Poveste fără sfârșit - poveste scurtă chinezească
Citește povestea chinezească "Poveste fără sfârșit" în care este vorba despre un împărat chinez căruia îi plăcea foarte mult să asculte povești. Dar cum el vroia o poveste care nu se termină niciodată, cum termina povestitorul de spus povestea, împăratul punea să fie omorât. Ceru slugilor să găsească oameni care să-i spună povești, dar oamenii se temeau pentru că oricât de lungi erau poveștile lor, la un moment-dat tot aveau un sfârșit. Într-o zi, la împărat veni un flăcău care nu se temea și zise că el are o poveste care nu se termină niciodată.
Citește povestea chinezească "Poveste fără sfârșit"
Trăia odată un împărat, căruia mai mult decât orice pe lume îi plăcea să asculte povești.
Împăratul îi pusese pe toți să-i povestească. Dar nu știu cum se făcea că, tocmai când se ajungea la ceva interesant, povestea se termina. Aceasta îl supăra pe împărat din cale-afară și poruncea să fie omorât povestitorul.
Împăratul nu voia să asculte povești obișnuite și i-ar fi plăcut o poveste care să nu se termine niciodată. În fiecare zi trimitea slujbașii și soldații în toate părțile, să-i aducă oameni care știau povești.
Oamenii își alegeau poveștile cele mai lungi, dar chiar și poveștile cele mai lungi aveau un sfârșit. Toți povestitorii împăratului erau omorâți după aceea și niciun om nu se mai încumeta să meargă la palatul împăratului.
Odată, la împărat veni un tânăr. El nu se temea deloc și îi spuse împăratului că știe o poveste fără sfârșit.
— Demult, demult, începu el, trăia un împărat foarte bogat, ca nimeni altul. Grâne avea atât de multe, încât oamenii nici nu știau unde să pună recolta. Atunci a chemat un dulgher și i-a poruncit să-i construiască un hambar atât de mare, încât să nu i se vadă capătul. Și dulgherul i-a făcut un astfel de hambar. Din vremurile cele mai îndepărtate și până în ziua aceea nu se văzuse un hambar mai mare. Boabele de grâu ajungeau până sus. Dar, când l-au construit, n-au băgat de seamă că rămăsese o spărtură nici mică, nici mare, cât ar încăpea o vrabie. Stoluri de vrăbii zburau spre hambar. Așadar, venea prima vrabie, intra în hambar și ciugulea grăunțe, venea cea de a doua se îndestula și ea, apoi a treia, apoi a patra, după aceea mai venea una și încă una…
Împăratul, care asculta cu atenție, văzu că aici povestea se repetă și, nemaiavând răbdare, îl întrerupse pe tânăr și-l întrebă:
Împăratul îi pusese pe toți să-i povestească. Dar nu știu cum se făcea că, tocmai când se ajungea la ceva interesant, povestea se termina. Aceasta îl supăra pe împărat din cale-afară și poruncea să fie omorât povestitorul.
Împăratul nu voia să asculte povești obișnuite și i-ar fi plăcut o poveste care să nu se termine niciodată. În fiecare zi trimitea slujbașii și soldații în toate părțile, să-i aducă oameni care știau povești.
Oamenii își alegeau poveștile cele mai lungi, dar chiar și poveștile cele mai lungi aveau un sfârșit. Toți povestitorii împăratului erau omorâți după aceea și niciun om nu se mai încumeta să meargă la palatul împăratului.
Odată, la împărat veni un tânăr. El nu se temea deloc și îi spuse împăratului că știe o poveste fără sfârșit.
— Demult, demult, începu el, trăia un împărat foarte bogat, ca nimeni altul. Grâne avea atât de multe, încât oamenii nici nu știau unde să pună recolta. Atunci a chemat un dulgher și i-a poruncit să-i construiască un hambar atât de mare, încât să nu i se vadă capătul. Și dulgherul i-a făcut un astfel de hambar. Din vremurile cele mai îndepărtate și până în ziua aceea nu se văzuse un hambar mai mare. Boabele de grâu ajungeau până sus. Dar, când l-au construit, n-au băgat de seamă că rămăsese o spărtură nici mică, nici mare, cât ar încăpea o vrabie. Stoluri de vrăbii zburau spre hambar. Așadar, venea prima vrabie, intra în hambar și ciugulea grăunțe, venea cea de a doua se îndestula și ea, apoi a treia, apoi a patra, după aceea mai venea una și încă una…
Împăratul, care asculta cu atenție, văzu că aici povestea se repetă și, nemaiavând răbdare, îl întrerupse pe tânăr și-l întrebă:
— Nu-i așa că vrăbiile au luat toate grăunțele? Ce s-a întâmplat după aceea?
— Ele nu le-au luat pe toate, nu aveau de ce să se grăbească, răspunse tânărul.
Cum dorea foarte mult să știe ce s-a întâmplat mai departe, împăratul întrebă iar:
— De exemplu, dacă toate grăunțele ar fi fost luate, ce ar fi urmat?
— Imediat veți afla ce s-a întâmplat după aceea, trebuie doar să așteptați până când toate grăunțele din hambar vor fi luate, zise tânărul.
Împăratul ardea de nerăbdare să știe ce s-a întâmplat după aceea și-i ceru tânărului să-și continue povestea.
Din zori și până-n seară tânărul repeta întruna: vrabia a venit, vrabia a zburat, a luat grăunțele și a zburat afară. Și așa zile în șir a tot povestit neîncetat, trecând de la o vrabie la alta. Nemaiavând răbdare, împăratul îl întrebă iar:
— Au terminat toate grăunțele?
— Nu încă, răspunse tânărul.
Trecu o zi, trecu o noapte, trecură astfel multe zile și multe nopți. Dar vrăbiile tot n-au putut termina grăunțele din hambar. Împăratul se înfurie din ce în ce mai tare.
— De ce până acum n-au mâncat toate grăunțele? îl întrebă în cele din urmă pe tânăr.
— Nu puteau așa de repede, pentru că hambarul era mare, nici nu se știa câte boabe erau. Cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă pentru ca vrăbiile să termine tot ce era depozitat acolo.
Împăratul nu mai vru să asculte mai departe această poveste și porunci să fie omorât tânărul. Dar acesta îi spuse:
— De fapt v-am spus o poveste fără sfârșit. Sfârșitul ei încă nu se vede. Cum puteți să mă omorâți?
Împăratul nu putu să-i răspundă nimic și-l lăsă să plece acasă.
Povești nemuritoare nr. 46, Editura Ion Creangă, București, 1999
— Ele nu le-au luat pe toate, nu aveau de ce să se grăbească, răspunse tânărul.
Cum dorea foarte mult să știe ce s-a întâmplat mai departe, împăratul întrebă iar:
— De exemplu, dacă toate grăunțele ar fi fost luate, ce ar fi urmat?
— Imediat veți afla ce s-a întâmplat după aceea, trebuie doar să așteptați până când toate grăunțele din hambar vor fi luate, zise tânărul.
Împăratul ardea de nerăbdare să știe ce s-a întâmplat după aceea și-i ceru tânărului să-și continue povestea.
Din zori și până-n seară tânărul repeta întruna: vrabia a venit, vrabia a zburat, a luat grăunțele și a zburat afară. Și așa zile în șir a tot povestit neîncetat, trecând de la o vrabie la alta. Nemaiavând răbdare, împăratul îl întrebă iar:
— Au terminat toate grăunțele?
— Nu încă, răspunse tânărul.
Trecu o zi, trecu o noapte, trecură astfel multe zile și multe nopți. Dar vrăbiile tot n-au putut termina grăunțele din hambar. Împăratul se înfurie din ce în ce mai tare.
— De ce până acum n-au mâncat toate grăunțele? îl întrebă în cele din urmă pe tânăr.
— Nu puteau așa de repede, pentru că hambarul era mare, nici nu se știa câte boabe erau. Cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă pentru ca vrăbiile să termine tot ce era depozitat acolo.
Împăratul nu mai vru să asculte mai departe această poveste și porunci să fie omorât tânărul. Dar acesta îi spuse:
— De fapt v-am spus o poveste fără sfârșit. Sfârșitul ei încă nu se vede. Cum puteți să mă omorâți?
Împăratul nu putu să-i răspundă nimic și-l lăsă să plece acasă.
Povești nemuritoare nr. 46, Editura Ion Creangă, București, 1999
Sfârșit
