Domnița Pulheria - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Domnița Pulheria" de Tudor Arghezi în care aflăm că scriitorii sunt aleși de Dumnezeu, ca să mângâie oamenii cu graiuri noi și cu povestiri frumoase și ca să le facă viața mai dulce și mulțumirile mai adânci. În vremurile când nu exista tiparul și nici hârtie multă ca acum, scriitorii mergeau peste tot și spuneau poveștile din viu grai.
Citește povestirea pt. copii "Domnița Pulheria" din Cartea cu jucării
Scriitorii sunt aleși de Dumnezeu ca să mângâie oamenii cu graiuri noi și cu povestiri frumoase și ca să le facă viața mai dulce și mulțumirile mai adânci.
Pe vremea când nu era tiparul, când nu era hârtie multă ca azi, când nu erau cărți pentru toată lumea, nici scriitorii nu se prea osteneau să scrie și nu aveau așezare. Ei pribegeau ca și cântecele lor fără cuiburi, din loc în loc, străbăteau țările cu scripca subsuoară și pretutindeni unde se opreau, își tânguiau povestirile, în tăcerea poporului, adunat la desfătare și dăruit de Dumnezeu cu minunea sfântului auz.
Îndată ce cântărețul își ridica pe strunele viorii arcușul, se isca în oameni voia neînțeleasă de a frământa pământul și de a se arunca spre cer ca și cum li s-ar fi deșteptat aripi năpârlite la călcâie: ei se prindeau de mâini și de mijloc, părechi, și jucau.
Însă povestirea era pentru ascultare și numai pentru zbuciumul de sine. Povestirile se spun și înfloresc lucruri întâmplate și oamenii au fost întotdeauna lacomi să le cunoască și să învețe din cele petrecute câte ceva; mai ales că firea și avântul cuvintelor și împletitura de cânepă aspră a durerii capătă, trecută prin graiuri calde, o moliciune de mătase și-o pojghie de lumini. Când povestitorul putea să le zdruncine sufletul cu povestirea lui, oamenii se bucurau cu mirare și ziceau că într-adevăr pribeagul cântăreț fusese trimis de către Cel de Sus.
Părerea celor ce ascultă este adevărată.
Un povestitor din acele vremuri, de care vorbim, era foarte trist în povestirile lui și furtunos și jalnic în toate cântecele de dragoste și ospăț. O umbră se lăsa peste el și ascultători, pe dată ce povestea, iar dacă începea să cânte, se înnopta ca de ploaie. Lucrurile, în vreme ce cânta el, se dezlânau ca dimia lăbărțată, se veștejeau opărite în lanuri întinse, ca niște grădini fierte de pâclă, se jigăreau ca penele mari de aripă, jerpelite cu tăișul dințat al unui briceag ruginit. Totul se vedea zidit pe dedesubt din scrumuri, închegat din cioburi mânjite și din cenușă. Totul se risipea, ca la trecerea unui fier de călcat arzător, purtat pe verdeața șesului nouă, de mâna uscată a relei ursitoare. Și cântărețul și ascultătorii lui se posomorau: printre cuvintele aruncate în povestirea lui se surpau prăpăstii cu gemete și jăluiri.
Cântărețul Iosif stingea fericirea în toți flăcăii și mâhnea duminicile fetelor, care totuși îl chemau necurmat la horă, să le cânte, simțind trebuință neastâmpărată de vorbe de pustietate.
Iosif cântărețul nu era trist într-adins. Firea lui era mâhnită din născare și el cânta ca să jevrească, și fără pricină hotărâtă.
— „De ce-oi fi eu mereu mâhnit?" s-a întrebat odată Iosif, răzimat, într-o pădure, și ascultând glasul codrului clocotitor, cu fluiere și vuiete line. „De ce sunt eu numai în durere și îngrijorare, iar copacii și cerul și lumina și gătelile mari ale lumii sunt atât de ademenitoare și de fermecate?"
și cum sta el și se iscodea, parcă amărât și de scripca lui, spânzurată de ramuri, cu picioarele la bărbie, cuprinse în brațe, i se păru că aude un murmur printre mesteacănii albi, de-a lungul plocatelor așezate unele peste altele.
Își deschise ochii. Credea că visează. In fața lui, venea spre el un convoi ciudat. O domniță mică, înaltă de o șchioapă, se uita în sus și zâmbea, cu bunăvoință. Purta rochie lungă de horbote subțiri de argint, cu o coadă făcută parcă într-adins, ca să o silească a păși încet. Se oprise puțin, pentru că își pierduse una din cizmele de aur, cu care o încălțau, acum îngenuncheați și zoriți, zece cărăbuși negricioși, ajutați de zece viespi ca sulfina. În fața Domniței, pe măsură ce făcea un pas, cincizeci de meșteri păianjeni, împărecheați cu cincizeci de fluturi, urzeau covorul împărătesc al păinjenișului alb, încrucișat cu borangicul galben. O mie de greierii, aplecați pe cimpoaie, însoțeau în rânduri alaiul, iar furnicile negre, înaintea țesătorilor, netezeau drum, acoperindu-1 cu pături moi de pământ cernut. O mie de cobze, purtate de țânțari în mantii lungi și străvezii ca smaraldul, țineau isonul cimpoierilor duioși. În clipa în care s-a zvonit că iese Domnița, toată pădurea s-a pornit să cânte cu toate viețuitoarele și frunzele ei, ca o sută de mănăstiri adunate laolaltă: cu clopotele dezlănțuite și cu coruri de maici mici în noaptea învierii.
Pe vremea când nu era tiparul, când nu era hârtie multă ca azi, când nu erau cărți pentru toată lumea, nici scriitorii nu se prea osteneau să scrie și nu aveau așezare. Ei pribegeau ca și cântecele lor fără cuiburi, din loc în loc, străbăteau țările cu scripca subsuoară și pretutindeni unde se opreau, își tânguiau povestirile, în tăcerea poporului, adunat la desfătare și dăruit de Dumnezeu cu minunea sfântului auz.
Îndată ce cântărețul își ridica pe strunele viorii arcușul, se isca în oameni voia neînțeleasă de a frământa pământul și de a se arunca spre cer ca și cum li s-ar fi deșteptat aripi năpârlite la călcâie: ei se prindeau de mâini și de mijloc, părechi, și jucau.
Însă povestirea era pentru ascultare și numai pentru zbuciumul de sine. Povestirile se spun și înfloresc lucruri întâmplate și oamenii au fost întotdeauna lacomi să le cunoască și să învețe din cele petrecute câte ceva; mai ales că firea și avântul cuvintelor și împletitura de cânepă aspră a durerii capătă, trecută prin graiuri calde, o moliciune de mătase și-o pojghie de lumini. Când povestitorul putea să le zdruncine sufletul cu povestirea lui, oamenii se bucurau cu mirare și ziceau că într-adevăr pribeagul cântăreț fusese trimis de către Cel de Sus.
Părerea celor ce ascultă este adevărată.
Un povestitor din acele vremuri, de care vorbim, era foarte trist în povestirile lui și furtunos și jalnic în toate cântecele de dragoste și ospăț. O umbră se lăsa peste el și ascultători, pe dată ce povestea, iar dacă începea să cânte, se înnopta ca de ploaie. Lucrurile, în vreme ce cânta el, se dezlânau ca dimia lăbărțată, se veștejeau opărite în lanuri întinse, ca niște grădini fierte de pâclă, se jigăreau ca penele mari de aripă, jerpelite cu tăișul dințat al unui briceag ruginit. Totul se vedea zidit pe dedesubt din scrumuri, închegat din cioburi mânjite și din cenușă. Totul se risipea, ca la trecerea unui fier de călcat arzător, purtat pe verdeața șesului nouă, de mâna uscată a relei ursitoare. Și cântărețul și ascultătorii lui se posomorau: printre cuvintele aruncate în povestirea lui se surpau prăpăstii cu gemete și jăluiri.
Cântărețul Iosif stingea fericirea în toți flăcăii și mâhnea duminicile fetelor, care totuși îl chemau necurmat la horă, să le cânte, simțind trebuință neastâmpărată de vorbe de pustietate.
Iosif cântărețul nu era trist într-adins. Firea lui era mâhnită din născare și el cânta ca să jevrească, și fără pricină hotărâtă.
— „De ce-oi fi eu mereu mâhnit?" s-a întrebat odată Iosif, răzimat, într-o pădure, și ascultând glasul codrului clocotitor, cu fluiere și vuiete line. „De ce sunt eu numai în durere și îngrijorare, iar copacii și cerul și lumina și gătelile mari ale lumii sunt atât de ademenitoare și de fermecate?"
și cum sta el și se iscodea, parcă amărât și de scripca lui, spânzurată de ramuri, cu picioarele la bărbie, cuprinse în brațe, i se păru că aude un murmur printre mesteacănii albi, de-a lungul plocatelor așezate unele peste altele.
Își deschise ochii. Credea că visează. In fața lui, venea spre el un convoi ciudat. O domniță mică, înaltă de o șchioapă, se uita în sus și zâmbea, cu bunăvoință. Purta rochie lungă de horbote subțiri de argint, cu o coadă făcută parcă într-adins, ca să o silească a păși încet. Se oprise puțin, pentru că își pierduse una din cizmele de aur, cu care o încălțau, acum îngenuncheați și zoriți, zece cărăbuși negricioși, ajutați de zece viespi ca sulfina. În fața Domniței, pe măsură ce făcea un pas, cincizeci de meșteri păianjeni, împărecheați cu cincizeci de fluturi, urzeau covorul împărătesc al păinjenișului alb, încrucișat cu borangicul galben. O mie de greierii, aplecați pe cimpoaie, însoțeau în rânduri alaiul, iar furnicile negre, înaintea țesătorilor, netezeau drum, acoperindu-1 cu pături moi de pământ cernut. O mie de cobze, purtate de țânțari în mantii lungi și străvezii ca smaraldul, țineau isonul cimpoierilor duioși. În clipa în care s-a zvonit că iese Domnița, toată pădurea s-a pornit să cânte cu toate viețuitoarele și frunzele ei, ca o sută de mănăstiri adunate laolaltă: cu clopotele dezlănțuite și cu coruri de maici mici în noaptea învierii.
Iosif cântărețul își zise:
— Până acum nu am înțeles ce slujbă fac atâtea jigănii și gâze. Ele îngrijesc de făptura Domniței... Dar nu îndrăzni să glăsuiască, să întrebe, sau să se miște, de teamă să nu facă greșeală.
Domnița veni până-n dreptul ciubotelor lui.
— Întinde mâna și ia-mă de jos încet și așează-mă în palma ta noduroasă, l-a rugat cu vocea ei de lăcustă, Domnița; căci am să-ți vorbesc ceva la ureche.
Atunci, două bufnițe mari, înveșmântate în catifea, s-au repezit de sus, pe umerii lui Iosif, de priveghe. Dacă ar fi fost să-i pricinuiască vreun rău Domniței, cele două păsări - Funinginea și Bezna - i-ar fi scos ochii amândoi, ca niște nasturi, și după ele ar fi căzut deasupra făptașului de rele vârtejul vulturilor albi, care ori de câte ori își părăsește Domnița tainicul palat, din stâncile pădurii, o însoțesc, pe fundul zării pretutindeni.
Pe margini, veneau în pâlcuri scroafele mistreților, fiecare din ele cu câte douăzeci și patru de purcei sălbatici vărgați, și cu țâțele pline de lapte. Își făceau loc prin ramuri cu coamele, cerbii urmați de ciutele sfioase cu priviri de micșunele, pe care vitejia țanțoșă a oamenilor cu pușcă, neștiutori de rostul lor în lume, le vânează, ca să le mănânce frumusețea.
Abia întinse palma Iosif, vrăjit de cele ce-i fuseseră poruncite, că păianjenii și gândacii de mătase i-o îmbrăcară cu pufuri. Și când șezu pe podul pălmii lui, Domnița i se destăinui:
— Cu toate că străbați pădurile mele din copilărie, tu nu ai auzit de mine niciodată, zise păpușa. Eu sunt Domnița Pulheria, aceea care face frumoase lucrurile urâte. Am venit să te întreb și eu: de ce numai plângi și de ce numai suferi?... Nici tu nu știi, bietule Iosife! Uite, ți- am adus o oglindă. E oglinda descântată a bătrânilor cântăreți și a sfinților apostoli. Unii o pierd și oglinda rămâne pierdută. Alții o găsesc și acelora le-o dau. Te poți vedea într-însa întreg, dar mai poți vedea și printr-însa, ca printr-o sticlă de cleștar. Pune-o la ochi și nu te mândri de ce-ai văzut...
Iosif văzu și nu putu să spuie nimic în aiureala ochilor lui luminați de beția cerească. Fața i s-a înseninat întinerită. În suflet i se desluși întâia oară șoptirea fântânii săritoare a bucuriei.
— Vezi? Și-a zis. Eu cercetam până acum înlăuntrul lucrurilor și mintea nu mi-a dat nici un răspuns. Acum văd lucrurile pe dinafară, așa cum sunt.
Și Iosif găsi o rostire nouă în graiul viorii lui. Puse oglinda rece în sân și pomi către sat. Era în ziua Paștilor și sătenii, în straie albe, aflaseră minunea și-l așteptau, ghicindu-l după sunetul viorii ce se apropia de biserica Sfintei Fecioare.
— De aci înainte, Iosife, ai să ne iubești și ai să ne dezmierzi, a strigat la el, din ușa cârciumii, văcarul. Șezi colea și cântă...
— Până acum nu am înțeles ce slujbă fac atâtea jigănii și gâze. Ele îngrijesc de făptura Domniței... Dar nu îndrăzni să glăsuiască, să întrebe, sau să se miște, de teamă să nu facă greșeală.
Domnița veni până-n dreptul ciubotelor lui.
— Întinde mâna și ia-mă de jos încet și așează-mă în palma ta noduroasă, l-a rugat cu vocea ei de lăcustă, Domnița; căci am să-ți vorbesc ceva la ureche.
Atunci, două bufnițe mari, înveșmântate în catifea, s-au repezit de sus, pe umerii lui Iosif, de priveghe. Dacă ar fi fost să-i pricinuiască vreun rău Domniței, cele două păsări - Funinginea și Bezna - i-ar fi scos ochii amândoi, ca niște nasturi, și după ele ar fi căzut deasupra făptașului de rele vârtejul vulturilor albi, care ori de câte ori își părăsește Domnița tainicul palat, din stâncile pădurii, o însoțesc, pe fundul zării pretutindeni.
Pe margini, veneau în pâlcuri scroafele mistreților, fiecare din ele cu câte douăzeci și patru de purcei sălbatici vărgați, și cu țâțele pline de lapte. Își făceau loc prin ramuri cu coamele, cerbii urmați de ciutele sfioase cu priviri de micșunele, pe care vitejia țanțoșă a oamenilor cu pușcă, neștiutori de rostul lor în lume, le vânează, ca să le mănânce frumusețea.
Abia întinse palma Iosif, vrăjit de cele ce-i fuseseră poruncite, că păianjenii și gândacii de mătase i-o îmbrăcară cu pufuri. Și când șezu pe podul pălmii lui, Domnița i se destăinui:
— Cu toate că străbați pădurile mele din copilărie, tu nu ai auzit de mine niciodată, zise păpușa. Eu sunt Domnița Pulheria, aceea care face frumoase lucrurile urâte. Am venit să te întreb și eu: de ce numai plângi și de ce numai suferi?... Nici tu nu știi, bietule Iosife! Uite, ți- am adus o oglindă. E oglinda descântată a bătrânilor cântăreți și a sfinților apostoli. Unii o pierd și oglinda rămâne pierdută. Alții o găsesc și acelora le-o dau. Te poți vedea într-însa întreg, dar mai poți vedea și printr-însa, ca printr-o sticlă de cleștar. Pune-o la ochi și nu te mândri de ce-ai văzut...
Iosif văzu și nu putu să spuie nimic în aiureala ochilor lui luminați de beția cerească. Fața i s-a înseninat întinerită. În suflet i se desluși întâia oară șoptirea fântânii săritoare a bucuriei.
— Vezi? Și-a zis. Eu cercetam până acum înlăuntrul lucrurilor și mintea nu mi-a dat nici un răspuns. Acum văd lucrurile pe dinafară, așa cum sunt.
Și Iosif găsi o rostire nouă în graiul viorii lui. Puse oglinda rece în sân și pomi către sat. Era în ziua Paștilor și sătenii, în straie albe, aflaseră minunea și-l așteptau, ghicindu-l după sunetul viorii ce se apropia de biserica Sfintei Fecioare.
— De aci înainte, Iosife, ai să ne iubești și ai să ne dezmierzi, a strigat la el, din ușa cârciumii, văcarul. Șezi colea și cântă...
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
