Șase frați - poveste chinezească
Citește povestea chinezească în română "Șase frați" în care este vorba despre o fată foarte harnică căreia i se dusese vestea. La ea au început să vină pețitoarele, dar ea nu vroia să se ducă cu niciuna pentru că nu-i credea pe băieți destul de harnici. A venit însă un tânăr care s-a lăudat că poate planta orez pe o suprafață mare în doar o zi, dar la final a văzut că mai rămăsese un loc neplantat și fata l-a refuzat. A venit un alt pețitor și același lucru s-a întâmplat și cu el. Dacă a văzut fata că nu găsește niciun băiat potrivit hărniciei ei, a plecat în lume să-l caute ea.
Citește povestea chinezească "Șase frați"
Ceea ce vă voi povesti s-a întâmplat demult, demult. Cândva trăia o fată harnică, de n-avea pereche.
Cât ar fulgera de trei ori, prăjea boabele de soia. Într-o singură dimineață topea inul, îl răsucea, iar din el țesea un sac atât de fin, ca mătasea. În aceeași dimineață, mai pregătea și mâncarea și o ducea oamenilor la câmp. Faima ei de fată harnică se răspândise până departe.
Pețitoarele veneau neîncetat s-o pețească; de atâta du-te-vino se tocise pragul casei. Fata nu se învoia cu nici una din ele. Firește, unei fete atât de harnice îi trebuia un soț deopotrivă. Dar unde să-l găsească?
Într-o zi, veni un flăcău și o ceru în căsătorie. El îi spuse că într-o singură dimineață poate planta orez pe zece mu 1. Fata, de cum îl auzi, se și hotărî să-l pună la încercare.
A doua zi, când se lumină de ziuă, flăcăul ieși la câmp. Sădi orezul atât de repede în apă, încât în jurul lui se făceau numai valuri. Nici nu se uscase roua de pe frunze și de pe iarbă, că el și terminase de plantat cei zece mu cu lăstari de orez și era gata de plecare. Dar, când întoarse capul, văzu că în locul în care își pusese pălăria de paie uitase să sădească.
Fata atunci își zise: „E harnic, nimic de zis, dar încă nu mă învoiesc să-l iau de bărbat.”
Flăcăul a plecat supărat.
A doua zi a venit altul. Și acesta a spus că poate planta zece mu de orez într-o singură dimineață.
Fata a zis:
— Bine! Încearcă, să văd și eu și să mă încredințez.
Flăcăul a lucrat foarte repede. După ce a terminat de plantat, a ieșit din apă, și chiar atunci a văzut un lăstar pe suprafața apei, pe care-l uitase.
Fata i-a arătat lăstarul și nu s-a învoit nici cu el.
După aceasta, nimeni n-a mai îndrăznit s-o ceară de nevastă.
Cât era să mai aștepte fata singură în casă? S-a îmbrăcat în haine bărbătești și a pornit în căutarea unui soț după vrerea ei, colindând peste tot. Într-o zi, când era aproape de vârful unui munte, pe o stâncă de câteva sute de metri, a văzut venind spre ea unul din flăcăii pe care nu-i vrusese de bărbat. Urând-o atât de mult, el a vrut să folosească prilejul ca să se răzbune:
— Ce bine îmi pare că mi-ai căzut în mână! Am să-ți arăt eu ce pot!
Și lupta începu. Se luptară cu dârzenie până când fata, sleită de puteri, se prăvăli din înălțimea stâncii.
La poalele stâncii se afla un sat, și în sat era o fierărie. În fierărie lucra un tânăr fierar, care tocmai făcea o seceră. Înălțându-și capul, văzu cum de pe stânca înaltă de câteva sute de metri cade un om. „Dacă-l las să cadă, praful se alege de el. Cu mâinile nu pot să-l prind. Dacă aș avea un coș...”
Fulgerător, fierarul a isprăvit secera, a fugit în muntele Tingan și a tăiat un braț de crengi, a împletit un coș mare, și a luat-o la goană spre stâncă. Tocmai când ființa care cădea era gata să atingă pământul, el a ridicat coșul și a prins-o. Fata a căzut în coș și a leșinat. După puțin timp, și-a revenit.
Nu știa cum de a rămas în viață. Când a deschis ochii, l-a văzut pe tânărul fierar, care i-a povestit din fir-a-păr ce s-a întâmplat cu ea. După ce l-a ascultat, ea, la rândul ei, i-a povestit câte a avut de pătimit.
Atunci fata i-a mărturisit:
— Tu ești omul pe care-l caut!
Și pe el îl frământa gândul că nu poate găsi o soție pe potrivă. Așa că s-au bucurat amândoi foarte mult, și s-au căsătorit și au trăit fericiți laolaltă.
Împreună munceau cât zece, nu se temeau de greutăți și lucrul le mergea din ce în ce mai bine.
Nu după mult timp, au avut un băiat și bucuria lor a fost nemărginită. Au dat copilului numele Lao Da, care înseamnă primul fiu.
De la câțiva anișori, Lao Da se descurca de minune și știa de toate.
Părinții s-au sfătuit și au hotărât că numele care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi: Sai Pan-sien - „Mai înțelept decât un sfânt”.
Al doilea fiu pe care l-au avut a fost parcă și mai isteț decât primul.
Într-o zi, când s-au întors de la câmp, părinții au văzut că lacătul de la hambar era descuiat, și s-au mirat. Mama l-a chemat pe fiul mai mare, l-a bătut și l-a întrebat:
— Cine a deschis lacătul?
El a răspuns:
— Nu l-am deschis eu; frățiorul meu l-a deschis.
Mama n-a crezut, a închis lacătul și l-a chemat pe al doilea fiu. Cum a venit al doilea fiu, a atins lacătul și îndată s-a auzit un zgomot, iar lacătul s-a deschis. Părinții, văzând năzdrăvănia, l-au numit Iao Si-tun - „Cel care poate să deschidă orice ușă”.
Și au avut șase băieți. Fiecare era înzestrat cu un dar, și fiecare se deosebea de ceilalți. Părinții le-au dat numele, ținând seama de darul fiecăruia. Al treilea fiu se numea Kan Bu-tsive - „Cel care nu poate fi tăiat de sabie”. Al patrulea, Tan Bu-pa - „Cel care nu se teme de căldură” - Gerilă. Al cincilea, Ien Bu-sî - „Cel care nu se teme de apă”. Al șaselea, Ia Bu-bien - „Cel care se strecoară pretutindeni”.
Timpul a trecut repede, și cei șase frați au crescut mari. Familia se înstărise, și averea ei creștea văzând cu ochii, și toți munceau ca niște furnici.
Cât ar fulgera de trei ori, prăjea boabele de soia. Într-o singură dimineață topea inul, îl răsucea, iar din el țesea un sac atât de fin, ca mătasea. În aceeași dimineață, mai pregătea și mâncarea și o ducea oamenilor la câmp. Faima ei de fată harnică se răspândise până departe.
Pețitoarele veneau neîncetat s-o pețească; de atâta du-te-vino se tocise pragul casei. Fata nu se învoia cu nici una din ele. Firește, unei fete atât de harnice îi trebuia un soț deopotrivă. Dar unde să-l găsească?
Într-o zi, veni un flăcău și o ceru în căsătorie. El îi spuse că într-o singură dimineață poate planta orez pe zece mu 1. Fata, de cum îl auzi, se și hotărî să-l pună la încercare.
A doua zi, când se lumină de ziuă, flăcăul ieși la câmp. Sădi orezul atât de repede în apă, încât în jurul lui se făceau numai valuri. Nici nu se uscase roua de pe frunze și de pe iarbă, că el și terminase de plantat cei zece mu cu lăstari de orez și era gata de plecare. Dar, când întoarse capul, văzu că în locul în care își pusese pălăria de paie uitase să sădească.
Fata atunci își zise: „E harnic, nimic de zis, dar încă nu mă învoiesc să-l iau de bărbat.”
Flăcăul a plecat supărat.
A doua zi a venit altul. Și acesta a spus că poate planta zece mu de orez într-o singură dimineață.
Fata a zis:
— Bine! Încearcă, să văd și eu și să mă încredințez.
Flăcăul a lucrat foarte repede. După ce a terminat de plantat, a ieșit din apă, și chiar atunci a văzut un lăstar pe suprafața apei, pe care-l uitase.
Fata i-a arătat lăstarul și nu s-a învoit nici cu el.
După aceasta, nimeni n-a mai îndrăznit s-o ceară de nevastă.
Cât era să mai aștepte fata singură în casă? S-a îmbrăcat în haine bărbătești și a pornit în căutarea unui soț după vrerea ei, colindând peste tot. Într-o zi, când era aproape de vârful unui munte, pe o stâncă de câteva sute de metri, a văzut venind spre ea unul din flăcăii pe care nu-i vrusese de bărbat. Urând-o atât de mult, el a vrut să folosească prilejul ca să se răzbune:
— Ce bine îmi pare că mi-ai căzut în mână! Am să-ți arăt eu ce pot!
Și lupta începu. Se luptară cu dârzenie până când fata, sleită de puteri, se prăvăli din înălțimea stâncii.
La poalele stâncii se afla un sat, și în sat era o fierărie. În fierărie lucra un tânăr fierar, care tocmai făcea o seceră. Înălțându-și capul, văzu cum de pe stânca înaltă de câteva sute de metri cade un om. „Dacă-l las să cadă, praful se alege de el. Cu mâinile nu pot să-l prind. Dacă aș avea un coș...”
Fulgerător, fierarul a isprăvit secera, a fugit în muntele Tingan și a tăiat un braț de crengi, a împletit un coș mare, și a luat-o la goană spre stâncă. Tocmai când ființa care cădea era gata să atingă pământul, el a ridicat coșul și a prins-o. Fata a căzut în coș și a leșinat. După puțin timp, și-a revenit.
Nu știa cum de a rămas în viață. Când a deschis ochii, l-a văzut pe tânărul fierar, care i-a povestit din fir-a-păr ce s-a întâmplat cu ea. După ce l-a ascultat, ea, la rândul ei, i-a povestit câte a avut de pătimit.
Atunci fata i-a mărturisit:
— Tu ești omul pe care-l caut!
Și pe el îl frământa gândul că nu poate găsi o soție pe potrivă. Așa că s-au bucurat amândoi foarte mult, și s-au căsătorit și au trăit fericiți laolaltă.
Împreună munceau cât zece, nu se temeau de greutăți și lucrul le mergea din ce în ce mai bine.
Nu după mult timp, au avut un băiat și bucuria lor a fost nemărginită. Au dat copilului numele Lao Da, care înseamnă primul fiu.
De la câțiva anișori, Lao Da se descurca de minune și știa de toate.
Părinții s-au sfătuit și au hotărât că numele care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi: Sai Pan-sien - „Mai înțelept decât un sfânt”.
Al doilea fiu pe care l-au avut a fost parcă și mai isteț decât primul.
Într-o zi, când s-au întors de la câmp, părinții au văzut că lacătul de la hambar era descuiat, și s-au mirat. Mama l-a chemat pe fiul mai mare, l-a bătut și l-a întrebat:
— Cine a deschis lacătul?
El a răspuns:
— Nu l-am deschis eu; frățiorul meu l-a deschis.
Mama n-a crezut, a închis lacătul și l-a chemat pe al doilea fiu. Cum a venit al doilea fiu, a atins lacătul și îndată s-a auzit un zgomot, iar lacătul s-a deschis. Părinții, văzând năzdrăvănia, l-au numit Iao Si-tun - „Cel care poate să deschidă orice ușă”.
Și au avut șase băieți. Fiecare era înzestrat cu un dar, și fiecare se deosebea de ceilalți. Părinții le-au dat numele, ținând seama de darul fiecăruia. Al treilea fiu se numea Kan Bu-tsive - „Cel care nu poate fi tăiat de sabie”. Al patrulea, Tan Bu-pa - „Cel care nu se teme de căldură” - Gerilă. Al cincilea, Ien Bu-sî - „Cel care nu se teme de apă”. Al șaselea, Ia Bu-bien - „Cel care se strecoară pretutindeni”.
Timpul a trecut repede, și cei șase frați au crescut mari. Familia se înstărise, și averea ei creștea văzând cu ochii, și toți munceau ca niște furnici.
Atunci, în ținutul lor a venit un nou jude. Acesta era fiul unui cărturar, știa carte și mânuia bine arcul. Părea deschis, sever și cinstit, dar în sufletul lui era hrăpăreț și hain. Cum și-a luat slujba în primire, a chemat la el pe toți slujitorii și pe toți gospodarii mai cuprinși. Tatăl celor șase frați, care acum trecea printre oamenii înstăriți, fusese și el chemat. Dar, cum bătrânul fierar nu a arătat stăpânului prea multă umilință și supunere, acesta, înfuriindu-se, a dat imediat ordin să fie arestat.
Fiul cel mare, înțeleptul, când a aflat, și-a dat seama că judele voia bani ca să-i dea drumul. De aceea, și-a chemat frații, să se sfătuiască cu toții cum ar putea să-și scape tatăl.
S-au dus la casa judelui cu banii. Judele a găsit suma prea mică și, în fața copiilor, i-a tras bătrânului o bătaie.
Cei șase frați, întorcându-se acasă, s-au sfătuit din nou și au văzut că acum n-au altă scăpare decât să recurgă la priceperea lor, pentru a-și salva tatăl.
În seara aceleiași zile, înțeleptul s-a gândit: «Peste puțin timp, paznicii se vor duce să bea vin; este un moment prielnic ca al doilea frate, „Cel care deschide toate ușile”, și cel mai mic, „Cel care se strecoară pretutindeni”, să-l elibereze pe tata.»
Cel mic l-a dus în spate pe celălalt frate, și au pătruns îndată în închisoare. Atunci, într-adevăr, nu se afla nici un paznic. „Cel care deschide toate ușile”, cum a pus mâna pe lacătul mare de la poarta închisorii, l-a și deschis. „Cel care se strecoară pretutindeni” și-a luat tatăl și fratele în spinare, și au fugit acasă.
De abia au intrat pe ușă și au auzit copitele cailor. Paznicii au venit în goană, l-au luat pe bătrânul fierar și l-au legat, ca să-l ducă iar în închisoare. Judele a hotărât ca, pentru vina de a fi fugit din închisoare, să i se taie capul a doua zi.
În seara aceleiași zile, înțeleptul a prevăzut ce se va întâmpla cu tatăl său și a trimis pe „Cel care strecoară pretutindeni”, pe „Cel care deschide toate ușile” și pe „Cel care nu poate fi tăiat de sabie” la închisoare. „Cel care deschide toate ușile” a deschis lacătul, „Cel care se strecoară pretutindeni” a luat în cârcă pe tatăl său și pe fratele „Care deschide toate ușile”, iar „Cel care nu poate fi tăiat de sabie” a rămas în închisoare în locul tatălui. A doua zi trebuia aibă loc execuția. De cum l-au scos din închisoare, soldații au observat că nu este bătrânul fierar, ci unul din fiii săi. Judele s-a înfuriat, a dat ordin să fie ucis fiul și apoi tatăl.
După puțin timp, călăul s-a plâns că acestui om, după ce i se taie capul, îi crește altul la loc.
Atunci judele s-a dus la locul pedepsei și s-a convins de adevărul celor spuse de călău, s-a speriat, și a poruncit să-l ducă înapoi la închisoare. Apoi a hotărât să-l ardă de viu.
A spus oamenilor să facă un cuptor mare și să pună multe lemne pe foc. Înțeleptul a știut, și îndată l-a înlocuit cu „Gerilă”. Și, astfel, în cuptorul încins a fost aruncat Gerilă, ca să nu mai rămână din el nici oasele. După ce a ars un timp, au deschis cuptorul. Mare le-a fost mirarea când au văzut pe o parte a cuptorului scris: S I U E - zăpadă, în altă parte: P I N - gheață, iar flăcăul stătea înăuntru și clănțănea de frig.
Văzând așa minunăție, judele a făcut fețe-fețe, dar nu s-a lăsat. S-a gândit să-l înece. Înțeleptul a știut și l-a trimis în loc pe „Cel care nu se teme de apă”.
Credea judele că de astă dată flăcăul nu va mai scăpa cu viață.
A dat ordin oamenilor să-l lege burduf și să-l azvârle în apă, însă apa râului îi ajungea numai până la glezne, iar el se plimba prin valuri.
Supărat, stăpânul a poruncit să fie aruncat unde-i apa mai adâncă. Dar, oricât era de mare adâncimea, flăcăul nu era acoperit de apă. Când a văzut asta, înverșunatul s-a făcut foc și pară; a ordonat imediat ca toată familia bătrânului fierar să fie adusă, să fie legată la un loc și apoi să se prăvale o stâncă, care să-i îngroape de vii pe toți. Însă „Cel care se strecoară pretutindeni” a ridicat stânca mare cât casa, și toți șapte au rămas în viață. Întreaga familie s-a întors acasă după ce „Cel care se strecoară pretutindeni” a împins stânca dincolo de oraș.
Judele, care făcuse tot ce putuse, numai să-i omoare, și ei nu muriseră, crăpa de ciudă și învia. Știa că nu-i va putea învinge, dar nici nu voia să se dea bătut. Ridicând capul, văzu o stâncă mare care astupase drumul și, nemaifiind în jur nici unul din familia bătrânului fierar, își zise: „Dacă nu se mai zăresc, înseamnă că au murit”, și s-a întors pe furiș acasă.
în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967
1 Cincisprezece mu sunt egali cu un hectar
Fiul cel mare, înțeleptul, când a aflat, și-a dat seama că judele voia bani ca să-i dea drumul. De aceea, și-a chemat frații, să se sfătuiască cu toții cum ar putea să-și scape tatăl.
S-au dus la casa judelui cu banii. Judele a găsit suma prea mică și, în fața copiilor, i-a tras bătrânului o bătaie.
Cei șase frați, întorcându-se acasă, s-au sfătuit din nou și au văzut că acum n-au altă scăpare decât să recurgă la priceperea lor, pentru a-și salva tatăl.
În seara aceleiași zile, înțeleptul s-a gândit: «Peste puțin timp, paznicii se vor duce să bea vin; este un moment prielnic ca al doilea frate, „Cel care deschide toate ușile”, și cel mai mic, „Cel care se strecoară pretutindeni”, să-l elibereze pe tata.»
Cel mic l-a dus în spate pe celălalt frate, și au pătruns îndată în închisoare. Atunci, într-adevăr, nu se afla nici un paznic. „Cel care deschide toate ușile”, cum a pus mâna pe lacătul mare de la poarta închisorii, l-a și deschis. „Cel care se strecoară pretutindeni” și-a luat tatăl și fratele în spinare, și au fugit acasă.
De abia au intrat pe ușă și au auzit copitele cailor. Paznicii au venit în goană, l-au luat pe bătrânul fierar și l-au legat, ca să-l ducă iar în închisoare. Judele a hotărât ca, pentru vina de a fi fugit din închisoare, să i se taie capul a doua zi.
În seara aceleiași zile, înțeleptul a prevăzut ce se va întâmpla cu tatăl său și a trimis pe „Cel care strecoară pretutindeni”, pe „Cel care deschide toate ușile” și pe „Cel care nu poate fi tăiat de sabie” la închisoare. „Cel care deschide toate ușile” a deschis lacătul, „Cel care se strecoară pretutindeni” a luat în cârcă pe tatăl său și pe fratele „Care deschide toate ușile”, iar „Cel care nu poate fi tăiat de sabie” a rămas în închisoare în locul tatălui. A doua zi trebuia aibă loc execuția. De cum l-au scos din închisoare, soldații au observat că nu este bătrânul fierar, ci unul din fiii săi. Judele s-a înfuriat, a dat ordin să fie ucis fiul și apoi tatăl.
După puțin timp, călăul s-a plâns că acestui om, după ce i se taie capul, îi crește altul la loc.
Atunci judele s-a dus la locul pedepsei și s-a convins de adevărul celor spuse de călău, s-a speriat, și a poruncit să-l ducă înapoi la închisoare. Apoi a hotărât să-l ardă de viu.
A spus oamenilor să facă un cuptor mare și să pună multe lemne pe foc. Înțeleptul a știut, și îndată l-a înlocuit cu „Gerilă”. Și, astfel, în cuptorul încins a fost aruncat Gerilă, ca să nu mai rămână din el nici oasele. După ce a ars un timp, au deschis cuptorul. Mare le-a fost mirarea când au văzut pe o parte a cuptorului scris: S I U E - zăpadă, în altă parte: P I N - gheață, iar flăcăul stătea înăuntru și clănțănea de frig.
Văzând așa minunăție, judele a făcut fețe-fețe, dar nu s-a lăsat. S-a gândit să-l înece. Înțeleptul a știut și l-a trimis în loc pe „Cel care nu se teme de apă”.
Credea judele că de astă dată flăcăul nu va mai scăpa cu viață.
A dat ordin oamenilor să-l lege burduf și să-l azvârle în apă, însă apa râului îi ajungea numai până la glezne, iar el se plimba prin valuri.
Supărat, stăpânul a poruncit să fie aruncat unde-i apa mai adâncă. Dar, oricât era de mare adâncimea, flăcăul nu era acoperit de apă. Când a văzut asta, înverșunatul s-a făcut foc și pară; a ordonat imediat ca toată familia bătrânului fierar să fie adusă, să fie legată la un loc și apoi să se prăvale o stâncă, care să-i îngroape de vii pe toți. Însă „Cel care se strecoară pretutindeni” a ridicat stânca mare cât casa, și toți șapte au rămas în viață. Întreaga familie s-a întors acasă după ce „Cel care se strecoară pretutindeni” a împins stânca dincolo de oraș.
Judele, care făcuse tot ce putuse, numai să-i omoare, și ei nu muriseră, crăpa de ciudă și învia. Știa că nu-i va putea învinge, dar nici nu voia să se dea bătut. Ridicând capul, văzu o stâncă mare care astupase drumul și, nemaifiind în jur nici unul din familia bătrânului fierar, își zise: „Dacă nu se mai zăresc, înseamnă că au murit”, și s-a întors pe furiș acasă.
în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967
1 Cincisprezece mu sunt egali cu un hectar
Sfârșit
