Bujorul de munte - poveste chinezească
Citește online povestea chinezească de citit pentru copii în română "Bujorul de munte". Citește basmul chinezesc "Bujorul de munte" în care este vorba despre trei frați ce trăiau la poalele muntelui Țin. Într-o zi de februarie, cei trei copii au urcat pe munte și pe creasta cea mai înaltă au întâlnit o fată frumoasă ce semăna cu o zână.
Citește povestea chinezească "Bujorul de munte"
Ce floare înflorește în luna februarie, când suflă vântul pe muntele Țin? Bujorul de munte înflorește pe muntele Țin în luna februarie, în bătaia vântului.
Acestea sunt versuri cântate adesea de păstorii de pe muntele Țin. Bujorul de munte are o poveste foarte veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Țin se afla un sătuleț în care trăiau trei copii. În luna februarie, când zăpada încă nu se topise pe munte, când vântul de miazănoapte mai sufla cu putere, iar iarba de abia începuse să încolțească, cei trei copii au urcat pe munte și cățărându-se de pe o creastă pe alta, au ajuns pe culmea cea mai înaltă, unde au întâlnit o fecioară frumoasă ca o zână. Fata era înconjurată de un cerc roșu strălucitor, așa cum poartă zânele. Într-o mână ținea un evantai din frunză de banan, iar în cealaltă o floare cu petalele ca focul.
Cei trei copii s-au bucurat când au văzut zâna și cel mai mare a spus:
— Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele, care-mi va face o pereche de papuci trainici cum nu s-a mai văzut.
Cel de al doilea copil, a spus:
— Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele, care-mi va face o pereche de papuci ușori ca fulgul.
Cel de al treilea copil a spus:
— Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu flori pe margine.
Zâna le-a răspuns pe îndelete tuturor:
— Care dintre voi îmi va povesti o întâmplare din care să se vadă cât de isteață este cumnata lui, acela va primi floarea.
Cel mai mare dintre copii s-a repezit:
— Cumnata mea e cea mai isteață. Dacă nu mă crezi, îți voi povesti o întâmplare de-a ei.
La fel a spus și cel de al doilea și cel de al treilea copil.
Dacă vreți să știți care dintre cele trei cumnate trebuie să poarte floarea roșie ascultați cu băgare de seamă întâmplările de mai jos.
I
A început băiatul cel mare:
— Într-o zi, fratele meu s-a dus pe munte să cosească iarbă și a întâlnit doi învățăcei, care vorbeau și gesticulau cu aprindere: unul era îmbrăcat cu o mantie de brocart verde, iar celălalt cu o mantie de brocart roșu. Fratele meu era curios să știe ce discută ei așa de înfierbântați. S-a oprit și a auzit cum cel cu mantie verde zicea:
— Am, acasă, frățioare, bani să-i întorci cu lopata, și orez de-mi putrezește în hambare. Cu toate astea sunt foc de supărat. Și să vezi de ce: împărătesei i s-a urât să tot poarte haine de mătase și i-a trecut prin gând să-și facă o rochie din aripioare de muscă. Împăratul a dat ordin să i se aducă o asemenea rochie și a căzut beleaua pe capul meu. Spune și tu, ce să mă fac?
Cel cu mantia roșie i-a răspuns râzând:
— Asta e ușor pentru că totuși muștele au aripioare. Ce să mă fac eu, că mi-a poruncit împăratul să-i fac o pufoaică vătuită cu cincizeci de kilograme de puf de broască. Da' zi și tu, are broasca puf? Am acasă lăzi cu aur și argint, dar nu-mi sunt de nici un folos.
Frate-meu auzind cum cei doi se întrec cu minciunile a izbucnit în râs. Cei doi învățăcei, auzindu-l, s-au supărat foc și au început să-l înjure:
— Sărăntocule, nu meriți să asculți ce discutăm noi.
Dar nici frate-meu nu s-a lăsat mai prejos, și-a pus mâinile în șold și a zis:
— Pe cine înjurați voi?
Cei doi învățăcei au răspuns într-un glas:
— Pe tine, amărâtule de cosaș!
Frate-meu a izbucnit:
— Așa, amărât cum mă credeți, dar să știți că am o cămilă de aur pe care o hrănesc cu iarbă proaspătă.
Auzindu-l, cei doi învățăcei s-au mirat și au început să-l măgulească. Frate-meu s-a îmbunat de îndată și a izbucnit în râs. Învățăceii nu l-au lăsat până nu le-a făgăduit să-i ducă să le arate cămila de aur. Frate-meu n-a avut încotro, i-a luat cu el și pe drum se tot gândea c-a scăpat niște vorbe nesăbuite la supărare și acuma ce se va face, că acasă nu avea nici un măgar. De unde să aibă el o cămilă de aur? Din fericire, la jumătatea drumului au întâlnit-o pe cumnată-mea care urca muntele după rădăcini de leac, și aceasta, mirată, a întrebat:
— Unde duci oamenii aceștia?
Luând-o înaintea lui frate-meu, învățăceii au răspuns:
— Ne ducem la voi acasă să vedem cămila de aur!
Uitându-se la frate-meu, cumnată-mea a înțeles, apoi, râzând, a spus:
— Ce păcat, bunica lui tocmai a încălecat pe cămilă și a plecat să facă o vizită în satul vecin.
Învățăceii n-au mai zis nimic și au plecat.
Zâna a ascultat până la sfârșit și l-a lăudat:
— Într-adevăr, cumnată-ta e o femeie deșteaptă.
Dar n-a apucat să termine bine, că cel de al doilea copil a început să povestească:
Acestea sunt versuri cântate adesea de păstorii de pe muntele Țin. Bujorul de munte are o poveste foarte veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Țin se afla un sătuleț în care trăiau trei copii. În luna februarie, când zăpada încă nu se topise pe munte, când vântul de miazănoapte mai sufla cu putere, iar iarba de abia începuse să încolțească, cei trei copii au urcat pe munte și cățărându-se de pe o creastă pe alta, au ajuns pe culmea cea mai înaltă, unde au întâlnit o fecioară frumoasă ca o zână. Fata era înconjurată de un cerc roșu strălucitor, așa cum poartă zânele. Într-o mână ținea un evantai din frunză de banan, iar în cealaltă o floare cu petalele ca focul.
Cei trei copii s-au bucurat când au văzut zâna și cel mai mare a spus:
— Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele, care-mi va face o pereche de papuci trainici cum nu s-a mai văzut.
Cel de al doilea copil, a spus:
— Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele, care-mi va face o pereche de papuci ușori ca fulgul.
Cel de al treilea copil a spus:
— Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu flori pe margine.
Zâna le-a răspuns pe îndelete tuturor:
— Care dintre voi îmi va povesti o întâmplare din care să se vadă cât de isteață este cumnata lui, acela va primi floarea.
Cel mai mare dintre copii s-a repezit:
— Cumnata mea e cea mai isteață. Dacă nu mă crezi, îți voi povesti o întâmplare de-a ei.
La fel a spus și cel de al doilea și cel de al treilea copil.
Dacă vreți să știți care dintre cele trei cumnate trebuie să poarte floarea roșie ascultați cu băgare de seamă întâmplările de mai jos.
I
A început băiatul cel mare:
— Într-o zi, fratele meu s-a dus pe munte să cosească iarbă și a întâlnit doi învățăcei, care vorbeau și gesticulau cu aprindere: unul era îmbrăcat cu o mantie de brocart verde, iar celălalt cu o mantie de brocart roșu. Fratele meu era curios să știe ce discută ei așa de înfierbântați. S-a oprit și a auzit cum cel cu mantie verde zicea:
— Am, acasă, frățioare, bani să-i întorci cu lopata, și orez de-mi putrezește în hambare. Cu toate astea sunt foc de supărat. Și să vezi de ce: împărătesei i s-a urât să tot poarte haine de mătase și i-a trecut prin gând să-și facă o rochie din aripioare de muscă. Împăratul a dat ordin să i se aducă o asemenea rochie și a căzut beleaua pe capul meu. Spune și tu, ce să mă fac?
Cel cu mantia roșie i-a răspuns râzând:
— Asta e ușor pentru că totuși muștele au aripioare. Ce să mă fac eu, că mi-a poruncit împăratul să-i fac o pufoaică vătuită cu cincizeci de kilograme de puf de broască. Da' zi și tu, are broasca puf? Am acasă lăzi cu aur și argint, dar nu-mi sunt de nici un folos.
Frate-meu auzind cum cei doi se întrec cu minciunile a izbucnit în râs. Cei doi învățăcei, auzindu-l, s-au supărat foc și au început să-l înjure:
— Sărăntocule, nu meriți să asculți ce discutăm noi.
Dar nici frate-meu nu s-a lăsat mai prejos, și-a pus mâinile în șold și a zis:
— Pe cine înjurați voi?
Cei doi învățăcei au răspuns într-un glas:
— Pe tine, amărâtule de cosaș!
Frate-meu a izbucnit:
— Așa, amărât cum mă credeți, dar să știți că am o cămilă de aur pe care o hrănesc cu iarbă proaspătă.
Auzindu-l, cei doi învățăcei s-au mirat și au început să-l măgulească. Frate-meu s-a îmbunat de îndată și a izbucnit în râs. Învățăceii nu l-au lăsat până nu le-a făgăduit să-i ducă să le arate cămila de aur. Frate-meu n-a avut încotro, i-a luat cu el și pe drum se tot gândea c-a scăpat niște vorbe nesăbuite la supărare și acuma ce se va face, că acasă nu avea nici un măgar. De unde să aibă el o cămilă de aur? Din fericire, la jumătatea drumului au întâlnit-o pe cumnată-mea care urca muntele după rădăcini de leac, și aceasta, mirată, a întrebat:
— Unde duci oamenii aceștia?
Luând-o înaintea lui frate-meu, învățăceii au răspuns:
— Ne ducem la voi acasă să vedem cămila de aur!
Uitându-se la frate-meu, cumnată-mea a înțeles, apoi, râzând, a spus:
— Ce păcat, bunica lui tocmai a încălecat pe cămilă și a plecat să facă o vizită în satul vecin.
Învățăceii n-au mai zis nimic și au plecat.
Zâna a ascultat până la sfârșit și l-a lăudat:
— Într-adevăr, cumnată-ta e o femeie deșteaptă.
Dar n-a apucat să termine bine, că cel de al doilea copil a început să povestească:
II
Fratelui meu îi place foarte mult să planteze pomi și așa că a sădit o adevărată livadă în fața casei: pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, viță de vie. În fiecare an, fructele leagă rod de se îndoaie crengile. Într-o zi, frate-meu a cules struguri și s-a dus la târg să-i vândă. După ce i-a vândut, l-a întâlnit pe Uang Mincinosul, care i-a spus:
— Te prinzi cu mine?
— Ce punem la bătaie? a întrebat frate-meu.
Uang Mincinosul i-a răspuns:
— Tu livada, iar eu cele șaizeci de pogoane de pământ roditor. Dacă pierzi, îmi dai livada; dacă câștigi, îți dau pământul.
— Nu mă prind, a spus frate-meu.
Râzând, Uang Mincinosul l-a stârnit:
— Înseamnă că n-ai curaj.
Auzind, frate-meu s-a aprins:
— Mă prind numai în necazul tău.
— Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusință?
— Nici pe putere, nici pe iscusință. Uite cum facem: eu am să spun o întâmplare și dacă te îndoiești, ai pierdut. Și tu la fel.
Frate-meu s-a gândit că n-o să se îndoiască de nimic din ce va spune Uang Mincinosul și așa s-a prins cu el. Uang Mincinosul a început:
— Ieri seară a bătut vântul așa de tare că a mutat moara de piatră dintr-un capăt la celălalt al satului.
Văzând că frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat să înșire verzi și uscate, dar frate-meu parcă uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Mincinosul a adus din nou vorba de vânt.
— Azi-noapte a bătut din nou vântul. Și a bătut așa de tare, că a dus fântâna din răsăritul satului în apusul satului.
— Vorbești prostii! Oare poate să miște vântul fântâna? a răspuns frate-meu și de abia după aceea și-a amintit de prinsoare.
Uang Mincinosul l-a bătut pe umeri și a zis:
— Băiete, ai pierdut, după masă vin să-mi dai livada.
Frate-meu s-a întors acasă cu coșul gol și cum a intrat în casă, cum a căzut pe gânduri. Cumnată-mea l-a chemat la masă, dar el n-a venit. Dintr-o privire cumnată-mea și-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el și a zis:
— Soții nu trebuie să-și ascundă nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?
Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit în amănunțime cum a făcut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut și cum după-masă va veni acesta să-i ia livada.
Cumnată-mea a început să râdă și i-a zis:
— Și pentru atâta lucru ești supărat și nu mănânci? Ia și mănâncă și te odihnește, iar când vine Uang Mincinosul lasă-l pe mâna mea.
Frate-meu a mâncat și s-a dus să se culce, dar gândul îi era numai la Uang Mincinosul. Cumnată-mea s-a așezat la poartă cu lucrul în mână. După puțin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastră l-a strigat pe frate-meu. Atunci cumnată-mea a intrat în curte, a încuiat poarta și din curte i-a spus:
— N-ai cum să-l găsești, fiindcă după ce a venit acasă s-a lovit de o muscă și a murit.
Uang Mincinosul s-a înfuriat și a spus:
— Deschide îndată poarta să văd dacă e adevărat. Nu cred că o muscă poate omorî un om.
Auzindu-l frate-meu, a sărit de pe kang și a spus:
— Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuia să te îndoiești de cele auzite și tu te-ai îndoit.
Uang Mincinosul s-a roșit până în vârful urechilor de necaz că s-a lăsat păcălit de o femeie și de teamă că frate-meu îi va cere cele șaizeci de pogoane a șters-o în grabă.
Auzind întâmplarea zâna l-a lăudat:
— Cumnata ta într-adevăr e o femeie deșteaptă...
Dar n-a apucat să termine ce avea de spus, că al treilea băiat a început să povestească.
Fratelui meu îi place foarte mult să planteze pomi și așa că a sădit o adevărată livadă în fața casei: pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, viță de vie. În fiecare an, fructele leagă rod de se îndoaie crengile. Într-o zi, frate-meu a cules struguri și s-a dus la târg să-i vândă. După ce i-a vândut, l-a întâlnit pe Uang Mincinosul, care i-a spus:
— Te prinzi cu mine?
— Ce punem la bătaie? a întrebat frate-meu.
Uang Mincinosul i-a răspuns:
— Tu livada, iar eu cele șaizeci de pogoane de pământ roditor. Dacă pierzi, îmi dai livada; dacă câștigi, îți dau pământul.
— Nu mă prind, a spus frate-meu.
Râzând, Uang Mincinosul l-a stârnit:
— Înseamnă că n-ai curaj.
Auzind, frate-meu s-a aprins:
— Mă prind numai în necazul tău.
— Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusință?
— Nici pe putere, nici pe iscusință. Uite cum facem: eu am să spun o întâmplare și dacă te îndoiești, ai pierdut. Și tu la fel.
Frate-meu s-a gândit că n-o să se îndoiască de nimic din ce va spune Uang Mincinosul și așa s-a prins cu el. Uang Mincinosul a început:
— Ieri seară a bătut vântul așa de tare că a mutat moara de piatră dintr-un capăt la celălalt al satului.
Văzând că frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat să înșire verzi și uscate, dar frate-meu parcă uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Mincinosul a adus din nou vorba de vânt.
— Azi-noapte a bătut din nou vântul. Și a bătut așa de tare, că a dus fântâna din răsăritul satului în apusul satului.
— Vorbești prostii! Oare poate să miște vântul fântâna? a răspuns frate-meu și de abia după aceea și-a amintit de prinsoare.
Uang Mincinosul l-a bătut pe umeri și a zis:
— Băiete, ai pierdut, după masă vin să-mi dai livada.
Frate-meu s-a întors acasă cu coșul gol și cum a intrat în casă, cum a căzut pe gânduri. Cumnată-mea l-a chemat la masă, dar el n-a venit. Dintr-o privire cumnată-mea și-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el și a zis:
— Soții nu trebuie să-și ascundă nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?
Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit în amănunțime cum a făcut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut și cum după-masă va veni acesta să-i ia livada.
Cumnată-mea a început să râdă și i-a zis:
— Și pentru atâta lucru ești supărat și nu mănânci? Ia și mănâncă și te odihnește, iar când vine Uang Mincinosul lasă-l pe mâna mea.
Frate-meu a mâncat și s-a dus să se culce, dar gândul îi era numai la Uang Mincinosul. Cumnată-mea s-a așezat la poartă cu lucrul în mână. După puțin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastră l-a strigat pe frate-meu. Atunci cumnată-mea a intrat în curte, a încuiat poarta și din curte i-a spus:
— N-ai cum să-l găsești, fiindcă după ce a venit acasă s-a lovit de o muscă și a murit.
Uang Mincinosul s-a înfuriat și a spus:
— Deschide îndată poarta să văd dacă e adevărat. Nu cred că o muscă poate omorî un om.
Auzindu-l frate-meu, a sărit de pe kang și a spus:
— Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuia să te îndoiești de cele auzite și tu te-ai îndoit.
Uang Mincinosul s-a roșit până în vârful urechilor de necaz că s-a lăsat păcălit de o femeie și de teamă că frate-meu îi va cere cele șaizeci de pogoane a șters-o în grabă.
Auzind întâmplarea zâna l-a lăudat:
— Cumnata ta într-adevăr e o femeie deșteaptă...
Dar n-a apucat să termine ce avea de spus, că al treilea băiat a început să povestească.
III
— Eu am o cumnată și o soră. Într-o primăvară, cumnată-mea și soră-mea, care stăteau la poartă și croșetau, au auzit dintr-o dată, așa, din văzduh, pe cineva zicând:
— Floare frumoasă de la poartă! Floare frumoasă de la poartă!
Cumnată-mea s-a uitat în sus și a văzut un vultur, care s-a rotit de câteva ori în văzduh, apoi a zburat către munți. După puțin timp, vulturul s-a înapoiat și a spus din nou:
— Cumnată harnică, de vrei sau nu vrei, eu trebuie să mă însor cu fecioara din casa voastră.
Apoi a aruncat un fir roșu și un inel de aur și a zburat.
Soră-mea s-a speriat și a început să plângă, iar cumnată-mea a înțeles că acesta era un zgripțuroi. Cumnată-mea s-a gândit ce s-a gândit, apoi a căutat un petec de pânză și a făcut din el o punguță, lăsându-i în fund o mică gaură, pe care a umplut-o cu boabe de grâu. Apoi i-a dat-o soră-mi s-o poarte cu ea, zicându-i:
— Surioară, în seara asta va veni să te pețească zgripțuroiul. Dacă te va pofti să te așezi în caretă, tu să spui că amețești, dacă te va pofti în căleașcă, să spui că te zdruncină. Să nu cumva să uiți ce ți-am spus!
Seara, a venit în curtea noastră o caretă împodobită, din care a coborât un tânăr învățat cu fața albă, îmbrăcat cu o mantie roșie.
Amintindu-și de sfatul cumnată-mi, soră-mea, înecându-se de plâns, a spus:
— Îmi vine amețeală în caretă.
Auzind-o zgripțuroiul, căci el era, a bătut din palme și îndată a apărut o caleașca împodobită.
Soră-mea, plângând și mai tare a spus:
— Caleașca mă zdruncină.
Atunci zgripțuroiul a spus:
— O să te duc în spate.
Și deodată, în cap i-au crescut coarne, pe corp păr, iar ochii au început să-i strălucească ca niște lampioane. A luat-o în spate pe soră-mea și ca o furtună a plecat cu ea. Și pe unde a trecut el nu a rămas nici o urmă în afara boabelor care căzuseră una câte una din săculeț.
A bătut vântul de la răsărit și de la apus și boabele s-au împrăștiat și s-au amestecat. Roua le-a muiat și ploaia le-a udat și boabele au încolțit și au început să crească. Cumnată-mea s-a luat după brazda de grâu și trecând peste văi și dealuri a ajuns în fața unui zid de piatră din care se făcea o peșteră care era astupată la gură de un bolovan.
Cumnată-mea a zis cu voce tare:
— Mergând pe drumul verde, am venit până în inima muntelui să-mi caut cumnata.
N-a terminat bine, că din peșteră a auzit vocea soră-mi:
— A venit cumnată-mea! Dă la o parte bolovanul din gura peșterii!
După puțin timp, bolovanul s-a mișcat și în fața ei a apărut zgripțuroiul. Făcându-și curaj, cumnată-mea a intrat în peșteră. Văzând-o pe cumnată-mea, soră-mea a început să plângă. Cumnată-mea a cercetat cu privirea peștera și a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci și-a făcut, pe loc, un plan, și i-a zis soră-mi:
— Surioară, de ce plângi? Văd că nu-ți lipsește nimic: orez ai, făină ai, borcanul ăsta e plin cu miere.
Zgripțuroiul, plin de sine, a început să râdă:
— Așa e! N-are de ce să-i pară rău că s-a măritat cu mine.
Cumnată-mea i-a luat vorba din gură:
— Am auzit că ai puteri foarte mari. Nu vrei să-mi arăți și mie ce poți?
Zgripțuroiul s-a umflat și mai mult în pene și pe loc s-a învoit. S-a mișcat o dată și s-a prefăcut într-un tigru fioros. Tigrul și-a mișcat capul și s-a prefăcut într-un leu amenințător. Cât ai clipi din ochi, leul s-a prefăcut într-un șarpe gros cât un butoi; avea capul în peșteră și coada, lungă de vreo treizeci de metri îi ieșea afară. Văzând aceasta, cumnată-mea a spus:
— Cumnate, văd că poți să te prefaci numai în animale mari. N-ai putea să te prefaci într-o muscă care să intre în borcan să mănânce miere?
Nici n-a terminat bine de spus, că șarpele s-a prefăcut într-o muscă verde care, bâzâind, a intrat în borcanul cu miere. Cumnată-mea s-a repezit și a pus capacul la borcan. Musca a început să se zbată în miere, dar n-a mai putut ieși.
Cumnată-mea a spus:
— Zgripțuroiule, zgripțuroiule, asta e pedeapsa ce ți-am pregătit-o.
Apoi a luat-o pe soră-mea de mână și s-au întors acasă. Auzind și ultima poveste, zâna s-a bucurat și a spus:
— Pe muntele Țin sunt multe femei deștepte. E luna februarie și trebuie să înflorească florile.
Apoi și-a mișcat evantaiul și tot muntele s-a înroșit de atâtea flori care străluceau de-ți luau ochii. Cei trei copii s-au minunat văzând atâtea flori și pe crengile uscate, și-n crăpăturile stâncilor, și-n pădurea de brazi, peste tot erau numai flori roșii și proaspete. Și-a cules fiecare câte un buchet și au plecat bucuroși acasă.
Începând de atunci, în fiecare an, în luna februarie, când zăpada încă nu s-a topit, copacii încă n-au înmugurit, pe muntele Țin florile înfloresc colorând cu roșeața lor stâncile și apa din izvoare. Localnicii au numit aceste flori „bujori de munte”.
repovestire de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 20, Editura Ion Creangă, București, 1977
— Eu am o cumnată și o soră. Într-o primăvară, cumnată-mea și soră-mea, care stăteau la poartă și croșetau, au auzit dintr-o dată, așa, din văzduh, pe cineva zicând:
— Floare frumoasă de la poartă! Floare frumoasă de la poartă!
Cumnată-mea s-a uitat în sus și a văzut un vultur, care s-a rotit de câteva ori în văzduh, apoi a zburat către munți. După puțin timp, vulturul s-a înapoiat și a spus din nou:
— Cumnată harnică, de vrei sau nu vrei, eu trebuie să mă însor cu fecioara din casa voastră.
Apoi a aruncat un fir roșu și un inel de aur și a zburat.
Soră-mea s-a speriat și a început să plângă, iar cumnată-mea a înțeles că acesta era un zgripțuroi. Cumnată-mea s-a gândit ce s-a gândit, apoi a căutat un petec de pânză și a făcut din el o punguță, lăsându-i în fund o mică gaură, pe care a umplut-o cu boabe de grâu. Apoi i-a dat-o soră-mi s-o poarte cu ea, zicându-i:
— Surioară, în seara asta va veni să te pețească zgripțuroiul. Dacă te va pofti să te așezi în caretă, tu să spui că amețești, dacă te va pofti în căleașcă, să spui că te zdruncină. Să nu cumva să uiți ce ți-am spus!
Seara, a venit în curtea noastră o caretă împodobită, din care a coborât un tânăr învățat cu fața albă, îmbrăcat cu o mantie roșie.
Amintindu-și de sfatul cumnată-mi, soră-mea, înecându-se de plâns, a spus:
— Îmi vine amețeală în caretă.
Auzind-o zgripțuroiul, căci el era, a bătut din palme și îndată a apărut o caleașca împodobită.
Soră-mea, plângând și mai tare a spus:
— Caleașca mă zdruncină.
Atunci zgripțuroiul a spus:
— O să te duc în spate.
Și deodată, în cap i-au crescut coarne, pe corp păr, iar ochii au început să-i strălucească ca niște lampioane. A luat-o în spate pe soră-mea și ca o furtună a plecat cu ea. Și pe unde a trecut el nu a rămas nici o urmă în afara boabelor care căzuseră una câte una din săculeț.
A bătut vântul de la răsărit și de la apus și boabele s-au împrăștiat și s-au amestecat. Roua le-a muiat și ploaia le-a udat și boabele au încolțit și au început să crească. Cumnată-mea s-a luat după brazda de grâu și trecând peste văi și dealuri a ajuns în fața unui zid de piatră din care se făcea o peșteră care era astupată la gură de un bolovan.
Cumnată-mea a zis cu voce tare:
— Mergând pe drumul verde, am venit până în inima muntelui să-mi caut cumnata.
N-a terminat bine, că din peșteră a auzit vocea soră-mi:
— A venit cumnată-mea! Dă la o parte bolovanul din gura peșterii!
După puțin timp, bolovanul s-a mișcat și în fața ei a apărut zgripțuroiul. Făcându-și curaj, cumnată-mea a intrat în peșteră. Văzând-o pe cumnată-mea, soră-mea a început să plângă. Cumnată-mea a cercetat cu privirea peștera și a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci și-a făcut, pe loc, un plan, și i-a zis soră-mi:
— Surioară, de ce plângi? Văd că nu-ți lipsește nimic: orez ai, făină ai, borcanul ăsta e plin cu miere.
Zgripțuroiul, plin de sine, a început să râdă:
— Așa e! N-are de ce să-i pară rău că s-a măritat cu mine.
Cumnată-mea i-a luat vorba din gură:
— Am auzit că ai puteri foarte mari. Nu vrei să-mi arăți și mie ce poți?
Zgripțuroiul s-a umflat și mai mult în pene și pe loc s-a învoit. S-a mișcat o dată și s-a prefăcut într-un tigru fioros. Tigrul și-a mișcat capul și s-a prefăcut într-un leu amenințător. Cât ai clipi din ochi, leul s-a prefăcut într-un șarpe gros cât un butoi; avea capul în peșteră și coada, lungă de vreo treizeci de metri îi ieșea afară. Văzând aceasta, cumnată-mea a spus:
— Cumnate, văd că poți să te prefaci numai în animale mari. N-ai putea să te prefaci într-o muscă care să intre în borcan să mănânce miere?
Nici n-a terminat bine de spus, că șarpele s-a prefăcut într-o muscă verde care, bâzâind, a intrat în borcanul cu miere. Cumnată-mea s-a repezit și a pus capacul la borcan. Musca a început să se zbată în miere, dar n-a mai putut ieși.
Cumnată-mea a spus:
— Zgripțuroiule, zgripțuroiule, asta e pedeapsa ce ți-am pregătit-o.
Apoi a luat-o pe soră-mea de mână și s-au întors acasă. Auzind și ultima poveste, zâna s-a bucurat și a spus:
— Pe muntele Țin sunt multe femei deștepte. E luna februarie și trebuie să înflorească florile.
Apoi și-a mișcat evantaiul și tot muntele s-a înroșit de atâtea flori care străluceau de-ți luau ochii. Cei trei copii s-au minunat văzând atâtea flori și pe crengile uscate, și-n crăpăturile stâncilor, și-n pădurea de brazi, peste tot erau numai flori roșii și proaspete. Și-a cules fiecare câte un buchet și au plecat bucuroși acasă.
Începând de atunci, în fiecare an, în luna februarie, când zăpada încă nu s-a topit, copacii încă n-au înmugurit, pe muntele Țin florile înfloresc colorând cu roșeața lor stâncile și apa din izvoare. Localnicii au numit aceste flori „bujori de munte”.
repovestire de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 20, Editura Ion Creangă, București, 1977
Sfârșit
