Într-o noapte de Florii - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Într-o noapte de Florii" de Tudor Arghezi în care autorul ne povestește un episod nefericit din viața lui, petrecut în copilăria lui, într-o perioadă aproape de Paște. El povestește despre cum a rămas fără ambii părinți și cum a rămas singur cu surorile sale.
Citește povestirea pt. copii "Într-o noapte de Florii" din Cartea cu jucării
Tot așa era odată, către Paște, în copilăria mea. Viscolul, a început să se arunce peste satul nostru, tot așa, din senin. Firele salciei negre se făcuseră verzi și se desfăceau mugurii la vișini, amăgiți de câteva zile, deodată calde și mari. Dezgropaserăm trandafirii, după sfatul albinelor, ieșite grămadă din buduroaie. N-au obiceiul lucrurile să mintă, pe câmp, și în grădină, și se îndeamnă unele pe altele să iasă de unde au stat o iarnă ascunse. Un fluture galben azi, un fluture mâine, cărămiziu, omida născută mare dintr-o dată, capătul ierbii se trezește și, lepădate de scutece și de bârloage, vietățile cu aripi, rădăcini și picioare se văd ieșind câte una. Nici musca murdară nu e rău venită în cele dintâi zile de lumină, când ramurile și vrăbiile își dau bună dimineața, după o noapte amorțită de câteva luni.
Oamenii la fel. Dezlipesc fâșia de hârtie din crăpătura ciurciuvelei și dau ferestrele de părete. Noi încă nu dezgropasem, anul acela din copilărie, via, dar apucasem să sculăm din mușuroaie trandafirii, care simțiseră încă din pământ că se pregăteau livezile de vară. Ridicate din adormire, crăcile de nuiele dădeau din fiecare ochi câte o ivire nouă, încolțită ca un sfârc de lână roșcat. Am făcut focul datinei din frunzele adunate cu grebla și am sărit fiecare de două ori cruciș peste el. După focul de la Mucenici, timpul rău nu mai cutează să se întoarcă și tot ce poate fi urât în primăvara începută e ploaia, ploaia caldă, care îndeamnă și mai mult buruienile să crească.
Iarna noastră nu mai avea sfârșit și se înnoiseră într-o iarnă douăzeci de ierni. Se ducea o pătură de zăpadă și se așternea fără multă întârziere alta. În răgazurile frigului se juca soarele cu satul, puindu-și în toate geamurile ochii și uitându-se pe urdinișele de la stupi. Am numărat chiar douăzeci de ierni, iar a douăzeci și una le- a întrecut, în ajunul Floriilor, pe toate. Vântul a durat nu știu câte zile și zgomotul lui de tocilă s-a frecat de casa noastră zi și noapte, valurile lui ne-au bătut, de-a valma cu ninsoarea, ne-au dezvelit odăile, ne-au descoperit pătulele, bordeiele și grajdul. Stuful ridicat snopi era trântit pe pământ și risipit mormane de surcele.
Rămăsesem cu soru-mea fără mamă, de Buna Vestire. Ne murise tata cu un an înainte și, după el, ea, la un an împlinit, și amândouă fetele, de opt și de șase ani, am fost luate din sat și duse în satul mătușii, în casa ei, între copiii ei. De ce murise mama, care era tânără, care cânta frumos și cosea tot atât de frumos, n-aș putea ști să spui, dar murise tot de boala tatei, care tot de Buna Vestire închisese ochii. Cum se zicea la noi, s-a înnegrit. Şi-a dat sfârșitul cu o lumânare aprinsă în mână, tot ca pe la noi. Te vede o vecină ca nu mai ai de trăit, și până vine popa, dacă vrea să vie în toiul nopții, fie că vrei să mori, fie că nu ai vroi, îți aprinde lumânarea, și-ți pune cotorul ei în palmă. Înțelegi că nu mai ai de trăit și că trebuie să mori, și mori. Nu este prea greu să mori, când ai știut cum se face de moarte: te supui.
Mai târziu, am aflat la oraș cam de ce ar fi murit mama la douăzeci și șapte de ani, inimoasă, subțire că o fată mare, oacheșă și cu ochii albaștri. Mâncase pește și peștele care se vinde la țară, pentru proști, e stricat. Mâncase pește și tata. Oamenii se deprinseseră cu legea asta și parcă ar fi fost poruncă de Sus să mănânce pește ca să moară, altă boală neputându-se arăta așa de iute cu o moarte de a doua zi.
În vederea Floriilor, când la noi în Moldova se fac în toate casele cozonaci, mătușa mea se îngrijise de la târg de douăsprezece pungi de făină și o căpățână de zahăr, pe care le-a pus într-o papură pe marginea de deasupra vetrei, de unde da în fund cuptorul, și la dreapta și stânga sobele din amândouă odăile, la mijloc cu tindă. Oameni nevoiași, cu toată îndestularea măsurată a casei, unchiul și mătușa se munciseră tot postul și încă vreo câteva săptămâni până- n post, să strângă bani pentru făină și zahăr. Ouăle ni le făceau găinile noastre, care aveau grija creștinească să înceapă la timp, ca să fie în Sfânta Noapte roșite gata și încondeiate.
Oamenii la fel. Dezlipesc fâșia de hârtie din crăpătura ciurciuvelei și dau ferestrele de părete. Noi încă nu dezgropasem, anul acela din copilărie, via, dar apucasem să sculăm din mușuroaie trandafirii, care simțiseră încă din pământ că se pregăteau livezile de vară. Ridicate din adormire, crăcile de nuiele dădeau din fiecare ochi câte o ivire nouă, încolțită ca un sfârc de lână roșcat. Am făcut focul datinei din frunzele adunate cu grebla și am sărit fiecare de două ori cruciș peste el. După focul de la Mucenici, timpul rău nu mai cutează să se întoarcă și tot ce poate fi urât în primăvara începută e ploaia, ploaia caldă, care îndeamnă și mai mult buruienile să crească.
Iarna noastră nu mai avea sfârșit și se înnoiseră într-o iarnă douăzeci de ierni. Se ducea o pătură de zăpadă și se așternea fără multă întârziere alta. În răgazurile frigului se juca soarele cu satul, puindu-și în toate geamurile ochii și uitându-se pe urdinișele de la stupi. Am numărat chiar douăzeci de ierni, iar a douăzeci și una le- a întrecut, în ajunul Floriilor, pe toate. Vântul a durat nu știu câte zile și zgomotul lui de tocilă s-a frecat de casa noastră zi și noapte, valurile lui ne-au bătut, de-a valma cu ninsoarea, ne-au dezvelit odăile, ne-au descoperit pătulele, bordeiele și grajdul. Stuful ridicat snopi era trântit pe pământ și risipit mormane de surcele.
Rămăsesem cu soru-mea fără mamă, de Buna Vestire. Ne murise tata cu un an înainte și, după el, ea, la un an împlinit, și amândouă fetele, de opt și de șase ani, am fost luate din sat și duse în satul mătușii, în casa ei, între copiii ei. De ce murise mama, care era tânără, care cânta frumos și cosea tot atât de frumos, n-aș putea ști să spui, dar murise tot de boala tatei, care tot de Buna Vestire închisese ochii. Cum se zicea la noi, s-a înnegrit. Şi-a dat sfârșitul cu o lumânare aprinsă în mână, tot ca pe la noi. Te vede o vecină ca nu mai ai de trăit, și până vine popa, dacă vrea să vie în toiul nopții, fie că vrei să mori, fie că nu ai vroi, îți aprinde lumânarea, și-ți pune cotorul ei în palmă. Înțelegi că nu mai ai de trăit și că trebuie să mori, și mori. Nu este prea greu să mori, când ai știut cum se face de moarte: te supui.
Mai târziu, am aflat la oraș cam de ce ar fi murit mama la douăzeci și șapte de ani, inimoasă, subțire că o fată mare, oacheșă și cu ochii albaștri. Mâncase pește și peștele care se vinde la țară, pentru proști, e stricat. Mâncase pește și tata. Oamenii se deprinseseră cu legea asta și parcă ar fi fost poruncă de Sus să mănânce pește ca să moară, altă boală neputându-se arăta așa de iute cu o moarte de a doua zi.
În vederea Floriilor, când la noi în Moldova se fac în toate casele cozonaci, mătușa mea se îngrijise de la târg de douăsprezece pungi de făină și o căpățână de zahăr, pe care le-a pus într-o papură pe marginea de deasupra vetrei, de unde da în fund cuptorul, și la dreapta și stânga sobele din amândouă odăile, la mijloc cu tindă. Oameni nevoiași, cu toată îndestularea măsurată a casei, unchiul și mătușa se munciseră tot postul și încă vreo câteva săptămâni până- n post, să strângă bani pentru făină și zahăr. Ouăle ni le făceau găinile noastre, care aveau grija creștinească să înceapă la timp, ca să fie în Sfânta Noapte roșite gata și încondeiate.
La încondeierea ouălor tot mama fusese cea mai dibace: îi aduceau din sat femeile coșuri pline, ca să le facă frumoase și, ea, cu un condei al ei, înmănuncheat din fire de păr de porc și cu cerneluri pregătite cu științele ei, din buruieni și rădăcini, le da înapoi, cum era tocmeala, înjumătățite, îmbrăcate cu tot felul de chipiuri născocite, ou după ou, și toată lumea cunoștea ouăle Ilenei.
Despre unt, el era făcut tot în bătătură, din laptele vacilor noastre. Aveam făină de păpușoi, dar făina de grâu trebuia cumpărată din târg, pe bani. Trâmbele de cânepă și de in, făcute suluri și adunate în dulap, cu toate că erau multe și mătușa se căznise cu ele toată iarna să le dea la război, și la lumina zilei și noaptea cu lampa, n-aveau în anul acela preț. Au trebuit strânși de unde s-a putut banii scumpi, de făină și zahăr.
Era, va să zică, în seara de ajun de Florii și cutreiera un viscol care a ucis înmugurirea. Mătușa trebuia să se scoale de cu noapte și să frământe coca. Copiii au fost scăldați în albie în tindă, câteșișase.
Un țipăt se auzi din zloată, la ușă. Unchiul a deschis să vadă ce¬i, și în dreptul luminii văzu în zdrențe, tremurând de frig, mai mult goală decât îmbrăcată, o femeie. A băgat-o în casă, i-a fost milă de sufletul ăsta de femeie prigonită de crivăț și biciuită-n spinarea despuiată. Îndată, femeia s-a pitit lângă vatră și, trecându-i dârdâiala, mătușa i-a dat o haină de-a ei, i-a dat să mănânce. Femeia povestea că o bate bărbatul în toate zilele: în sâmbăta Floriilor a și aruncat-o în vifor, întorcând cheia în broască, după ce a dat-o afară. La cald, adormi, strânsă la vatră; se rugase să fie lăsată să-și petreacă noaptea la noi.
Mătușă-mea se spălase și ea pe cap și lăsând albia cu lături în tindă s-a dus să se culce între fete. Unchiul, în odaia de alături, dormea cu băieții. Patul se întindea ca în arhondaric, la mănăstire, cât păretele cuptorului și lat că puteam dormi curmeziș iar în ungherul cel mai moleșitor sta culcat pe spinare cotoiul, cel mai fericit motan din Horodniceni.
Trecuse o parte din noapte și s-a simțit că vine un frig de afară. Ieșind unchiul în tindă, a găsit dată de vânt în toate părțile ușa deschisă, de cu seara încuiată. Un troian de zăpadă trecuse pragul în mijlocul tindei. A sculat mătușa. Femeia adăpostită în casă pierise. Făcură mai mare flacăra lămpii ațipite. Împrejurul albiei podina era plină de făină și pungile goale și mototolite în care fusese păstiată erau împrăștiate prin tindă și lăturile mătușii, groase de faină, fuseseră frământate cu stafide. În mijlocul albiei se topea încet căpățâna de zahăr și toată tinda era un ciob de ouă sfărâmate. Clanța ușii, pe unde plecase femeia găzduită, era mânjită de aluat.
- Să mai lași în casă oameni necunoscuți! zise unchiul, care se puse să curețe podina de coji și de faină călcată de picioare ude.
- Rămaseră de Paști copiii fără cozonaci, suspina mătușa, care știa că nu mai avea cu ce să cumpre din târg.
Supărarea fu mare de Dumineca de Florii și nu se potoli până la toaca vecerniei, când satul a mai aflat ceva. La o jumătate de poștă de sat era o moară de apă, care măcina toată săptămâna porumb. Moara luase foc de dimineață și s-a stins după-prânz. Întrebarea era cum arsese fără foc.
Înainte de a închide moara, morarul o cerceta întotdeauna cu băgare de seamă. De ziua Floriilor și de Săptămâna Mare părea să fie un semn rău. Zvonindu-se că a fost găsit și un om ars în moară, cu tot viforul, satul, fiind și duminică, pomi într-acolo. S-a dus și unchiul cu mătușa.
Era adevărat că se aflase și un om apucat de flăcări în moară. L-au văzut și s-au uitat la trupul făcut aproape tăciune. Era o femeie. Mătușa cunoscu și haina, pe care i-o dăduse la înnoptat femeii ca să se învelească. Arsese pe jumătate și trebuie să se fi zvârcolit, că a fost găsită zgârcită pe o parte și trebuie să fi țipat, căci gura i-a rămas căscată. Cine putea să audă un geamăt în urletul vântului mare?
Mâinile și brațele goale îi erau acoperite, parcă ar fi tras până la coate niște ciorapi de cocă.
Despre unt, el era făcut tot în bătătură, din laptele vacilor noastre. Aveam făină de păpușoi, dar făina de grâu trebuia cumpărată din târg, pe bani. Trâmbele de cânepă și de in, făcute suluri și adunate în dulap, cu toate că erau multe și mătușa se căznise cu ele toată iarna să le dea la război, și la lumina zilei și noaptea cu lampa, n-aveau în anul acela preț. Au trebuit strânși de unde s-a putut banii scumpi, de făină și zahăr.
Era, va să zică, în seara de ajun de Florii și cutreiera un viscol care a ucis înmugurirea. Mătușa trebuia să se scoale de cu noapte și să frământe coca. Copiii au fost scăldați în albie în tindă, câteșișase.
Un țipăt se auzi din zloată, la ușă. Unchiul a deschis să vadă ce¬i, și în dreptul luminii văzu în zdrențe, tremurând de frig, mai mult goală decât îmbrăcată, o femeie. A băgat-o în casă, i-a fost milă de sufletul ăsta de femeie prigonită de crivăț și biciuită-n spinarea despuiată. Îndată, femeia s-a pitit lângă vatră și, trecându-i dârdâiala, mătușa i-a dat o haină de-a ei, i-a dat să mănânce. Femeia povestea că o bate bărbatul în toate zilele: în sâmbăta Floriilor a și aruncat-o în vifor, întorcând cheia în broască, după ce a dat-o afară. La cald, adormi, strânsă la vatră; se rugase să fie lăsată să-și petreacă noaptea la noi.
Mătușă-mea se spălase și ea pe cap și lăsând albia cu lături în tindă s-a dus să se culce între fete. Unchiul, în odaia de alături, dormea cu băieții. Patul se întindea ca în arhondaric, la mănăstire, cât păretele cuptorului și lat că puteam dormi curmeziș iar în ungherul cel mai moleșitor sta culcat pe spinare cotoiul, cel mai fericit motan din Horodniceni.
Trecuse o parte din noapte și s-a simțit că vine un frig de afară. Ieșind unchiul în tindă, a găsit dată de vânt în toate părțile ușa deschisă, de cu seara încuiată. Un troian de zăpadă trecuse pragul în mijlocul tindei. A sculat mătușa. Femeia adăpostită în casă pierise. Făcură mai mare flacăra lămpii ațipite. Împrejurul albiei podina era plină de făină și pungile goale și mototolite în care fusese păstiată erau împrăștiate prin tindă și lăturile mătușii, groase de faină, fuseseră frământate cu stafide. În mijlocul albiei se topea încet căpățâna de zahăr și toată tinda era un ciob de ouă sfărâmate. Clanța ușii, pe unde plecase femeia găzduită, era mânjită de aluat.
- Să mai lași în casă oameni necunoscuți! zise unchiul, care se puse să curețe podina de coji și de faină călcată de picioare ude.
- Rămaseră de Paști copiii fără cozonaci, suspina mătușa, care știa că nu mai avea cu ce să cumpre din târg.
Supărarea fu mare de Dumineca de Florii și nu se potoli până la toaca vecerniei, când satul a mai aflat ceva. La o jumătate de poștă de sat era o moară de apă, care măcina toată săptămâna porumb. Moara luase foc de dimineață și s-a stins după-prânz. Întrebarea era cum arsese fără foc.
Înainte de a închide moara, morarul o cerceta întotdeauna cu băgare de seamă. De ziua Floriilor și de Săptămâna Mare părea să fie un semn rău. Zvonindu-se că a fost găsit și un om ars în moară, cu tot viforul, satul, fiind și duminică, pomi într-acolo. S-a dus și unchiul cu mătușa.
Era adevărat că se aflase și un om apucat de flăcări în moară. L-au văzut și s-au uitat la trupul făcut aproape tăciune. Era o femeie. Mătușa cunoscu și haina, pe care i-o dăduse la înnoptat femeii ca să se învelească. Arsese pe jumătate și trebuie să se fi zvârcolit, că a fost găsită zgârcită pe o parte și trebuie să fi țipat, căci gura i-a rămas căscată. Cine putea să audă un geamăt în urletul vântului mare?
Mâinile și brațele goale îi erau acoperite, parcă ar fi tras până la coate niște ciorapi de cocă.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
