Fiului Ducamin - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Fiului Ducamin" de Tudor Arghezi în care îi găsim pe băiețelul Baruţu și fetița Mițu în paturile lor așteptând pe măicuța să vină și să spună împreună rugăciunea de seară. Cei doi copii încearcă să spună rugăciunea dar de cele mai multe ori greșesc, așa că măicuța se vede nevoită să îi corecteze mereu. Ei pun întrebări despre Dumnezeu și locul unde locuiește, iar măicuța le spune că El este un om bătrân care stă în cer, într-o casă cu prispă și își udă florile.
Citește povestirea pt. copii "Fiului Ducamin" din Cartea cu jucării
Copiii stau îngenuncheaţi, fiecare în patul lui alb, împrejmuit cu zăbrele. Cu faţa către răsărit, ei sunt îmbrăcaţi de noapte, în cămăşi ţărăneşti, cusute cu arnici roşu la fată şi albastru la băiat şi legate, la gât, cu şnur asortat. Pieptul atletic al lui Baruţu (patru ani) nu-l încape bine cămaşa, spintecată până la vale. Măicuţa corectează ţinuta: acoperă golul.
MĂICUŢA: Se vede şi nu șade frumos.
MĂICUŢA: Vede Dumnezeu buricul.
MIŢU (cinci ani, fluidă şi lungană): Nu ţi-am spus?
(Baruţu şi-a deschis nişte ochi imenşi, resemnaţi: ba i-a spus! Genele lui negre, dese, încovoiate, au o lucire de metal.)
MĂICUŢA: în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
MIŢU: Numele Tatălui şi al Fiiului Duh. Amin.
BARUŢU: Numili Tatului şi... Cum ai jis?
(Ca să-şi facă semnul crucii după regulă, el şi-a strâns toate degetele tare, ca şi cum s-ar teme să nu-i scape din mână ceva şi, cu pumnul întors, caută anevoie punctul precis din frunte.)
BARUŢU: Na-m jis „Ducamin“.
MIŢU: Eu nu pot să zic „Fiiului Duh“.
MĂICUŢĂ (rar): în numele Tatălui... şi al Fiului... şi al Sfântului Duh... Amin.
MIŢU: Ba nu! N-am putut să zic: „şi al Sfântului Duh...“ Mămico, să nu mai zicem: „în numele Tatălui..." Nu e frumos!
MĂICUŢĂ: Bine, să nu mai zicem „în“, dar zicem pe celelalte curat.
MIŢU şi BARUŢU (odată): Numele, numili, Tatălui Duh, Fiului Duc amin.
MIŢU: De ce mă încurci?
BARUŢU: Tu mă încunci.
MIŢU: Prostule! lasă-mă să zic eu mai întâi...
BARUŢU (trist): Jice că jice ea întâi...
MĂICUŢĂ: Vai, ce păcat mare! Nu vă mai ascultă Dumnezeu rugăciunea.
MIŢU: Nu ţi-am spus? Se supără Dumnezeu.
BARUŢU: S-a supărat pe tine. Eu jic sumos.
(Miţu a rămas cu gândul undeva. Vrea să afle ceva.)
MĂICUŢĂ: Hai, încă o dată! Să nu necăjim pe Dumnezeu.
BARUŢU: Nu ţi-am spus că se supănă?
MIŢU: Mămico!
MĂICUŢA: Da.
(Miţu îşi alege cuvintele şi dezlânează ideea încet, silindu-se cu căutătura, cu cazna umerilor şi cu degetul arătător, purtat pe la bărbie, pe la tâmple şi prin aer, să se desluşească.)
MĂICUŢA: Se vede şi nu șade frumos.
MĂICUŢA: Vede Dumnezeu buricul.
MIŢU (cinci ani, fluidă şi lungană): Nu ţi-am spus?
(Baruţu şi-a deschis nişte ochi imenşi, resemnaţi: ba i-a spus! Genele lui negre, dese, încovoiate, au o lucire de metal.)
MĂICUŢA: în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
MIŢU: Numele Tatălui şi al Fiiului Duh. Amin.
BARUŢU: Numili Tatului şi... Cum ai jis?
(Ca să-şi facă semnul crucii după regulă, el şi-a strâns toate degetele tare, ca şi cum s-ar teme să nu-i scape din mână ceva şi, cu pumnul întors, caută anevoie punctul precis din frunte.)
BARUŢU: Na-m jis „Ducamin“.
MIŢU: Eu nu pot să zic „Fiiului Duh“.
MĂICUŢĂ (rar): în numele Tatălui... şi al Fiului... şi al Sfântului Duh... Amin.
MIŢU: Ba nu! N-am putut să zic: „şi al Sfântului Duh...“ Mămico, să nu mai zicem: „în numele Tatălui..." Nu e frumos!
MĂICUŢĂ: Bine, să nu mai zicem „în“, dar zicem pe celelalte curat.
MIŢU şi BARUŢU (odată): Numele, numili, Tatălui Duh, Fiului Duc amin.
MIŢU: De ce mă încurci?
BARUŢU: Tu mă încunci.
MIŢU: Prostule! lasă-mă să zic eu mai întâi...
BARUŢU (trist): Jice că jice ea întâi...
MĂICUŢĂ: Vai, ce păcat mare! Nu vă mai ascultă Dumnezeu rugăciunea.
MIŢU: Nu ţi-am spus? Se supără Dumnezeu.
BARUŢU: S-a supărat pe tine. Eu jic sumos.
(Miţu a rămas cu gândul undeva. Vrea să afle ceva.)
MĂICUŢĂ: Hai, încă o dată! Să nu necăjim pe Dumnezeu.
BARUŢU: Nu ţi-am spus că se supănă?
MIŢU: Mămico!
MĂICUŢA: Da.
(Miţu îşi alege cuvintele şi dezlânează ideea încet, silindu-se cu căutătura, cu cazna umerilor şi cu degetul arătător, purtat pe la bărbie, pe la tâmple şi prin aer, să se desluşească.)
MIŢU: Unde stă, mămico, Dumnezeu?
MĂICUŢA: Fiindcă ne ascultă?
MIŢU: Da.
MĂICUŢA: Unde să stea? În cer.
MIŢU: Şi nu cade?
MAICUIA: Cum să cadă? Are o căscioară cu prispă, cu flori dinaintea uşii, pe care le udă cu stropitoare, ascultând rugăciunile copiilor.
MIŢU: Da?...
MĂICUŢĂ: Dumnezeu e un sfânt bătrân, cu barba mare, albă.
MIŢU: E părinte Dumnezeu? Ca părintele Atanase?
MĂICUŢĂ: Vezi bine că e părinte. Poartă şi el tot haine lungi şi mătănii, însă e mai bătrân. E foarte bătrân.
MIŢU: Şi de ce nu pui pe Costache să-i ude florile, dacă e aşa de bătrân?
MĂICUŢĂ: Îi place să-şi îngrijească florile singur. Aşa e Dumnezeu.
MIŢU: Când ne ducem la el, să ne dea crăiţe?
BAUIŢU (brusc): Eu veau şi un cal.
MĂICUŢA (cu ochii la tătuţu): Nu e drum la Dumnezeu...
(Miţu vrea să înţeleagă şi urmăreşte un gând tăcut.)
BARUŢU: Să ne suim pe casă. (Lăudăros.) Eu l-am văzut pe Mudnezeu, dân pom.
MIŢU (ironică): Parcă te-ai suit vreodată, tu, în pom!
BARUŢU (dezarmat şi încurcat): Ba m-am suit. Ştiu eu...
MĂICUŢA: S-a suit şi el pe coada măturii o dată şi a căzut cu mătură cu tot.
(Baruţu e jignit. Miţu râde.)
MIŢU: Nu-i aşa că nu s-a suit în niciun pom?
MĂICUŢĂ: Ce, e pisică? Numai pisicile se urcă-n pom.
BARUŢU (hotărât şi răzbunător): Nu mai jic Numili Tatului!
MĂICUŢA: Dacă nu zici, nu-ţi mai trimite Dumnezeu nimic.
BARUŢU (cu părere de rău): Ce?
MĂICUŢA: De toate. Mere, portocale...
BARUŢU: Menele şi pontocalele le aduce Dumitu.
MĂICUŢA: Tot nerod e. Crede că le aduce Dumitru singur. Dar lui Dumitru cine i le dă?
BARUŢU (convins): Mudnezeu!
MĂICUŢA: Vezi?
MIŢU (analitică): De ce zice Dumitru că-l „costă“, când cumperi tu?
MĂICUŢA (muşcându-şi buzele): Dumitru nu ştie ce spune... Acum, noapte bună, copii. E târziu. Ne mai închinăm şi mâine seară.
BARUŢU (singur, înveselindu-se până la bărbie): Eu veau să-mi dea un cal viu... Şi un bici.
MĂICUŢA: Fiindcă ne ascultă?
MIŢU: Da.
MĂICUŢA: Unde să stea? În cer.
MIŢU: Şi nu cade?
MAICUIA: Cum să cadă? Are o căscioară cu prispă, cu flori dinaintea uşii, pe care le udă cu stropitoare, ascultând rugăciunile copiilor.
MIŢU: Da?...
MĂICUŢĂ: Dumnezeu e un sfânt bătrân, cu barba mare, albă.
MIŢU: E părinte Dumnezeu? Ca părintele Atanase?
MĂICUŢĂ: Vezi bine că e părinte. Poartă şi el tot haine lungi şi mătănii, însă e mai bătrân. E foarte bătrân.
MIŢU: Şi de ce nu pui pe Costache să-i ude florile, dacă e aşa de bătrân?
MĂICUŢĂ: Îi place să-şi îngrijească florile singur. Aşa e Dumnezeu.
MIŢU: Când ne ducem la el, să ne dea crăiţe?
BAUIŢU (brusc): Eu veau şi un cal.
MĂICUŢA (cu ochii la tătuţu): Nu e drum la Dumnezeu...
(Miţu vrea să înţeleagă şi urmăreşte un gând tăcut.)
BARUŢU: Să ne suim pe casă. (Lăudăros.) Eu l-am văzut pe Mudnezeu, dân pom.
MIŢU (ironică): Parcă te-ai suit vreodată, tu, în pom!
BARUŢU (dezarmat şi încurcat): Ba m-am suit. Ştiu eu...
MĂICUŢA: S-a suit şi el pe coada măturii o dată şi a căzut cu mătură cu tot.
(Baruţu e jignit. Miţu râde.)
MIŢU: Nu-i aşa că nu s-a suit în niciun pom?
MĂICUŢĂ: Ce, e pisică? Numai pisicile se urcă-n pom.
BARUŢU (hotărât şi răzbunător): Nu mai jic Numili Tatului!
MĂICUŢA: Dacă nu zici, nu-ţi mai trimite Dumnezeu nimic.
BARUŢU (cu părere de rău): Ce?
MĂICUŢA: De toate. Mere, portocale...
BARUŢU: Menele şi pontocalele le aduce Dumitu.
MĂICUŢA: Tot nerod e. Crede că le aduce Dumitru singur. Dar lui Dumitru cine i le dă?
BARUŢU (convins): Mudnezeu!
MĂICUŢA: Vezi?
MIŢU (analitică): De ce zice Dumitru că-l „costă“, când cumperi tu?
MĂICUŢA (muşcându-şi buzele): Dumitru nu ştie ce spune... Acum, noapte bună, copii. E târziu. Ne mai închinăm şi mâine seară.
BARUŢU (singur, înveselindu-se până la bărbie): Eu veau să-mi dea un cal viu... Şi un bici.
Sfârșit
Citește mai multe povesti din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
