Tabloul fermecat - poveste chinezească altă versiune
Citește online povestea chinezească "Tabloul fermecat - altă versiune" în care este vorba despre o femeie săracă care trăia împreună cu fiul ei într-o casă amărâtă. Ea se pricepea foarte bine la țesut mătase pe tablouri și trăiau din vânzarea lor. Într-o zi, băiatul găsi un tablou colorat în care era o casă frumoasă cu o curte mare și femeia își dori să trăiască și ea într-o astfel de casă. Pentru că era prea săracă, se gândi că ar putea să țese cu mătase casa din tablou și astfel să se uite la ea ori de câte ori dorește. Țesu un an și lacrimile ei începură să curgă pe tablou, iar unde curgeau apăreau râuri cristaline. După doi ani lacrimile ei erau roșii, iar după trei ani a reușit să termine tabloul. Seara s-a iscat un vânt puternic ce a luat tabloul în cer,iar femeia de supărare a căzut la pat. Băiatul s-a gândit să plece în căutarea lui și astfel că s-a îmbrăcat și încălțat și a plecat către răsărit.
Citește și prima versiune a poveștii chinezești Tabloul fermecat
Citește și prima versiune a poveștii chinezești Tabloul fermecat
Citește povestea chinezească "Tabloul fermecat - altă versiune"
Demult, la poalele munților, locuia o femeie săracă împreună cu copilul ei. Ea era tare îndemânatică la țesut mătasea. Țesea foarte frumos tablouri de mătase. Florile, animalele, toate parcă erau vii. Dar, într-o zi, copilul a găsit un desen colorat, înfățișând o casă mare, cu o grădină cu flori, o câmpie verde, o livadă, o grădină de zarzavat și un bazin cu pești. Femeia se uita la desen și, cu cât se uita mai mult, era cuprinsă de dorința de a avea și ea o casă la fel. Dar era foarte săracă, încât de-abia reușea să se hrănească pe ea și copilul ei cu banii pe care-i câștiga din vânzarea tablourilor. Atunci, a hotărât să țeasă un tablou după desen.
Și așa, zi de zi, lună după lună, ea a început să țeasă tabloul. Țesea și ziua și noaptea.
Seara lucra la lumina rășinii de brad, care făcea mult fum, și de aceea ochii ei s-au înroșit și au început să o doară. După un an, lacrimile picurau din ochii ei pe mătase, și unde cădeau izvorau pârâiașe limpezi, bazine rotunde cu peștișori aurii! După doi ani, a început să-i picure sânge pe mătase, și acolo unde cădeau picăturile de sânge răsărea soare aprins și flori vii.
Abia după trei ani a terminat de țesut, și tabloul era nespus de frumos.
Casa era acoperită cu țiglă albastră, zidurile verzi, stâlpii roșii, poarta galbenă. În fața casei era o grădină mare cu flori, iar în grădină un bazin cu pești de aur care înotau. În stânga casei era o livadă cu pomi roditori încărcați cu fructe roșii și galbene. Printre pomi zburau tot felul de păsări. În dreapta casei era o grădină plină de verdețuri și pepeni galbeni.
În spatele casei se așternea o pajiște unde erau grajdul, staulul și cotețul. Vacile și oile pășteau iarba; păsările ciuguleau tot felul de gângănii.
Nu prea departe de casă, la poalele muntelui, se întindea un câmp mare cu porumb, orez și grâu, iar apa limpede și zglobie a unui râu trecea pe lângă casă; soarele era și el pe cer, și privea.
Deodată, însă, s-a stârnit un vânt puternic. Tabloul a fost smuls din casă și purtat în cer spre răsărit; într-o clipă a dispărut. Femeia s-a prăbușit în fața ușii. Fiul ei a culcat-o în pat. Dar ea se îmbolnăvea din zi în zi mai rău, și plângea.
Atunci, fiul ei i-a spus:
— Mă duc să-ți aduc tabloul de mătase!
Apoi și-a încălțat pantofii de paie, și a plecat spre răsărit.
După două săptămâni, a ajuns la Cheia Muntelui Mare. Era acolo o casă de piatră, iar în dreapta casei, pe o pajiște cu căpșuni, un cal mare, tot de piatră, care ținea gura deschisă, de parcă ar fi vrut să mănânce căpșuni. În fața casei stătea o bătrână cu părul alb, care l-a întrebat:
— Copile, unde te duci?
Băiatul i-a spus:
— Mă duc să-i aduc mamei tabloul la care a țesut trei ani și pe care vântul l-a luat și l-a dus spre răsărit.
Atunci bătrâna l-a lămurit:
— Tabloul l-au luat zânele de pe Muntele Soarelui, ca model, să țeasă și ele unul la fel. Nu-i ușor să ajungi la ele. În primul rând, trebuie să-ți scoți doi dinți, să-i pui în gura calului de piatră; atunci el va învia, va putea mânca căpșuni, și după aceea îl vei încăleca. Cu el vei trece peste Muntele de Foc. Tu va trebui să scrâșnești din dinți, să rabzi durerea și să nu țipi. Dacă vei țipa, vei fi ars. După aceea vei ajunge la mare, unde valurile sunt foarte puternice; ele vor izbi în tine cu bucăți mari de gheață; tu însă va trebui să strângi din dinți, să nu tremuri. Dacă nu, valurile te vor arunca în fundul mării. Abia după aceea vei ajunge la Muntele Soarelui, și vei cere zânelor să-ți înapoieze tabloul.
Băiatul a ascultat-o, s-a gândit la mama lui bolnavă, și i-a spus:
Și așa, zi de zi, lună după lună, ea a început să țeasă tabloul. Țesea și ziua și noaptea.
Seara lucra la lumina rășinii de brad, care făcea mult fum, și de aceea ochii ei s-au înroșit și au început să o doară. După un an, lacrimile picurau din ochii ei pe mătase, și unde cădeau izvorau pârâiașe limpezi, bazine rotunde cu peștișori aurii! După doi ani, a început să-i picure sânge pe mătase, și acolo unde cădeau picăturile de sânge răsărea soare aprins și flori vii.
Abia după trei ani a terminat de țesut, și tabloul era nespus de frumos.
Casa era acoperită cu țiglă albastră, zidurile verzi, stâlpii roșii, poarta galbenă. În fața casei era o grădină mare cu flori, iar în grădină un bazin cu pești de aur care înotau. În stânga casei era o livadă cu pomi roditori încărcați cu fructe roșii și galbene. Printre pomi zburau tot felul de păsări. În dreapta casei era o grădină plină de verdețuri și pepeni galbeni.
În spatele casei se așternea o pajiște unde erau grajdul, staulul și cotețul. Vacile și oile pășteau iarba; păsările ciuguleau tot felul de gângănii.
Nu prea departe de casă, la poalele muntelui, se întindea un câmp mare cu porumb, orez și grâu, iar apa limpede și zglobie a unui râu trecea pe lângă casă; soarele era și el pe cer, și privea.
Deodată, însă, s-a stârnit un vânt puternic. Tabloul a fost smuls din casă și purtat în cer spre răsărit; într-o clipă a dispărut. Femeia s-a prăbușit în fața ușii. Fiul ei a culcat-o în pat. Dar ea se îmbolnăvea din zi în zi mai rău, și plângea.
Atunci, fiul ei i-a spus:
— Mă duc să-ți aduc tabloul de mătase!
Apoi și-a încălțat pantofii de paie, și a plecat spre răsărit.
După două săptămâni, a ajuns la Cheia Muntelui Mare. Era acolo o casă de piatră, iar în dreapta casei, pe o pajiște cu căpșuni, un cal mare, tot de piatră, care ținea gura deschisă, de parcă ar fi vrut să mănânce căpșuni. În fața casei stătea o bătrână cu părul alb, care l-a întrebat:
— Copile, unde te duci?
Băiatul i-a spus:
— Mă duc să-i aduc mamei tabloul la care a țesut trei ani și pe care vântul l-a luat și l-a dus spre răsărit.
Atunci bătrâna l-a lămurit:
— Tabloul l-au luat zânele de pe Muntele Soarelui, ca model, să țeasă și ele unul la fel. Nu-i ușor să ajungi la ele. În primul rând, trebuie să-ți scoți doi dinți, să-i pui în gura calului de piatră; atunci el va învia, va putea mânca căpșuni, și după aceea îl vei încăleca. Cu el vei trece peste Muntele de Foc. Tu va trebui să scrâșnești din dinți, să rabzi durerea și să nu țipi. Dacă vei țipa, vei fi ars. După aceea vei ajunge la mare, unde valurile sunt foarte puternice; ele vor izbi în tine cu bucăți mari de gheață; tu însă va trebui să strângi din dinți, să nu tremuri. Dacă nu, valurile te vor arunca în fundul mării. Abia după aceea vei ajunge la Muntele Soarelui, și vei cere zânelor să-ți înapoieze tabloul.
Băiatul a ascultat-o, s-a gândit la mama lui bolnavă, și i-a spus:
— Eu trebuie să iau înapoi tabloul.
Și-a scos doi dinți; i-a pus în gura calului de piatră. Calul s-a mișcat, a mâncat căpșuni, apoi băiatul l-a încălecat, și s-a prins de coama lui. Calul a nechezat lung și a luat-o la goană spre răsărit.
După trei zile și trei nopți de goană, au ajuns la Muntele de Foc.
Flăcările i-au învăluit, și peste tot dogorea ca jarul. Dar băiatul scrâșnea din dinți și răbda. După o jumătate de zi, au trecut, dar îi aștepta marea.
Îi loveau valuri mari și bucăți de gheață, dar băiatul scrâșnea din dinți și răbda. După altă jumătate de zi, au ajuns la poalele Muntelui Soarelui, iar în vârful lui se vedea castelul zeilor.
Calul s-a înălțat, și într-o clipă au fost în fața castelului.
Băiatul a coborât de pe cal, a intrat în castel, unde a văzut multe zâne frumoase stând în cerc și țesând după tabloul mamei lui, care era așezat la mijloc.
Când l-au văzut, zânele s-au speriat.
Băiatul le-a spus însă pentru ce a venit.
O zână i-a spus:
— Noi vom termina azi de țesut. Mâine dimineață ți-l vom da. Te rugăm să aștepți o noapte aici.
Băiatul s-a învoit și, cum era foarte obosit, a adormit.
Noaptea, zânele au agățat în mijlocul sălii o perlă; sala s-a umplut de lumină, și ele continuau să țeasă.
Dar iată că o zână mai îndemânatică, îmbrăcată în roșu, a terminat prima de țesut. A comparat tabloul ei cu cel țesut de mama băiatului, și a văzut că tabloul acela era mai frumos decât cel țesut de ea.
Atunci, ce și-a zis? „Ce bine ar fi dacă aș fi și eu în acest tablou!”
Cum celelalte zâne țeseau, a luat fire de mătase și și-a țesut portretul pe tablou.
Dimineața, când s-a trezit băiatul, a luat tabloul, l-a pus la piept sub haină, a încălecat iarăși calul, și au luat-o la goană.
Au trecut iar peste marea nemărginită, peste Muntele de Foc, și au ajuns la Cheia Muntelui Mare.
Când l-a văzut, bătrâna i-a spus:
— Copilule, descălecă!
Apoi, a scos dinții din gura calului, i-a pus înapoi în gura băiatului, i-a dat o pereche de pantofi de antilopă și i-a spus iar:
— Te du repede acasă! Mama ta e pe moarte!
Băiatul a încălțat pantofii și, într-o clipă, a ajuns acasă.
A mers în fața patului mamei și a strigat-o:
— Mamă! apoi a scos tabloul de la piept.
Cum l-a văzut, ochii mamei s-au luminat. S-a sculat din pat și i-a zis:
— Băiatul meu, e întuneric aici; să mergem afară, la soare, să-l privim!
Au ieșit afară, mama și fiul, și au întins tabloul pe pajiște.
Deodată, s-a stârnit un vânt parfumat, și într-o clipă tabloul se mări, întinzându-se kilometri de câmpie, și prinse viață.
Coliba nu mai era; se vedea un palat, grădina, livada, toate așa cum fuseseră țesute în tablou.
Dar, deodată, băiatul și mama au văzut lângă bazinul cu pești o fată îmbrăcată în roșu, care privea florile.
Au întrebat-o cine este.
Fata le-a spus că e zână, și, fiindcă și-a țesut portretul pe tablou, a fost adusă acolo.
Mama băiatului a invitat-o pe fată în palat, să locuiască cu ei.
Mai târziu, zâna s-a căsătorit cu băiatul, și toți trei au dus acolo o viață fericită.
în românește de Li Iu-Giu
Povești nemuritoare nr. 15, Editura Ion Creangă, București, 1972
Și-a scos doi dinți; i-a pus în gura calului de piatră. Calul s-a mișcat, a mâncat căpșuni, apoi băiatul l-a încălecat, și s-a prins de coama lui. Calul a nechezat lung și a luat-o la goană spre răsărit.
După trei zile și trei nopți de goană, au ajuns la Muntele de Foc.
Flăcările i-au învăluit, și peste tot dogorea ca jarul. Dar băiatul scrâșnea din dinți și răbda. După o jumătate de zi, au trecut, dar îi aștepta marea.
Îi loveau valuri mari și bucăți de gheață, dar băiatul scrâșnea din dinți și răbda. După altă jumătate de zi, au ajuns la poalele Muntelui Soarelui, iar în vârful lui se vedea castelul zeilor.
Calul s-a înălțat, și într-o clipă au fost în fața castelului.
Băiatul a coborât de pe cal, a intrat în castel, unde a văzut multe zâne frumoase stând în cerc și țesând după tabloul mamei lui, care era așezat la mijloc.
Când l-au văzut, zânele s-au speriat.
Băiatul le-a spus însă pentru ce a venit.
O zână i-a spus:
— Noi vom termina azi de țesut. Mâine dimineață ți-l vom da. Te rugăm să aștepți o noapte aici.
Băiatul s-a învoit și, cum era foarte obosit, a adormit.
Noaptea, zânele au agățat în mijlocul sălii o perlă; sala s-a umplut de lumină, și ele continuau să țeasă.
Dar iată că o zână mai îndemânatică, îmbrăcată în roșu, a terminat prima de țesut. A comparat tabloul ei cu cel țesut de mama băiatului, și a văzut că tabloul acela era mai frumos decât cel țesut de ea.
Atunci, ce și-a zis? „Ce bine ar fi dacă aș fi și eu în acest tablou!”
Cum celelalte zâne țeseau, a luat fire de mătase și și-a țesut portretul pe tablou.
Dimineața, când s-a trezit băiatul, a luat tabloul, l-a pus la piept sub haină, a încălecat iarăși calul, și au luat-o la goană.
Au trecut iar peste marea nemărginită, peste Muntele de Foc, și au ajuns la Cheia Muntelui Mare.
Când l-a văzut, bătrâna i-a spus:
— Copilule, descălecă!
Apoi, a scos dinții din gura calului, i-a pus înapoi în gura băiatului, i-a dat o pereche de pantofi de antilopă și i-a spus iar:
— Te du repede acasă! Mama ta e pe moarte!
Băiatul a încălțat pantofii și, într-o clipă, a ajuns acasă.
A mers în fața patului mamei și a strigat-o:
— Mamă! apoi a scos tabloul de la piept.
Cum l-a văzut, ochii mamei s-au luminat. S-a sculat din pat și i-a zis:
— Băiatul meu, e întuneric aici; să mergem afară, la soare, să-l privim!
Au ieșit afară, mama și fiul, și au întins tabloul pe pajiște.
Deodată, s-a stârnit un vânt parfumat, și într-o clipă tabloul se mări, întinzându-se kilometri de câmpie, și prinse viață.
Coliba nu mai era; se vedea un palat, grădina, livada, toate așa cum fuseseră țesute în tablou.
Dar, deodată, băiatul și mama au văzut lângă bazinul cu pești o fată îmbrăcată în roșu, care privea florile.
Au întrebat-o cine este.
Fata le-a spus că e zână, și, fiindcă și-a țesut portretul pe tablou, a fost adusă acolo.
Mama băiatului a invitat-o pe fată în palat, să locuiască cu ei.
Mai târziu, zâna s-a căsătorit cu băiatul, și toți trei au dus acolo o viață fericită.
în românește de Li Iu-Giu
Povești nemuritoare nr. 15, Editura Ion Creangă, București, 1972
Sfârșit
