Peștele roșu - poveste din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Citește povestea scurtă pentru copii "Peștele roșu" de Tudor Arghezi în care aflăm că toate dobitoacele alese ale pământului, văzduhului și apelor s-au căznit să dea la iveală o frumusețe nouă, iscată din închipuirea lor. Fiecare a pus firimitura lui din ceea ce avea, știa, dorea și putea, pentru săvârșirea minunatului mare lucru măreț.
Citește povestirea pt. copii "Peștele roșu" din Cartea cu jucării
Într-un urcior de cristal rotund plutesc pe dungă, imobili ca niște frunze de aramă, peștii domesticiți ai aurorelor depărtate. Închiși în trei elemente care sunt numai felurile deosebite ale unei singure și aceleiași divine materii: lumina, ei licăresc în aerul invizibil, în lichidul diamantin, în păretele vasului, construit în curba unui reflex; ca și cum viața lor împărătească s-ar petrece într-un punct astral, străjuit cu luceferi. Rareori s-au alcătuit laolaltă mai multe și mai ciudate însușiri dezbinate, ca să dea naștere unui corci mai neasemuit.
Metalele, pietrele scumpe și florile adunate la strigarea unei fantasme vrăjitoare, prin Domnitorii lor, pitiți în peșteri și scorburi, și prin trâmbițași, s-au învoit într-o zi, pentru o singură dată, unele cu altele, să se căznească să dea la iveală o frumusețe nouă, iscată din închipuirea lor. Fiecare din dobitoacele alese ale pământului, văzduhului și apelor a pus firimitura lui din ceea ce avea, știa, dorea și putea, pentru săvârșirea minunatului mare lucru măreț. Ele veneau ca rânduneaua cu boțul de lut în cioc, pe care-l strivește pe marginea cuibului început; căci, după zapistul scris pe o coajă de mesteacăn și iscălit cu zece mii de nume, care de care mai gingașe, făpturile și jivinile aveau îndatorirea să aducă, la câte un ceas din noapte, pe rând, prafuri și mărgele.
Muncindu-se cu stâncile, târâș, paraliticul șarpe, osândit să umble fără picioare, să se sprijine fără genunchi, și să se arunce, din păduri în păduri, fără aripi, ca o nălucă mlădie, lungă, a venit cu cel mai scânteietor solz al neamului lui cu rubedenii multe, și l-a pus dar, în tiriziile de foi de aur ale vracului, însărcinat cu strângerea materiilor prime. Şi șarpele a plecat ca un pârâu, care ar merge cu izvorul după el.
Într-o pungă de borangic, părăsită de o crisalidă, fluturii au adus câte puțin din aproape nepipăita făină, cu care ei se pudrează în faptul serii pe spinare și pântec. Contribuția fusese dumicată cu economie de pe aripile tuturor fluturilor cu mustață de chiciură catifelie și talc, această pulbere fiind cea mai scumpă și mai rară din toate gătelile necântărite ale lumii: ceața sufletelor călătoare, cu care gâzele se ciocnesc în zborul lor prin haosul ultramarin. Silicate, bichromate, fluorură și oxalați de azur...
Păunița și-a scuturat de scântei arămii coada, snop cu spicul rotund, cu cinci curcubeie, în mijlocul cărora fulgeră ochiul de smarald, cu lumina de micșunele, al fiarelor din Apocalips.
Mai darnic și mai jertfitor, sticletele și-a dat ochii amândoi, care au și fost păstrați neatinși pentru peștele roșu și puși de-a dreapta și de-a stânga obrajilor, deasupra penelor înotătoare. Şi cum se făcuse beznă deodată și sticletele orb rămase locului, nemaiputând pleca, milostivitu-s-a de dânsul piticul, care și-a scos mărgăritarele negre din paftale și le-a împrumutat sticletelui ca să vază.
Ariciul și puii lui au fost aduși pe o tavă cu lustru, rânduiți unul lângă altul, ca periile berce într-o trusă de voiaj. Ei au dat undrelele și acele cu gămălie pentru șira spinării și oasele fine, fără să cugete la undiți.
Din tabachera uitată printre arici s-a ivit capul broaștei țestoase.
— Mulțumim de bunăvoință, au grăit piticul și vraciul; nu avem ce lua de la dumneata.
Şi broasca țestoasă a purces devale, ca un sărac.
Columba vișinie a dat puțină mătase din stofa pâlpâitoare de luciri a gușii. Ursul, intrând în încăperea muntelui cu țurțuri de piatră, învăluit într-un nor albăstrui de muște, ținea o labă ca o mână, în care ar fi păstrat ceva prețios.
— Am un bob de zmeură pentru el, zise ursul, gândindu-se la chipul ce trebuia să se nască din daruri și meșteșuguri.
- Pune-o aci, în foaia de aur, răspunse vraciul.
Metalele, pietrele scumpe și florile adunate la strigarea unei fantasme vrăjitoare, prin Domnitorii lor, pitiți în peșteri și scorburi, și prin trâmbițași, s-au învoit într-o zi, pentru o singură dată, unele cu altele, să se căznească să dea la iveală o frumusețe nouă, iscată din închipuirea lor. Fiecare din dobitoacele alese ale pământului, văzduhului și apelor a pus firimitura lui din ceea ce avea, știa, dorea și putea, pentru săvârșirea minunatului mare lucru măreț. Ele veneau ca rânduneaua cu boțul de lut în cioc, pe care-l strivește pe marginea cuibului început; căci, după zapistul scris pe o coajă de mesteacăn și iscălit cu zece mii de nume, care de care mai gingașe, făpturile și jivinile aveau îndatorirea să aducă, la câte un ceas din noapte, pe rând, prafuri și mărgele.
Muncindu-se cu stâncile, târâș, paraliticul șarpe, osândit să umble fără picioare, să se sprijine fără genunchi, și să se arunce, din păduri în păduri, fără aripi, ca o nălucă mlădie, lungă, a venit cu cel mai scânteietor solz al neamului lui cu rubedenii multe, și l-a pus dar, în tiriziile de foi de aur ale vracului, însărcinat cu strângerea materiilor prime. Şi șarpele a plecat ca un pârâu, care ar merge cu izvorul după el.
Într-o pungă de borangic, părăsită de o crisalidă, fluturii au adus câte puțin din aproape nepipăita făină, cu care ei se pudrează în faptul serii pe spinare și pântec. Contribuția fusese dumicată cu economie de pe aripile tuturor fluturilor cu mustață de chiciură catifelie și talc, această pulbere fiind cea mai scumpă și mai rară din toate gătelile necântărite ale lumii: ceața sufletelor călătoare, cu care gâzele se ciocnesc în zborul lor prin haosul ultramarin. Silicate, bichromate, fluorură și oxalați de azur...
Păunița și-a scuturat de scântei arămii coada, snop cu spicul rotund, cu cinci curcubeie, în mijlocul cărora fulgeră ochiul de smarald, cu lumina de micșunele, al fiarelor din Apocalips.
Mai darnic și mai jertfitor, sticletele și-a dat ochii amândoi, care au și fost păstrați neatinși pentru peștele roșu și puși de-a dreapta și de-a stânga obrajilor, deasupra penelor înotătoare. Şi cum se făcuse beznă deodată și sticletele orb rămase locului, nemaiputând pleca, milostivitu-s-a de dânsul piticul, care și-a scos mărgăritarele negre din paftale și le-a împrumutat sticletelui ca să vază.
Ariciul și puii lui au fost aduși pe o tavă cu lustru, rânduiți unul lângă altul, ca periile berce într-o trusă de voiaj. Ei au dat undrelele și acele cu gămălie pentru șira spinării și oasele fine, fără să cugete la undiți.
Din tabachera uitată printre arici s-a ivit capul broaștei țestoase.
— Mulțumim de bunăvoință, au grăit piticul și vraciul; nu avem ce lua de la dumneata.
Şi broasca țestoasă a purces devale, ca un sărac.
Columba vișinie a dat puțină mătase din stofa pâlpâitoare de luciri a gușii. Ursul, intrând în încăperea muntelui cu țurțuri de piatră, învăluit într-un nor albăstrui de muște, ținea o labă ca o mână, în care ar fi păstrat ceva prețios.
— Am un bob de zmeură pentru el, zise ursul, gândindu-se la chipul ce trebuia să se nască din daruri și meșteșuguri.
- Pune-o aci, în foaia de aur, răspunse vraciul.
Dar prostul o pierduse pe drum.
Ca o mireasă, învăluită până la grumaz cu zaimfuri străvezii, apăru Efemera, zeița verzuie a libelulelor nocturne, îmbrăcată în aripi de patru ori mai lungi decât ființa ei de neființă. Ea se aduse toată și toată se dete, ca un lucru, în întregimea lui puțin.
Lebăda ceru pentru viitor locul de profesor de înot, cu condiția să-l prindă plutind și să-l mănânce. Ea trebui să se depărteze dimpreună cu tovarășii ei, barza cu ciocul portocaliu, rața și gâscanul coxalgic, alungați de cobolzi.
Florile fură nespus de gentile față de viitorul băietan, pus la cale de puterile zămislitoare de frumuseți.
Primele sosite, într-un șir de lungi legănări, au fost lalelele, ca niște fecioare zvelte cu amforele purtate pe creștet. Fiecare a vărsat în tidva de sidef a vraciului diamantul unui fulger de rouă, din cofele lor fragile și multicolore, brăzdate cu râuri de cămeși românești. Leandrii aduseră garoafele lor, trandafirii ca miezul de pepene verde. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale.
Păpădia dete bumbacuri pentru o saltea cât latul mâinii, care avea să fie cuibul de născocire.
Mușețelul, chimenul, sunătoarea și muștarul aduseră în ploști cât bobul de mazeri, doftorii și unsori. Izmă dete picătura ei glacială, pentru ca apele să fie de-a pururea proaspete și reci. Lavanda, sucul ei de zilnică întinerire, fiparoasa, făclii pentru botez. Salcia, trestia, papura, panglici au adus și funde.
Apoi, au sosit din pământ viermii tuturor metalelor și pietrelor, viermele de fier, viermele de plumb, viermele de agată, viermele peruzelii și fiecare din ei cu prinosul lui potrivit, câte o scânteie.
În pofida ghiersului lor oftător, pasările cântărețe nu aveau ce da, afară de bună vestire, ca niște lăutari ce ar fi trebuit răsplătiți la urmă cu semințe. Proiectul cerea ca noul născut să fie splendid, însă tăinuit.
Întârziații cerbi, cu rușinoasele ciute, ajunseră târziu la staulul cu daruri. Ei aduseră pe coarnele lor înalte fâșia ștergarului albastru, întins, care trebuia să fie scutecul cel dintâi al unui prunc, visat omenesc.
Şi se opriră înșelați în pustietate și magii, care porniseră cu totul într-altă parte din țările lor parfumate către Nazaret, însoțiți de șapte câini cu lătrătura de lup. Vraciul și piticul încercară să-i lămurească:
— Duceți-vă mai departe, peste mare, în țara lui Irod. Noi nu facem răscoală, ci numai artă japoneză. Ne-am pus de gând să urzim limpezimile înghețate și să dăm universului de ape un peștișor cu icre de cilic și cu tricou de purpură, bătând în verde struguriu...
Peștele roșu, nemișcat în linia undei, înfățișează munca inspirată a miilor de bijutieri și zugravi, care au luat parte la făurirea lui de carne minerală, hrănită cu străluciri și adăpată cu luciu. El doarme îngropat în soare, curat în zalele lui, rece și senin. Zămislit fără bărbat și femeie, podoabele lui nu sunt făcute ca să placă unei părechi, aleasă din fuga unei strechi de jigănii. Giuvaerul lui mistic are o destinație în ipoteză, în aparență și în supraghicire.
Ceasuri și zile întregi, el zace-n echilibru cu ochii fără pleoape, în același punct, spânzurat în ața apei, ca de o undiță din stele. Din făptura lui, care nu mai poate să contempleze, de când reveria s-a făcut ființă și l-a învăluit, pornește ca din toate clopotnițele și din toți oamenii, un fir în necunoscut, pieziș, încurcat de vânt și netezit de bănuială. În rând cu semenii lui, el trăiește dus cu mintea și nesimțitor, ca și cum s-ar afla singur în univers și mulțumit de singurătatea lui. Sunt doisprezece pești în borcanul de cristal, doisprezece episcopi liturgisitori în odăjdii și nici unul nu-l cunoaște pe celălalt, care-i stă alături, inflexibil, de câteva luni. Zămislitorul i-a scutit să se caute după adieri și miros, păstrându-le intactă silueta prestigiului ceresc.
Numai mâța izbutește să le supere suprema imobilitate și distanța. În smaraldul galben al ochilor ei, sihaștrii borcanului de cristal s-au oglindit, ca niște adaose crepusculare. Bărci ancorate la marginea vasului cu lumini, ei se desfac și trec încet la fund, scufundați în rigiditate, în vreme ce norul fumuriu cu coama umflată fâlfâie vioi împrejurul liniștii imaculate. Ticăloasa ar face din atâtea tezaure, îndesate într-un trup sfânt și geometric, o îmbucătură. Ea socotește că, vrăjită, ființa de văpaie va ieși ca un șoarice roșu din borcan și va veni să fie mâncată din dragoste și devotament. Ideea o îmbată și-o face seducătoare.
Cu botul trandafiriu, cu tâmpla, cu grumajii, cu șalele și cu coada întreagă, pisica mângâie vasul de jur-împrejur, se strecoară dulce. Nădăjduind că poate fermeca auzul, ea își drege un glas lingușitor și mic, ca pentru privighetori. Insul nu va întârzia să iasă și să vie: vocea care-l cheamă este prea insinuantă ca să-i reziste. Peștele trebuie să fie un pui de papagal, iar borcanul o colivie, din acelea, de care pisica a mai jefuit.
Mâța s-a ridicat la marginea vasului de cristal și privește înlăuntru. Își duce laba înainte, ca să prindă. Ca o cucoană catolică înmănușată, și-a udat mâna în aghiazmă. O scutură și fuge.
În naivitatea ei științifică, mâța crede că și-a ars o labă în acid sulfuric și că unghiile îi vor cădea de suferință.
Apa rece i-a carbonizat-o.
Ca o mireasă, învăluită până la grumaz cu zaimfuri străvezii, apăru Efemera, zeița verzuie a libelulelor nocturne, îmbrăcată în aripi de patru ori mai lungi decât ființa ei de neființă. Ea se aduse toată și toată se dete, ca un lucru, în întregimea lui puțin.
Lebăda ceru pentru viitor locul de profesor de înot, cu condiția să-l prindă plutind și să-l mănânce. Ea trebui să se depărteze dimpreună cu tovarășii ei, barza cu ciocul portocaliu, rața și gâscanul coxalgic, alungați de cobolzi.
Florile fură nespus de gentile față de viitorul băietan, pus la cale de puterile zămislitoare de frumuseți.
Primele sosite, într-un șir de lungi legănări, au fost lalelele, ca niște fecioare zvelte cu amforele purtate pe creștet. Fiecare a vărsat în tidva de sidef a vraciului diamantul unui fulger de rouă, din cofele lor fragile și multicolore, brăzdate cu râuri de cămeși românești. Leandrii aduseră garoafele lor, trandafirii ca miezul de pepene verde. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale.
Păpădia dete bumbacuri pentru o saltea cât latul mâinii, care avea să fie cuibul de născocire.
Mușețelul, chimenul, sunătoarea și muștarul aduseră în ploști cât bobul de mazeri, doftorii și unsori. Izmă dete picătura ei glacială, pentru ca apele să fie de-a pururea proaspete și reci. Lavanda, sucul ei de zilnică întinerire, fiparoasa, făclii pentru botez. Salcia, trestia, papura, panglici au adus și funde.
Apoi, au sosit din pământ viermii tuturor metalelor și pietrelor, viermele de fier, viermele de plumb, viermele de agată, viermele peruzelii și fiecare din ei cu prinosul lui potrivit, câte o scânteie.
În pofida ghiersului lor oftător, pasările cântărețe nu aveau ce da, afară de bună vestire, ca niște lăutari ce ar fi trebuit răsplătiți la urmă cu semințe. Proiectul cerea ca noul născut să fie splendid, însă tăinuit.
Întârziații cerbi, cu rușinoasele ciute, ajunseră târziu la staulul cu daruri. Ei aduseră pe coarnele lor înalte fâșia ștergarului albastru, întins, care trebuia să fie scutecul cel dintâi al unui prunc, visat omenesc.
Şi se opriră înșelați în pustietate și magii, care porniseră cu totul într-altă parte din țările lor parfumate către Nazaret, însoțiți de șapte câini cu lătrătura de lup. Vraciul și piticul încercară să-i lămurească:
— Duceți-vă mai departe, peste mare, în țara lui Irod. Noi nu facem răscoală, ci numai artă japoneză. Ne-am pus de gând să urzim limpezimile înghețate și să dăm universului de ape un peștișor cu icre de cilic și cu tricou de purpură, bătând în verde struguriu...
Peștele roșu, nemișcat în linia undei, înfățișează munca inspirată a miilor de bijutieri și zugravi, care au luat parte la făurirea lui de carne minerală, hrănită cu străluciri și adăpată cu luciu. El doarme îngropat în soare, curat în zalele lui, rece și senin. Zămislit fără bărbat și femeie, podoabele lui nu sunt făcute ca să placă unei părechi, aleasă din fuga unei strechi de jigănii. Giuvaerul lui mistic are o destinație în ipoteză, în aparență și în supraghicire.
Ceasuri și zile întregi, el zace-n echilibru cu ochii fără pleoape, în același punct, spânzurat în ața apei, ca de o undiță din stele. Din făptura lui, care nu mai poate să contempleze, de când reveria s-a făcut ființă și l-a învăluit, pornește ca din toate clopotnițele și din toți oamenii, un fir în necunoscut, pieziș, încurcat de vânt și netezit de bănuială. În rând cu semenii lui, el trăiește dus cu mintea și nesimțitor, ca și cum s-ar afla singur în univers și mulțumit de singurătatea lui. Sunt doisprezece pești în borcanul de cristal, doisprezece episcopi liturgisitori în odăjdii și nici unul nu-l cunoaște pe celălalt, care-i stă alături, inflexibil, de câteva luni. Zămislitorul i-a scutit să se caute după adieri și miros, păstrându-le intactă silueta prestigiului ceresc.
Numai mâța izbutește să le supere suprema imobilitate și distanța. În smaraldul galben al ochilor ei, sihaștrii borcanului de cristal s-au oglindit, ca niște adaose crepusculare. Bărci ancorate la marginea vasului cu lumini, ei se desfac și trec încet la fund, scufundați în rigiditate, în vreme ce norul fumuriu cu coama umflată fâlfâie vioi împrejurul liniștii imaculate. Ticăloasa ar face din atâtea tezaure, îndesate într-un trup sfânt și geometric, o îmbucătură. Ea socotește că, vrăjită, ființa de văpaie va ieși ca un șoarice roșu din borcan și va veni să fie mâncată din dragoste și devotament. Ideea o îmbată și-o face seducătoare.
Cu botul trandafiriu, cu tâmpla, cu grumajii, cu șalele și cu coada întreagă, pisica mângâie vasul de jur-împrejur, se strecoară dulce. Nădăjduind că poate fermeca auzul, ea își drege un glas lingușitor și mic, ca pentru privighetori. Insul nu va întârzia să iasă și să vie: vocea care-l cheamă este prea insinuantă ca să-i reziste. Peștele trebuie să fie un pui de papagal, iar borcanul o colivie, din acelea, de care pisica a mai jefuit.
Mâța s-a ridicat la marginea vasului de cristal și privește înlăuntru. Își duce laba înainte, ca să prindă. Ca o cucoană catolică înmănușată, și-a udat mâna în aghiazmă. O scutură și fuge.
În naivitatea ei științifică, mâța crede că și-a ars o labă în acid sulfuric și că unghiile îi vor cădea de suferință.
Apa rece i-a carbonizat-o.
Sfârșit
Citește mai multe povești din Cartea cu jucării de Tudor Arghezi
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
