăperi și cu o turlă la mijloc. În turlă fu pus paznic un vultur negru, cu o sută de ajutoare, o sută de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe vârful turlei, iar pe creștetele învelitorilor mai joase, în colțurile palatului depărtate, vegheau ochii de oțel ai corbilor, armați cu ciocuri gata de luptă și cu gheare din același metal.
Câteva rândunici bătrâne, ca niște maici cu comanacul turtit pe frunte, rămăseseră în palat — și câteva becațe. Şi, la intrare, în câte un picior, străjuiau șase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta și de-a stânga trei, cu gândul la nuferii albi de la Cernavodă.
Străjerii n-aveau de păzit numai însuși palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vârfuri și firizi. O pasăre, cât un fluture de mică, o pasăre galbenă, ciocănise în geamul unei împărătese de prin raiurile fierbinți ale pământului și împărăteasa, uimită de frumusețea pițigoiului de aur cu ciocul de os, l-a lăsat să intre. Dar după trei zile tâlharul a plecat, furând în cioc un ac de diamant fermecat, cu vârful tare și țepos ca pintenul de glădiță. Acul, păzit în ziduri de marmură trandafirie, de către toți cei o sută’de împărați, care s-au strecurat printre timpuri Ia tron, avea însușirea de-a lumina cu o scânteiere de lună până în depărtări, și el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsă încoace, în locul cel mai înalt, al palatului păsăresc, strălucind ca un luceafăr mai mare.
Isprava izbutindu-i bine, a îmbărbătat inima pițigoiului de aur. El zise măicuțelor rândunele: „Stați că o să mai aduc și alte averi,
căci acum am înțeles cum trebuie să lucrez și nu mă las până nu umplu cu străluciri scumpe candela fără untdelemn din turla cioroiului Dumitru". Într-adevăr, cioroii fuseseră toți botezați, ca să ție de călindarul românesc și ca să se simtă jurați și legați sufletește de cetele sfinților. O sută de ciori primiseră o sută de nume, ca oamenii, și în fiecare dimineață și seară, când se vărsau laolaltă, amestecându-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca să vadă de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi părăsit creasta coperișului de pază și ar fi plecat. Însă cioroii nu s-au mișcat din locul lor niciodată și totdeauna ei au răspuns de câte două ori pe zi chemărilor vulturilor, zicând „Crau, Crau“ - ceea ce în limba ciorilor însemnează: „Sunt aici, fii fără grijă. Nu plec."
Cu istețimea lui, pițigoiul de aur se duse la balconul altei împărătese din tărâmurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tânărul ei împărat, dus departe, în cuprinsurile mării de mărgean, ca să cumpere și să aducă, pe spinări de cămile și elefanți, grâu și secară pentru supușii lui. Căci pe vremea aceea și în țările acelea unde nu creșteau bucate cu spicul gros și cu știuletele mare, ca la noi, împărații făceau treburile astea, plătind cu mâna lor și cumpărând, pe văzute și pe gustate, toată hrana oamenilor din împărății. Corăbiile aduceau în strâmtorile Mării de Mărgean butoaie cu brânză grasă, burdușe cu unt, saci cu porumb și grâu și sare. Şi dădeau asemenea marfă, care în țara de unde venea se făcea de la sine, pe alte mărfuri, de alte soiuri, care și ele, în partea locului, se făceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorțișoare, dinți de elefant, os de broască, și mărgăritare - și schimbul trecea prin mâinile împăraților și lumea era mulțumită.
Împărăteasa era bucuroasă foarte de cele ce-i aducea la cunoștință împăratul și întrerupse citirea scrisorii, în clipa când cu coada ochiului zărise pițigoiul galben răsfățându-se în fereastră. Ea deschise cu băgare de seamă ușa cerdacului, temându-se să nu-l sperie și neștiind cu ce fel de poamă de prefăcut și de hoț avea de-a face. Afurisitul de pițigoi trăgea cu ochiul și cu urechea și sărea jucând împrejur, sprinten și drăgălaș. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, că se și muta în partea cealaltă, își întorcea capul pieziș, ca să i se vadă pata cărămizie ce-i sta frumos pe gușă, ca o floare de mușcată; îi scânteia când ochiul drept când ochiul stâng - și, vrăjită de atâtea tertipuri, împărăteasa cu greu își mai potolea neastâmpărul de a prinde pițigoiul, pe care vroia să-l ție în palmă, să-l ducă la ureche, să-l mângâie cu obrazul și să-l sărute.
A! Ce șarpe de pițigoi. Când împărăteasa îi zise încet, strecurându-și vorbele prin crăpătura ușii cerdacului: „Nu vrei să fii al meu?“ el răspunse: „Cirip“. Când îi zise: „Apropie-te și vino înăuntru", pițigoiul răspunse de două ori: „Cirip, cirip“. Şi când împărăteasa deschise ușa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, și împărăteasa îl luă cu gingășie în mână, ca o minge. Pițigoiul nu se zbătu defel și se lăsă dus în bogatele încăperi ale împărătesei.
Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odată“, pentru că tot ce se întâmplă din lumea basmelor, s-a petrecut odată, adică pe vremuri, și nu se mai poate petrece încă o dată.
A fost o toamnă dulce și lungă, cum - nu e vorba - au mai fost și altele, însă nu la fel în totul și întocmai ca toamna aceea. Pasările călătoare, berze cu aripile mari, rândunele mici și alte soiuri de săgeți zburătoare, cu ciocul cât chibritul sau cât creionul sau cât nuiaua, ajunseseră cu bine în țara caldă, unde aveau să trăiască până ce trecea gerul și se topea zăpada de la noi. Pasările de la Giurgiu așteptaseră pasările din Argeș, de la Bacău și Severin, și după ce se adunară toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfântul Munte și peste Mare, în Egipt, și mai jos, în nisipurile frământate de vânturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră.
Văzând că încep să îmbătrânească și că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înapoi, pasările au ținut sfat laolaltă și s-au hotărât să zidească un palat.
În timpul cuvenit, toate pasările aduseră câte ceva și răspândindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolți și încăperi și cu o turlă la mijloc. În turlă fu pus paznic un vultur negru, cu o sută de ajutoare, o sută de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe vârful turlei, iar pe creștetele învelitorilor mai joase, în colțurile palatului depărtate, vegheau ochii de oțel ai corbilor, armați cu ciocuri gata de luptă și cu gheare din același metal.
Câteva rândunici bătrâne, ca niște maici cu comanacul turtit pe frunte, rămăseseră în palat — și câteva becațe. Şi, la intrare, în câte un picior, străjuiau șase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta și de-a stânga trei, cu gândul la nuferii albi de la Cernavodă.
Străjerii n-aveau de păzit numai însuși palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vârfuri și firizi. O pasăre, cât un fluture de mică, o pasăre galbenă, ciocănise în geamul unei împărătese de prin raiurile fierbinți ale pământului și împărăteasa, uimită de frumusețea pițigoiului de aur cu ciocul de os, l-a lăsat să intre. Dar după trei zile tâlharul a plecat, furând în cioc un ac de diamant fermecat, cu vârful tare și țepos ca pintenul de glădiță. Acul, păzit în ziduri de marmură trandafirie, de către toți cei o sută’de împărați, care s-au strecurat printre timpuri Ia tron, avea însușirea de-a lumina cu o scânteiere de lună până în depărtări, și el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsă încoace, în locul cel mai înalt, al palatului păsăresc, strălucind ca un luceafăr mai mare.
Isprava izbutindu-i bine, a îmbărbătat inima pițigoiului de aur. El zise măicuțelor rândunele: „Stați că o să mai aduc și alte averi,
căci acum am înțeles cum trebuie să lucrez și nu mă las până nu umplu cu străluciri scumpe candela fără untdelemn din turla cioroiului Dumitru". Într-adevăr, cioroii fuseseră toți botezați, ca să ție de călindarul românesc și ca să se simtă jurați și legați sufletește de cetele sfinților. O sută de ciori primiseră o sută de nume, ca oamenii, și în fiecare dimineață și seară, când se vărsau laolaltă, amestecându-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca să vadă de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi părăsit creasta coperișului de pază și ar fi plecat. Însă cioroii nu s-au mișcat din locul lor niciodată și totdeauna ei au răspuns de câte două ori pe zi chemărilor vulturilor, zicând „Crau, Crau“ - ceea ce în limba ciorilor însemnează: „Sunt aici, fii fără grijă. Nu plec."
Cu istețimea lui, pițigoiul de aur se duse la balconul altei împărătese din tărâmurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tânărul ei împărat, dus departe, în cuprinsurile mării de mărgean, ca să cumpere și să aducă, pe spinări de cămile și elefanți, grâu și secară pentru supușii lui. Căci pe vremea aceea și în țările acelea unde nu creșteau bucate cu spicul gros și cu știuletele mare, ca la noi, împărații făceau treburile astea, plătind cu mâna lor și cumpărând, pe văzute și pe gustate, toată hrana oamenilor din împărății. Corăbiile aduceau în strâmtorile Mării de Mărgean butoaie cu brânză grasă, burdușe cu unt, saci cu porumb și grâu și sare. Şi dădeau asemenea marfă, care în țara de unde venea se făcea de la sine, pe alte mărfuri, de alte soiuri, care și ele, în partea locului, se făceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorțișoare, dinți de elefant, os de broască, și mărgăritare - și schimbul trecea prin mâinile împăraților și lumea era mulțumită.
Împărăteasa era bucuroasă foarte de cele ce-i aducea la cunoștință împăratul și întrerupse citirea scrisorii, în clipa când cu coada ochiului zărise pițigoiul galben răsfățându-se în fereastră. Ea deschise cu băgare de seamă ușa cerdacului, temându-se să nu-l sperie și neștiind cu ce fel de poamă de prefăcut și de hoț avea de-a face. Afurisitul de pițigoi trăgea cu ochiul și cu urechea și sărea jucând împrejur, sprinten și drăgălaș. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, că se și muta în partea cealaltă, își întorcea capul pieziș, ca să i se vadă pata cărămizie ce-i sta frumos pe gușă, ca o floare de mușcată; îi scânteia când ochiul drept când ochiul stâng - și, vrăjită de atâtea tertipuri, împărăteasa cu greu își mai potolea neastâmpărul de a prinde pițigoiul, pe care vroia să-l ție în palmă, să-l ducă la ureche, să-l mângâie cu obrazul și să-l sărute.
A! Ce șarpe de pițigoi. Când împărăteasa îi zise încet, strecurându-și vorbele prin crăpătura ușii cerdacului: „Nu vrei să fii al meu?“ el răspunse: „Cirip“. Când îi zise: „Apropie-te și vino înăuntru", pițigoiul răspunse de două ori: „Cirip, cirip“. Şi când împărăteasa deschise ușa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, și împărăteasa îl luă cu gingășie în mână, ca o minge. Pițigoiul nu se zbătu defel și se lăsă dus în bogatele încăperi ale împărătesei.
Pițigoiul nu mai văzuse niciodată o împărăteasă de culoarea ei. împărăteasa dintâi, de la care furase acul cu luceferi, fusese roșcovană la păr și albă ca smântână. Împărăteasa de acuși era negricioasă și cu toate astea neînchipuit de frumoasă. Pielea ei era ca dulceața și în albul ochilor se rotunjea o lumină ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; gurița avea surâsul ca miezul sâmburilor de caise; degetele erau lungi și moi, șoldurile înalte și croiala ființei întregi a împărătesei ieșea din niște tipare, pe care Dumnezeu le gândise mult și le iubise.
Pițigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: el dormea pe căpătâiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gătea cu juvaeruri. Pe trupul mic al păsăruicii încăpuseră toate podoabele, cu atât mai scumpe cu cât erau mai mărunte, ale domniței, care a gătit-o cu mâinile ei, ținând-o în poală și pe genunchi. De jur-împrejurul gâtului, împărăteasa îi aninase un șirag de opt mărgăritare, cele mai strălucite din toată lumea. La piciorul stâng îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împărățiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricică, singura din toată lumea și a căreia licărire albastră era ca un fum. Piatra, luată din timpurile foarte vechi, din degetul unui împărat, care supusese voinței sale toate pământurile și toate apele și biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina și când a putut să-i fie smulsă piatra din podoabele lui - avea puterea să vindece, să învieze morții, să întinerească bătrânețea și să prefacă toate gândurile în bucurii și fapte.
Cu această piatră la inel, omul putea să umble pe talaze și pe nori; putea să zboare, putea să afle, să știe și să învețe; putea să vorbească în limbi străine; putea să facă flori și fructe în mijlocul iernii; putea să scoboare fulgerul la poruncă; putea să facă din apă vin; putea să scoată apă din pietre; putea să schimbe pietrele în oameni și oameni în pietre; putea să vorbească în orice timp cu Dumnezeu.
Când se văzu pițigoiul de aur stăpân pe firimitura de piatră de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisă și-a luat zborul către palatul pasărilor, pe care avea să-l înzestreze cu niște puteri neînchipuite. Însă, ca să nu zică împărăteasa că a prădat-o (destul că o lăsa cu inima frântă), el zise pietrii să se mai facă o piatră la fel cu ea, ca să lase și împărătesei una. Cum s-a zis, așa s-a și făcut - și se mai făcu o piatră la fel, însă cu câteva puteri mai puține decât piatra pițigoiului. Noua pietricică putea cât și mama ei, foarte multe minuni să facă: nu putea să dea însă tinerețe decât împărătesii, împăratului și copiilor lor, pe alții neștiind să-i întinerească. Din această pricină, împărăteasa cea negricioasă și frumoasă și împăratul, dimpreună cu copii lor, mai trăiesc și azi, frumoși, tineri și voinici ca și pe vremuri, mutați departe, tocmai în țara de Numaidecât-de-desubtul-răsăritului-soarelui, unde, ca să te duci, trebuie să umbli pe apă o sută și cinci luni: și dacă nu obosești ajungi.
Între timpuri însă, un băiat de sătean din părțile pustietății, care păștea caprele prin preajma palatului păsăresc, văzând licăririle stelei din vârful turnului marelui vultur, s-a apucat să o bată cu pietre, socotind să o doboare. Zadarnic l-au croncănit cioroii și l-au ocărât maicile rândunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fără chip. Dimpotrivă. Fie că acolo era locul unde Dumnezeu făcuse împărățiile și palatele, unele cu altele; adevărul este că fiecare piatră era un înger, o floare, un dobitoc sau un pește, și băiatul cu caprele arunca în turn numai cu ființe împietrite.
Ce-a pățit însă băiatul cu caprele, știe numai pielea lui! Văzându-se luat mereu la ochi cu aruncături, acul cu luceferii, acul din vârful turlei, care lumina palatul, s-a necăjit și scoborând ca o viespe, s-a năpustit asupra păzitorului de capre și s-a pus să-l înțepe. Vârful lui intra și ieșea mereu, în mădulare. De înțepături, spinarea făcu o cocoașe; capul crescu cât banița; mâinile se arătară ca niște broaște țestoase; pleoapele se umflară ca pepenii galbeni înjunghiați. Despre picioare și despre ce mai rămânea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflăturile lui, din tălpi și până în creștetul capului, băiatul crescu în sus și pe laturi cât o claie de fân și nemaiputându-se ține pe picioare, umbla ca o bășică umflată, purtată de vânt - și râdeau de el ciorile și însuși vulturul, care nu șade de obicei să râdă. Numai glasul se mai putea mișca slobod al băiatului și glasul băiatului se ruga să fie iertat că nu mai face, zicând că abia acum a înțeles că pasările sunt sfinte și că palatul păsăresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea și pițigoiul cu pietricica lui și, strângând sfatul pasărilor bătrâne, începu prin a le întineri pe toate și toate bătură lumina cu aripi noi de pui. Când veni și el, vulturul se rugă să fie miluit, trăgându-i-se șapte sute de ani din o mie și trei sute, câți avea.
— Ba te facem de un an și jumătate, zise pițigoiul, pentru că totuna e.
— Dacă zici dumneata!... răspunse vulturul. Însă atunci să-mi faci și o vulturiță, căci mi s-a urât singur aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat până în fundul cerurilor întinerit și însoțit de o vulturoaică mândră, cu care a făcut mii de rotocoale în văzduh.
— Acum, pe băiatul cu caprele, adaose pițigoiul, să-l iertăm, și să-l facem paznicul nostru, că s-a pocăit. Aveam nevoie de un om, ca să ne păstreze pietricica în palat.
Când auzi, băiatul cu caprele s-a dezumflat tot și s-a făcut frumos ca un rege, jurându-se să păzească palatul strașnic, cu toate puterile strânse în pietricica pițigoiului.
Numaidecât, un părete de plumb gros se așternu pe uși, pe ziduri, pe turle, ca o zidărie nouă peste zidăria veche, ca și cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonț de pușcă. Cioroii fură trimiși la treaba lor, luați pe sus de un nor adânc de corbi, care trecea din Sahara către Oceanul înghețat. Şi băiatul cu caprele, pe care îl chema Niță, și-a luat în primire cheile și comorile. Şi ca să-și fudulească și el caprele lui, le-a făcut coarne de sticlă, cu fețe de curcubeie și copite de agată lustruită și schimbându-le țăcăliile în barbișoane de ibrișim și facându-le pielea de catifea, le-a pus și câte un dăsag de aur în spinare și le-a trimis acasă cu țapul, la părinți, care erau niște săteni harnici și săraci, ca să-și cumpere pământ.
Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, căci nici o pasăre nemaiputând să-mbătrânească, ele nu mai rămân neputincioase în mănăstirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primăvară, din țările calde, la Giurgiu, în Argeș, la Bacău, la Severin și în București...
Acum, dacă povestea noastră nu v-a plăcut, să ne iertați.
Pițigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: el dormea pe căpătâiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gătea cu juvaeruri. Pe trupul mic al păsăruicii încăpuseră toate podoabele, cu atât mai scumpe cu cât erau mai mărunte, ale domniței, care a gătit-o cu mâinile ei, ținând-o în poală și pe genunchi. De jur-împrejurul gâtului, împărăteasa îi aninase un șirag de opt mărgăritare, cele mai strălucite din toată lumea. La piciorul stâng îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împărățiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricică, singura din toată lumea și a căreia licărire albastră era ca un fum. Piatra, luată din timpurile foarte vechi, din degetul unui împărat, care supusese voinței sale toate pământurile și toate apele și biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina și când a putut să-i fie smulsă piatra din podoabele lui - avea puterea să vindece, să învieze morții, să întinerească bătrânețea și să prefacă toate gândurile în bucurii și fapte.
Cu această piatră la inel, omul putea să umble pe talaze și pe nori; putea să zboare, putea să afle, să știe și să învețe; putea să vorbească în limbi străine; putea să facă flori și fructe în mijlocul iernii; putea să scoboare fulgerul la poruncă; putea să facă din apă vin; putea să scoată apă din pietre; putea să schimbe pietrele în oameni și oameni în pietre; putea să vorbească în orice timp cu Dumnezeu.
Când se văzu pițigoiul de aur stăpân pe firimitura de piatră de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisă și-a luat zborul către palatul pasărilor, pe care avea să-l înzestreze cu niște puteri neînchipuite. Însă, ca să nu zică împărăteasa că a prădat-o (destul că o lăsa cu inima frântă), el zise pietrii să se mai facă o piatră la fel cu ea, ca să lase și împărătesei una. Cum s-a zis, așa s-a și făcut - și se mai făcu o piatră la fel, însă cu câteva puteri mai puține decât piatra pițigoiului. Noua pietricică putea cât și mama ei, foarte multe minuni să facă: nu putea să dea însă tinerețe decât împărătesii, împăratului și copiilor lor, pe alții neștiind să-i întinerească. Din această pricină, împărăteasa cea negricioasă și frumoasă și împăratul, dimpreună cu copii lor, mai trăiesc și azi, frumoși, tineri și voinici ca și pe vremuri, mutați departe, tocmai în țara de Numaidecât-de-desubtul-răsăritului-soarelui, unde, ca să te duci, trebuie să umbli pe apă o sută și cinci luni: și dacă nu obosești ajungi.
Între timpuri însă, un băiat de sătean din părțile pustietății, care păștea caprele prin preajma palatului păsăresc, văzând licăririle stelei din vârful turnului marelui vultur, s-a apucat să o bată cu pietre, socotind să o doboare. Zadarnic l-au croncănit cioroii și l-au ocărât maicile rândunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fără chip. Dimpotrivă. Fie că acolo era locul unde Dumnezeu făcuse împărățiile și palatele, unele cu altele; adevărul este că fiecare piatră era un înger, o floare, un dobitoc sau un pește, și băiatul cu caprele arunca în turn numai cu ființe împietrite.
Ce-a pățit însă băiatul cu caprele, știe numai pielea lui! Văzându-se luat mereu la ochi cu aruncături, acul cu luceferii, acul din vârful turlei, care lumina palatul, s-a necăjit și scoborând ca o viespe, s-a năpustit asupra păzitorului de capre și s-a pus să-l înțepe. Vârful lui intra și ieșea mereu, în mădulare. De înțepături, spinarea făcu o cocoașe; capul crescu cât banița; mâinile se arătară ca niște broaște țestoase; pleoapele se umflară ca pepenii galbeni înjunghiați. Despre picioare și despre ce mai rămânea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflăturile lui, din tălpi și până în creștetul capului, băiatul crescu în sus și pe laturi cât o claie de fân și nemaiputându-se ține pe picioare, umbla ca o bășică umflată, purtată de vânt - și râdeau de el ciorile și însuși vulturul, care nu șade de obicei să râdă. Numai glasul se mai putea mișca slobod al băiatului și glasul băiatului se ruga să fie iertat că nu mai face, zicând că abia acum a înțeles că pasările sunt sfinte și că palatul păsăresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea și pițigoiul cu pietricica lui și, strângând sfatul pasărilor bătrâne, începu prin a le întineri pe toate și toate bătură lumina cu aripi noi de pui. Când veni și el, vulturul se rugă să fie miluit, trăgându-i-se șapte sute de ani din o mie și trei sute, câți avea.
— Ba te facem de un an și jumătate, zise pițigoiul, pentru că totuna e.
— Dacă zici dumneata!... răspunse vulturul. Însă atunci să-mi faci și o vulturiță, căci mi s-a urât singur aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat până în fundul cerurilor întinerit și însoțit de o vulturoaică mândră, cu care a făcut mii de rotocoale în văzduh.
— Acum, pe băiatul cu caprele, adaose pițigoiul, să-l iertăm, și să-l facem paznicul nostru, că s-a pocăit. Aveam nevoie de un om, ca să ne păstreze pietricica în palat.
Când auzi, băiatul cu caprele s-a dezumflat tot și s-a făcut frumos ca un rege, jurându-se să păzească palatul strașnic, cu toate puterile strânse în pietricica pițigoiului.
Numaidecât, un părete de plumb gros se așternu pe uși, pe ziduri, pe turle, ca o zidărie nouă peste zidăria veche, ca și cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonț de pușcă. Cioroii fură trimiși la treaba lor, luați pe sus de un nor adânc de corbi, care trecea din Sahara către Oceanul înghețat. Şi băiatul cu caprele, pe care îl chema Niță, și-a luat în primire cheile și comorile. Şi ca să-și fudulească și el caprele lui, le-a făcut coarne de sticlă, cu fețe de curcubeie și copite de agată lustruită și schimbându-le țăcăliile în barbișoane de ibrișim și facându-le pielea de catifea, le-a pus și câte un dăsag de aur în spinare și le-a trimis acasă cu țapul, la părinți, care erau niște săteni harnici și săraci, ca să-și cumpere pământ.
Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, căci nici o pasăre nemaiputând să-mbătrânească, ele nu mai rămân neputincioase în mănăstirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primăvară, din țările calde, la Giurgiu, în Argeș, la Bacău, la Severin și în București...
Acum, dacă povestea noastră nu v-a plăcut, să ne iertați.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
