Năvodul dragostei - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Năvodul dragostei" de Tudor Arghezi în care aflăm că într-o pustietate de nisip, trăia un pescar tânăr care muncise zece ani să-și facă un năvod. El îi promisese fetei pe care o iubea, că atunci când va termina năvodul și va prinde peștele cel mare pe care nu l-a putut prinde până acum, îi va pune inelul pe deget și se va căsători cu ea.
Citește povestirea pt. copii "Năvodul dragostei" din Cartea cu jucării
În pustietatea șesului de nisip, trăia un pescar tânăr, care lucrase zece ani la un năvod. Îi făgăduise fetei pe care o iubea, dintr-un bordei, să-i puie inelul căsniciei în degetul al doilea, lângă degetul mic, în ziua când va fi năvodul isprăvit și când va fi prins în mare peștele cel cu neputință de vânat, în bărci, cu vârstele și minciogul.
Acest pește uriaș se apropia de țărmuri. Fusese văzut din vremile lui Homer, răzvrătind valurile, spintecate la răsăritul soarelui, cu pieptul. Pescarii pustietății povesteau că el făcuse parte din herghelia de moruni a împăratului Negru, și că scăpase din grădinile din mare ale împărăției, puțin timp înaintea lui Hristos.
Năvodul fusese urzit, nod cu nod, ochi cu ochi, de singurele mâini ale pescarului îndrăzneț, ajutat de o suveică de os lustruit, și rețeaua lui acoperea un județ întreg de pustietate. Întins între răsărit și apus și între miazănoapte și miazăzi, părea un vânt de odihnă, culcat pe nisipuri. Ca să-l măsori între margini, era nevoie să mergi câteva zile pe genunchi, străbătând câte un nod și scurtând câte o sfoară.
La ziua hotărâtă, în ajun de Paști, pescarii din lungul țărmurilor mării trebuiau să apuce de năvod și să-l scufunde în talaze, printre luntri. Se petrecu însă ceva nepetrecut: marea fugi din margini, lăsându-și matcile scorburoase goale și târând cu ea, dedesubtul zărilor, avuțiile văi din adâncuri. Pescarii blestemând pescarul, mutară colibele și bărcile într-altă țară și, odată cu ei, porni pe spinări și coliba fetei îndrăgostite, ai căreia ochi nu se mai puteau dezlipi de frumusețea năvodului zadarnic. Dumnezeu se împotrivise voinții răbdătoare a feciorului îndrăgostit și pedepsi nesocotirea gândului de a prinde marea cu un păinjeniș.
Zile multe și timpuri multe, pescarul fu zbuciumat de altă neodihna, umblând pe fundul mării uscate, pardosită cu sidefuri și fildeșuri trandafirii de scoici. Pentru că se născuse cu patima isprăvilor grele, pescuitul scrumbiilor și al peștilor de blid, care îmbogățeau pe negustorii de crâmpeie, de frânturi și de fărâme, nu-l ispitea. Şi acum, dându-și seama că a căpătat zestre neașteptată, înverșunarea Celui de Sus, care, nebiruit, l-a ales pe el dușman dintre oameni, fără să se mândrească ci smerit, însă iarăși hotărât, porni la o ispravă nouă.
- Voi ridica o clopotniță din nisipuri către ceruri, ca să străpung văzduhul turtit al șesului pustiu și să rămâie străpuns. Şi de acolo, de sus, voi căuta dragostea mea, care și-a purtat coliba departe, dincolo de întâia zare mută și oarbă.
La clopotnița lui, pescarul a muncit tot zece ani de zile fără scule și fără ajutoare, dezgropând stâncile cu unghiile și mișcându- le din loc și întorcându-le cu umerii și cu opintirea, până ce le-a învățat să umble singure și singure să se așeze la locul sorocit, poruncite de gândurile lui. Străduințele și rănile dobândite i-au frământat carnea din nou, făcându-i-o de aramă, iar însuflețirea lui a dat viață lespezilor, bolovanilor și nisipului, care i se supuneau ca niște câini și ca niște furnici. Pescarul descoperise înțelegerea cu pământul și graiul nesimțit cu auzul, al tăcerilor și al uitării.
Acest pește uriaș se apropia de țărmuri. Fusese văzut din vremile lui Homer, răzvrătind valurile, spintecate la răsăritul soarelui, cu pieptul. Pescarii pustietății povesteau că el făcuse parte din herghelia de moruni a împăratului Negru, și că scăpase din grădinile din mare ale împărăției, puțin timp înaintea lui Hristos.
Năvodul fusese urzit, nod cu nod, ochi cu ochi, de singurele mâini ale pescarului îndrăzneț, ajutat de o suveică de os lustruit, și rețeaua lui acoperea un județ întreg de pustietate. Întins între răsărit și apus și între miazănoapte și miazăzi, părea un vânt de odihnă, culcat pe nisipuri. Ca să-l măsori între margini, era nevoie să mergi câteva zile pe genunchi, străbătând câte un nod și scurtând câte o sfoară.
La ziua hotărâtă, în ajun de Paști, pescarii din lungul țărmurilor mării trebuiau să apuce de năvod și să-l scufunde în talaze, printre luntri. Se petrecu însă ceva nepetrecut: marea fugi din margini, lăsându-și matcile scorburoase goale și târând cu ea, dedesubtul zărilor, avuțiile văi din adâncuri. Pescarii blestemând pescarul, mutară colibele și bărcile într-altă țară și, odată cu ei, porni pe spinări și coliba fetei îndrăgostite, ai căreia ochi nu se mai puteau dezlipi de frumusețea năvodului zadarnic. Dumnezeu se împotrivise voinții răbdătoare a feciorului îndrăgostit și pedepsi nesocotirea gândului de a prinde marea cu un păinjeniș.
Zile multe și timpuri multe, pescarul fu zbuciumat de altă neodihna, umblând pe fundul mării uscate, pardosită cu sidefuri și fildeșuri trandafirii de scoici. Pentru că se născuse cu patima isprăvilor grele, pescuitul scrumbiilor și al peștilor de blid, care îmbogățeau pe negustorii de crâmpeie, de frânturi și de fărâme, nu-l ispitea. Şi acum, dându-și seama că a căpătat zestre neașteptată, înverșunarea Celui de Sus, care, nebiruit, l-a ales pe el dușman dintre oameni, fără să se mândrească ci smerit, însă iarăși hotărât, porni la o ispravă nouă.
- Voi ridica o clopotniță din nisipuri către ceruri, ca să străpung văzduhul turtit al șesului pustiu și să rămâie străpuns. Şi de acolo, de sus, voi căuta dragostea mea, care și-a purtat coliba departe, dincolo de întâia zare mută și oarbă.
La clopotnița lui, pescarul a muncit tot zece ani de zile fără scule și fără ajutoare, dezgropând stâncile cu unghiile și mișcându- le din loc și întorcându-le cu umerii și cu opintirea, până ce le-a învățat să umble singure și singure să se așeze la locul sorocit, poruncite de gândurile lui. Străduințele și rănile dobândite i-au frământat carnea din nou, făcându-i-o de aramă, iar însuflețirea lui a dat viață lespezilor, bolovanilor și nisipului, care i se supuneau ca niște câini și ca niște furnici. Pescarul descoperise înțelegerea cu pământul și graiul nesimțit cu auzul, al tăcerilor și al uitării.
Se auzea către mare că vânătorul de unde, care se lăsase de pescuit, încearcă o cutezare nouă și luntrașii, îndătinați cu gângăniile mici ale undiții, au râs în bordeiele lor crăcănate și plini de fum de pește fript. Ei erau înțelepți pentru că stăruiau într-o muncă veche, făcută de veacuri la fel. Când se ivi temelia, ei se apropiau duminica de singuraticul ziditor, neînțelegând ce sfârșește, dar pricepând că începutul pornise. Din duminică în duminică, turnul creștea încet, de câte-o palmă. Mai târziu, pescarii se adunau în fiecare seară, de departe, ca să-l zărească sporind cu o palmă pe zi.
Adâncit în zidirea lui, ziditorul nu văzuse că se ivise în pustietate pizma și că fiecare piatră cât pumnul era însoțită, în ducerea ei pe muchile clopotniții, de necazul foștilor tovarăși. După ce păretele pătrat se ridica de un stat de om, ziditorul aducea pe brațe și potrivea la rând, până la un stat de om, treptele de piatră roșie, ca să arate mai târziu șacalilor urmăriți de hienă pe scara clopotniții, că scara fusese udată cu sânge. Are să cadă de pe creastă, se gândeau privitorii. Treapta cu care suie, se gândeau ei, are să-l răstoarne. Dar ziditorul nici nu a căzut de pe crestele mereu înălțate și nici nu s-a răsturnat. Minunea amănuntului s-a săvârșit zilnic, zilnic așteaptă să doboare pe ziditor, și minunea întreagă a fost gătită într-o sâmbătă, ca munca Domnului, care s-a odihnit în ziua a șaptea.
Ziditorul a căutat din turn împrejurul lumii și a găsit marginile ei și marea, care fugise, și coliba dragostei strămutată. Trecuseră zece ani ca zece veacuri și ca o zi. Pescarii se uitau la clopotnița pustietății de jos, în straie de nuntă și în cămașă albă. Îmbătrâniseră toți și mulți din foștii flăcăi se apropiau frânți pe cârji, posomorâți și amari, privind în sus de-a curmezișul, ca niște găini. Rușinată se arătă și iubita, din nisip, ascunzându-și fața, învechită de tristețe, cu mâna, și neputând să-i tăinuiască pântecul, îngreuiat subt cingătoare. Ziditorul tresări.
Dar către seară, pe când se ascuțeau cremenile de argint ale stelelor albe, el văzu și năvodul, pe care îl uitase, zburând întreg și întins și împovărat de plumbii de pe margini, la ceruri. Şi stelele s-au prins de zalele lui.
Adâncit în zidirea lui, ziditorul nu văzuse că se ivise în pustietate pizma și că fiecare piatră cât pumnul era însoțită, în ducerea ei pe muchile clopotniții, de necazul foștilor tovarăși. După ce păretele pătrat se ridica de un stat de om, ziditorul aducea pe brațe și potrivea la rând, până la un stat de om, treptele de piatră roșie, ca să arate mai târziu șacalilor urmăriți de hienă pe scara clopotniții, că scara fusese udată cu sânge. Are să cadă de pe creastă, se gândeau privitorii. Treapta cu care suie, se gândeau ei, are să-l răstoarne. Dar ziditorul nici nu a căzut de pe crestele mereu înălțate și nici nu s-a răsturnat. Minunea amănuntului s-a săvârșit zilnic, zilnic așteaptă să doboare pe ziditor, și minunea întreagă a fost gătită într-o sâmbătă, ca munca Domnului, care s-a odihnit în ziua a șaptea.
Ziditorul a căutat din turn împrejurul lumii și a găsit marginile ei și marea, care fugise, și coliba dragostei strămutată. Trecuseră zece ani ca zece veacuri și ca o zi. Pescarii se uitau la clopotnița pustietății de jos, în straie de nuntă și în cămașă albă. Îmbătrâniseră toți și mulți din foștii flăcăi se apropiau frânți pe cârji, posomorâți și amari, privind în sus de-a curmezișul, ca niște găini. Rușinată se arătă și iubita, din nisip, ascunzându-și fața, învechită de tristețe, cu mâna, și neputând să-i tăinuiască pântecul, îngreuiat subt cingătoare. Ziditorul tresări.
Dar către seară, pe când se ascuțeau cremenile de argint ale stelelor albe, el văzu și năvodul, pe care îl uitase, zburând întreg și întins și împovărat de plumbii de pe margini, la ceruri. Şi stelele s-au prins de zalele lui.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
