Un om nelecuit - poveste chinezească
Citește basmul chinezesc "Un om nelecuit" în care este vorba despre un tânăr pe nume Lan Yu Dșu ce se trăgea dintr-o familie de cărturari și moștenise de la aceștia pasiunea pentru carte. El citea în continuu și nu se îngrijea de nimic altceva. Ajunsese la două zeci de ani și încă nu era însurat. El urma sfatul tatălui său, de a citi cât mai mult pentru că și bogățiile și nevasta și-o va găsi în cărți. Tatăl său muri și el pentru a supraviețui începu să vândă din ogorul părintesc. Ajunse și la vârsta de treizeci de ani și oamenii începuseră să râdă de el pentru că nu era însurat.
Citește povestea chinezească "Un om nelecuit"
Lan Yu Dșu se trăgea dintr-o veche familie de cărturari, care din tată în fiu iubea mai mult cartea decât orice alt bun.
Tatăl său fusese logofăt, trăise cumpătat și retras, însă investise toate economiile în cărți. Patima asta o moștenise Yu Dșu și, cum el își iubea foarte mult părintele, și-a însușit povața acestuia. El lipi acest îndemn pe un perete dinaintea mesei de lucru și așa, oricât de des voia, putea citi cuvintele:
Ca să câștigi mari avuții,
N-ai nevoie de mănoase câmpii,
În carte sunt mii de orezării
Pentru ce să mai dorești palate?
Castele de aur cartea îți scoate.
Nu te întrista de sărăcia ta;
În carte vei afla cai și trăsură.
Fii fără teamă că pețitoarea
Nu-ți poartă grijă de o soție,
O vei găsi în carte, o făptură
Asemenea scumpetului jad.
De vrei să le capeți pe toate,
La lumina clară a ferestrei tale,
Cufundă-te în carte!
Yu Dșu se îngropă în cărțile sale și uită lumea din afară, chiar și rudele și prietenii. După moartea tatălui său, trăia într-o sărăcie lucie, dar și mai pătimaș studia cărțile lui. Deși citise mult, la douăzeci de ani era încă un tânăr novice, un înstrăinat, nedumerit în fața vieții, un om care în nevoia sa nu știa să câștige nimica. În adevăr, nu avea vreo altă dorință și dacă veneau rudele sau prietenii, îi primea oarecum stânjenit și, după ultimele salutări, se furișa din nou spre cărțile sale.
Una după alta vindea câte o bucată de ogor părintesc, numai cărțile îi erau preasfinte. Totuși nu putu să treacă nici examenul pregătitor.
Odată, în timp ce citea la fereastră, se iscă din senin o furtună care-i smulse cartea din mână și i-o duse afară în grădină. Alergând după ea, Yu Dșu căzu într-o groapă. Când vru să iasă afară, descoperi, acoperită de bălării, o oală cu orez care fusese de mulți ani îngropată acolo. Ce-i drept, orezul era de nemâncat, dar pentru Yu Dșu însemna întărirea îndemnului înscris pe perete.
La câtăva vreme, căutând o carte sus de tot, pe dulapul său, găsi acolo un mic tron al lui Buddha. Îl dete spre vânzare unui giuvaergiu, care, cu toată părerea de rău a lui Yu Dșu, constată că tronul ar fi numai aurit și-l refuză. Yu Dșu se gândi și se socoti dacă cu asta ar putea face o bucurie cuiva și-l dărui unui înalt dregător, fost prieten al tatălui său, care, așa de bucuros de această cinste, îi trimise trei sute de bucăți de aur și doi cai. Acum Yu Dșu era cu totul încredințat că îndemnul scris pe perete se împlinea, chiar dacă norocul venea pe ocolite.
El era un om curat, tot ce-i pământesc nu-l atingea, totuși din ce în ce dorea și el o ființă care să-l înțeleagă. De aceea și mai mult se adâncea în cărțile sale, firește cu tăcuta dorință că s-ar putea ca o frumoasă zână să răsară din paginile vreunei cărți. Oamenii începură a-l batjocori, că la treizeci de ani el încă nu avea o soție.
Pe timpul acela se zicea că de pe cer pierise steaua numită „Țesătoarea” . Râzând batjocoritor, oamenii îi spuneau:
— Caută odată Țesătoarea în cartea ta! Poate că astfel îți va fi răsplătită credința.
— Doi ani trecură, Yu Dșu era de treizeci și doi de ani, dar era încă un copil mare, mereu cuprins de dorul după ceva tainic și nepătruns. Așa, într-o noapte, obosit peste măsură, răsfoia el al nouălea volum din cartea „Han”. Când zări în paginile ei imaginea unei gingașe fete, murmură tremurând:
— Să fie oare această arătare împlinirea dorinței mele?
— O privea uimit și acum nu i se mai păreau ochii fără viață; sprâncenele se ridicau, iar când întoarse pagina, sta scris pe dosul figurii: „Țesătoarea”.
— Așadar, ea a venit, aceea pe care o dorise! Puse chipul ei pe masă, nu mai citi și uită de mâncare și somn.
— Necontenit privea în ochii ei și în cele din urmă, ca și cum ar fi biruit puterea ochilor săi, chipul începu a prinde viață, o mică zână se desprinse din pagină și se așeză surâzând pe carte. Uluit de fericire, Yu Dșu nu mai vedea aproape nimic. Se înclină respectuos dinaintea micuței făpturi și până să-și vie în fire, ea se săltă de o șchioapă și încet-încet se apropie de omul uluit, care se înclină din nou. Abia acum văzu el cât era de frumoasă, fără îndoială cea mai frumoasă de când lumea și pământul. În cele din urmă își luă curajul de a-i grăi:
— Ești oare o zână? De unde vii? Cine ești?
— Ea răspunse surâzând:
Tatăl său fusese logofăt, trăise cumpătat și retras, însă investise toate economiile în cărți. Patima asta o moștenise Yu Dșu și, cum el își iubea foarte mult părintele, și-a însușit povața acestuia. El lipi acest îndemn pe un perete dinaintea mesei de lucru și așa, oricât de des voia, putea citi cuvintele:
Ca să câștigi mari avuții,
N-ai nevoie de mănoase câmpii,
În carte sunt mii de orezării
Pentru ce să mai dorești palate?
Castele de aur cartea îți scoate.
Nu te întrista de sărăcia ta;
În carte vei afla cai și trăsură.
Fii fără teamă că pețitoarea
Nu-ți poartă grijă de o soție,
O vei găsi în carte, o făptură
Asemenea scumpetului jad.
De vrei să le capeți pe toate,
La lumina clară a ferestrei tale,
Cufundă-te în carte!
Yu Dșu se îngropă în cărțile sale și uită lumea din afară, chiar și rudele și prietenii. După moartea tatălui său, trăia într-o sărăcie lucie, dar și mai pătimaș studia cărțile lui. Deși citise mult, la douăzeci de ani era încă un tânăr novice, un înstrăinat, nedumerit în fața vieții, un om care în nevoia sa nu știa să câștige nimica. În adevăr, nu avea vreo altă dorință și dacă veneau rudele sau prietenii, îi primea oarecum stânjenit și, după ultimele salutări, se furișa din nou spre cărțile sale.
Una după alta vindea câte o bucată de ogor părintesc, numai cărțile îi erau preasfinte. Totuși nu putu să treacă nici examenul pregătitor.
Odată, în timp ce citea la fereastră, se iscă din senin o furtună care-i smulse cartea din mână și i-o duse afară în grădină. Alergând după ea, Yu Dșu căzu într-o groapă. Când vru să iasă afară, descoperi, acoperită de bălării, o oală cu orez care fusese de mulți ani îngropată acolo. Ce-i drept, orezul era de nemâncat, dar pentru Yu Dșu însemna întărirea îndemnului înscris pe perete.
La câtăva vreme, căutând o carte sus de tot, pe dulapul său, găsi acolo un mic tron al lui Buddha. Îl dete spre vânzare unui giuvaergiu, care, cu toată părerea de rău a lui Yu Dșu, constată că tronul ar fi numai aurit și-l refuză. Yu Dșu se gândi și se socoti dacă cu asta ar putea face o bucurie cuiva și-l dărui unui înalt dregător, fost prieten al tatălui său, care, așa de bucuros de această cinste, îi trimise trei sute de bucăți de aur și doi cai. Acum Yu Dșu era cu totul încredințat că îndemnul scris pe perete se împlinea, chiar dacă norocul venea pe ocolite.
El era un om curat, tot ce-i pământesc nu-l atingea, totuși din ce în ce dorea și el o ființă care să-l înțeleagă. De aceea și mai mult se adâncea în cărțile sale, firește cu tăcuta dorință că s-ar putea ca o frumoasă zână să răsară din paginile vreunei cărți. Oamenii începură a-l batjocori, că la treizeci de ani el încă nu avea o soție.
Pe timpul acela se zicea că de pe cer pierise steaua numită „Țesătoarea” . Râzând batjocoritor, oamenii îi spuneau:
— Caută odată Țesătoarea în cartea ta! Poate că astfel îți va fi răsplătită credința.
— Doi ani trecură, Yu Dșu era de treizeci și doi de ani, dar era încă un copil mare, mereu cuprins de dorul după ceva tainic și nepătruns. Așa, într-o noapte, obosit peste măsură, răsfoia el al nouălea volum din cartea „Han”. Când zări în paginile ei imaginea unei gingașe fete, murmură tremurând:
— Să fie oare această arătare împlinirea dorinței mele?
— O privea uimit și acum nu i se mai păreau ochii fără viață; sprâncenele se ridicau, iar când întoarse pagina, sta scris pe dosul figurii: „Țesătoarea”.
— Așadar, ea a venit, aceea pe care o dorise! Puse chipul ei pe masă, nu mai citi și uită de mâncare și somn.
— Necontenit privea în ochii ei și în cele din urmă, ca și cum ar fi biruit puterea ochilor săi, chipul începu a prinde viață, o mică zână se desprinse din pagină și se așeză surâzând pe carte. Uluit de fericire, Yu Dșu nu mai vedea aproape nimic. Se înclină respectuos dinaintea micuței făpturi și până să-și vie în fire, ea se săltă de o șchioapă și încet-încet se apropie de omul uluit, care se înclină din nou. Abia acum văzu el cât era de frumoasă, fără îndoială cea mai frumoasă de când lumea și pământul. În cele din urmă își luă curajul de a-i grăi:
— Ești oare o zână? De unde vii? Cine ești?
— Ea răspunse surâzând:
— Mă cheamă Yen Ju-Yu. Tu m-ai atras. Poate să treacă o mie de ani înainte de a mai găsi un om așa de neprihănit cum ești tu, care să creadă celor bătrâni, ca și tine.
— Yu Dșu era ca într-un vis de fericire, căci frumoasa fată nu-l mai părăsi. Adesea Ju-Yu îl ruga să înceteze cu cititul, totuși puterea ei nu era așa grozavă ca a cărților. Chiar și mustrările ei, că alții și-au trecut examenele de primăvară și toamnă, nu foloseau deloc.
— Citește mai puțin, e mai bine chiar și pentru examenul tău. Încetează cu cititul, altminteri trebuie să plec!
— Scurt timp ocoli cărțile, apoi iarăși îi veniră în minte. Zăpăcit de atâta învățătură, într-o bună zi, Yu Dșu își puse cartea deoparte, ca să se bucure de ochii frumoasei sale. Dar nu o mai găsi nicăieri; ea pierise. Jalnic o striga pe nume. Niciun răspuns. Ce să facă? Luă volumul în care o zărise întâia dată și o găsi la locul ei. Dezmierdător și rugător o strigă el pe nume, totuși ochii ei rămaseră nemișcați. Cu lacrimi în ochi, Yu Dșu îngenunche. Atunci ea veni înspre dânsul și-i zise:
— Dacă tu iubești cărțile mai mult decât pe mine și nu mă asculți, trebuie iar să plec și nu mă mai pot întoarce, ascultă-mă!
— Și ca să-l vindece de patima lui, juca mereu cu dânsul șah. Yu Dșu o făcea de dragul ei, totuși fără bucurie. Cum rămânea singur, apuca pe ascuns cărțile lui. Într-o zi îl prinse pe neașteptate citind, cu toate că-și ascunse repede cartea. Fără vorbă, ea dispăru. Nenorocit și în spaima morții, luă iarăși cartea cu poza Țesătoarei, dar chipul ei nu mai era acolo. Zilele treceau. Jeluindu-se, răsfoia cartea. Cu totul pocăit striga:
— Ju-Yu! Ju-Yu! Hai, vino! Vino! Te iubesc mai mult decât iubesc cărțile mele! Nu pot viețui fără tine! Întoarce-te încă o dată! De-acum te voi asculta numai pe tine!
— Atunci ea apăru surâzătoare dinaintea lui. Jucară din nou șah. Yu Dșu era vesel că, în a treia zi, chiar câștigă două partide. După trei zile ea-l învăță să asculte muzică, și după cinci zile îl înlănțui așa de tare, că el nu se mai gândi deloc la cărțile sale. Când băgă de seamă progresele lui, fu foarte fericită.
— Ju-Yu urzea mai departe firele spre a-l lecui de patima lui. Ei beau adesea împreună un păhăruț de vin, sporovăind veseli.
— Într-o zi stăteau veseli la masă, când Yu Dșu privi la dalba lui zână deosebit de drăgăstos și deodată o întrebă:
— Dar noi de ce nu avem niciun copil? Iubirea noastră e așa de mare, că nu pot să mi-o închipui mai mare și se zice că dacă un bărbat și o femeie se iubesc ca noi, vine și binecuvântarea unui copil.
— Ea-i răspunse cu bunăvoință:
— Dacă iubirea ta față de mine ți-este așa de mare, și această dorință va fi împlinită.
— Și surâse în taină.
— Când iubirii lor le-a fost dăruit un copil, bucuria lui Yu Dșu nu mai cunoscu margini. El povestea tuturor despre fericirea lor. Totuși, Ju-Yu îl dojenea cu blândețe să nu mai pomenească despre asta. El răspundea copilăros:
— Așa de puțin se înțeleg oamenii unul cu altul, ca ei mereu să-și ascundă simțămintele?
— Doi ani trăiră toți trei într-o armonie deplină. Totuși Ju-Yu simțea că, de la o vreme, Yu Dșu era cuprins din nou de patima de a petrece tot timpul cu cărțile. Cu inima grea ea-i zise:
— E timpul să plec.
— Ca un trăsnet îi căzură aceste cuvinte și, pierzându-și cumpătul, îi aminti de copilul lor.
— Ju-Yu tăcu multă vreme, apoi zise:
— Este un mijloc să mă reții. Jertfește toate cărțile tale, arde-le!
— Yu Dșu clătină din cap, dar Ju-Yu continuă și mai stăruitor:
— Știu că asta-i cea mai mare jertfă ce-mi poți aduce, dar fă-o! Alungă-ți patima, altminteri trebuie să plec. De trei ori am descătușat lanțurile mele, de trei ori am venit la tine. A patra oară sunt fără putere.
— Yu Dșu auzea bine cuvintele ei, dar gândurile-i erau sub farmecul cărților.
— Cu tristețe luă seama Ju-Yu că trecerea ce o avea pe lângă dânsul încetase. Pe tăcute, părăsi bărbat și copil.
— Când Yu Dșu și-aminti de dânsa, dispăruse. El o chema, o striga. Niciun răspuns. A scos afară volumul în care odinioară îi găsise imaginea. Înfiorat răsfoia paginile, fără a mai da de ea. Atunci abia știu că era plecată pentru totdeauna de lângă el și fiul lor. Câteva zile, Yu Dșu rătăci cu gândul aiurea, apoi, în speranța că ea totuși își va afla drumul spre ei, jertfi cea mai mare parte din cărți. Dar Ju-Yu nu se mai întoarse.
— Zdrobit de durere, suspinând, se aruncă la pământ lângă fiul său și se jelui:
— Eu, nebunul, pentru ce nu mi-am putut înfrâna dragostea pătimașă pentru cărți? Pentru că trebuia să sacrific totul, ca să ajung în urmă la înțelepciune? Din vina mea pierdui pe mama ta prea de timpuriu, dar vreau să fiu statornic alăturea de tine. Niciodată să nu devii robul cărților, ca mine! Te povățuiesc cum să te poți jertfi la timpul cuvenit, fiindcă tu trebuie să înveți a iubi mai presus de orice oamenii! Trebuie să te plimbi fericit în lumina soarelui de aur! Trebuie să te bucuri de pădure și de flori și împreună să ne ridicăm ochii spre stele, ca s-o descoperim în strălucirea lor pe „Țesătoarea”, mama ta.
repovestită de Iulia Murnu
Povești nemuritoare nr. 25 (1983) și 31 (1997), Editura Ion Creangă, București
Unele tradiții asiatice văd steaua strălucitoare Vega ca fiind Țesătoarea - Prințesa care se căsătorește cu Păstorul, steaua Altair.
— Yu Dșu era ca într-un vis de fericire, căci frumoasa fată nu-l mai părăsi. Adesea Ju-Yu îl ruga să înceteze cu cititul, totuși puterea ei nu era așa grozavă ca a cărților. Chiar și mustrările ei, că alții și-au trecut examenele de primăvară și toamnă, nu foloseau deloc.
— Citește mai puțin, e mai bine chiar și pentru examenul tău. Încetează cu cititul, altminteri trebuie să plec!
— Scurt timp ocoli cărțile, apoi iarăși îi veniră în minte. Zăpăcit de atâta învățătură, într-o bună zi, Yu Dșu își puse cartea deoparte, ca să se bucure de ochii frumoasei sale. Dar nu o mai găsi nicăieri; ea pierise. Jalnic o striga pe nume. Niciun răspuns. Ce să facă? Luă volumul în care o zărise întâia dată și o găsi la locul ei. Dezmierdător și rugător o strigă el pe nume, totuși ochii ei rămaseră nemișcați. Cu lacrimi în ochi, Yu Dșu îngenunche. Atunci ea veni înspre dânsul și-i zise:
— Dacă tu iubești cărțile mai mult decât pe mine și nu mă asculți, trebuie iar să plec și nu mă mai pot întoarce, ascultă-mă!
— Și ca să-l vindece de patima lui, juca mereu cu dânsul șah. Yu Dșu o făcea de dragul ei, totuși fără bucurie. Cum rămânea singur, apuca pe ascuns cărțile lui. Într-o zi îl prinse pe neașteptate citind, cu toate că-și ascunse repede cartea. Fără vorbă, ea dispăru. Nenorocit și în spaima morții, luă iarăși cartea cu poza Țesătoarei, dar chipul ei nu mai era acolo. Zilele treceau. Jeluindu-se, răsfoia cartea. Cu totul pocăit striga:
— Ju-Yu! Ju-Yu! Hai, vino! Vino! Te iubesc mai mult decât iubesc cărțile mele! Nu pot viețui fără tine! Întoarce-te încă o dată! De-acum te voi asculta numai pe tine!
— Atunci ea apăru surâzătoare dinaintea lui. Jucară din nou șah. Yu Dșu era vesel că, în a treia zi, chiar câștigă două partide. După trei zile ea-l învăță să asculte muzică, și după cinci zile îl înlănțui așa de tare, că el nu se mai gândi deloc la cărțile sale. Când băgă de seamă progresele lui, fu foarte fericită.
— Ju-Yu urzea mai departe firele spre a-l lecui de patima lui. Ei beau adesea împreună un păhăruț de vin, sporovăind veseli.
— Într-o zi stăteau veseli la masă, când Yu Dșu privi la dalba lui zână deosebit de drăgăstos și deodată o întrebă:
— Dar noi de ce nu avem niciun copil? Iubirea noastră e așa de mare, că nu pot să mi-o închipui mai mare și se zice că dacă un bărbat și o femeie se iubesc ca noi, vine și binecuvântarea unui copil.
— Ea-i răspunse cu bunăvoință:
— Dacă iubirea ta față de mine ți-este așa de mare, și această dorință va fi împlinită.
— Și surâse în taină.
— Când iubirii lor le-a fost dăruit un copil, bucuria lui Yu Dșu nu mai cunoscu margini. El povestea tuturor despre fericirea lor. Totuși, Ju-Yu îl dojenea cu blândețe să nu mai pomenească despre asta. El răspundea copilăros:
— Așa de puțin se înțeleg oamenii unul cu altul, ca ei mereu să-și ascundă simțămintele?
— Doi ani trăiră toți trei într-o armonie deplină. Totuși Ju-Yu simțea că, de la o vreme, Yu Dșu era cuprins din nou de patima de a petrece tot timpul cu cărțile. Cu inima grea ea-i zise:
— E timpul să plec.
— Ca un trăsnet îi căzură aceste cuvinte și, pierzându-și cumpătul, îi aminti de copilul lor.
— Ju-Yu tăcu multă vreme, apoi zise:
— Este un mijloc să mă reții. Jertfește toate cărțile tale, arde-le!
— Yu Dșu clătină din cap, dar Ju-Yu continuă și mai stăruitor:
— Știu că asta-i cea mai mare jertfă ce-mi poți aduce, dar fă-o! Alungă-ți patima, altminteri trebuie să plec. De trei ori am descătușat lanțurile mele, de trei ori am venit la tine. A patra oară sunt fără putere.
— Yu Dșu auzea bine cuvintele ei, dar gândurile-i erau sub farmecul cărților.
— Cu tristețe luă seama Ju-Yu că trecerea ce o avea pe lângă dânsul încetase. Pe tăcute, părăsi bărbat și copil.
— Când Yu Dșu și-aminti de dânsa, dispăruse. El o chema, o striga. Niciun răspuns. A scos afară volumul în care odinioară îi găsise imaginea. Înfiorat răsfoia paginile, fără a mai da de ea. Atunci abia știu că era plecată pentru totdeauna de lângă el și fiul lor. Câteva zile, Yu Dșu rătăci cu gândul aiurea, apoi, în speranța că ea totuși își va afla drumul spre ei, jertfi cea mai mare parte din cărți. Dar Ju-Yu nu se mai întoarse.
— Zdrobit de durere, suspinând, se aruncă la pământ lângă fiul său și se jelui:
— Eu, nebunul, pentru ce nu mi-am putut înfrâna dragostea pătimașă pentru cărți? Pentru că trebuia să sacrific totul, ca să ajung în urmă la înțelepciune? Din vina mea pierdui pe mama ta prea de timpuriu, dar vreau să fiu statornic alăturea de tine. Niciodată să nu devii robul cărților, ca mine! Te povățuiesc cum să te poți jertfi la timpul cuvenit, fiindcă tu trebuie să înveți a iubi mai presus de orice oamenii! Trebuie să te plimbi fericit în lumina soarelui de aur! Trebuie să te bucuri de pădure și de flori și împreună să ne ridicăm ochii spre stele, ca s-o descoperim în strălucirea lor pe „Țesătoarea”, mama ta.
repovestită de Iulia Murnu
Povești nemuritoare nr. 25 (1983) și 31 (1997), Editura Ion Creangă, București
Unele tradiții asiatice văd steaua strălucitoare Vega ca fiind Țesătoarea - Prințesa care se căsătorește cu Păstorul, steaua Altair.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești chinezești
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
