Curcubeul în cinci culori - basm poveste chinezească
Citește online povestea chinezească de citit pentru copii în română "Curcubeul în cinci culori". Citește basmul chinezesc "Curcubeul în cinci culori" în care este vorba despre legenda curcubeului. Un tânăr pe nume Agu de la poalele muntelui Yao era orfan de mamă și de tată și tot ce primise moștenire de la aceștia era un târnăcop și o seceră. El a început să spargă piatra și ușor a reușit să desțelenească o bucată de pământ pe care o semăna primăvara și o cosea toamna.
Citește povestea chinezească "Curcubeul în cinci culori" (poveste populară a minorității Yao)
De fiecare dată, după ploaie, pe cerul senin apare curcubeul în cinci culori: roșu, galben, albastru, portocaliu, verde, colorând crestele munților.
Curcubeul are o legendă foarte frumoasă.
Se spune că demult, tare de mult, trăia pe muntele Yao un tânăr pe nume Agu, orfan de mamă și tată din fragedă copilărie. Părinții nu-i lăsaseră moștenire decât un târnăcop și o seceră. Agu a început să sape în piatră și încet, încet a desțelenit o bucată bună de pământ.
Primăvara, la cântecul cucului, băiatul punea sămânța în pământ și până în vară pământul se acoperea de verdeață.
Toamna, Agu strângea recolta galbenă ca aurul și era foarte bucuros că poate să trăiască de pe urma muncii sale. Într-o vară a secerat șapte zile și șapte nopți, să-și umple ochi hambarul, dar cu cât secera, cu atât rămânea mai mult de secerat. Secerând el așa cu mare sârg, de se umpluse tot de sudoare, a văzut venind în zbor șapte cocori de mai mare frumusețea, care au început să zboare în rotocoale deasupra lui. După un timp, au pornit-o spre creasta muntelui Yao; deodată cel mai mic cocor a zis:
— Surioarelor, e așa de frumos pe Muntele Yao, hai să ne lăsăm jos și să privim!
Cele șase surori au căzut la învoială, și într-o clipă s-au lăsat peste lanul lui Agu, prefăcându-se în șapte fete frumoase de mai mare dragul. Agu s-a apropiat de ele și le-a întrebat:
— Cine sunteți voi?
— Suntem fiicele împăratului de Jad, au răspuns fecioarele și am venit să te ajutăm să strângi grânele. Dar pe tine cum te cheamă, frățioare?
Râzând, băiatul a răspuns:
— Agu.
Zânele și-au scos aripile și s-au apucat de treabă.
Auzind că vor să-l ajute, băiatul s-a bucurat foarte tare. Cea de-a șaptea zână, văzând că băiatul era plin de sudoare, i-a luat îndată secera din mână și i-a zis:
— Lasă-mă pe mine să secer!
Îndată, zânele au dat gata lanul, iar cea mai mică gândea: „Ce bine ar fi să trăiesc de acum încolo alături de Agu!” Apoi, prinzând curaj, a zis:
— Agu, ascunde-mi aripile!
La început, băiatul nu prea a înțeles despre ce este vorba, dar la îndemnul fetei i-a luat aripile și le-a ascuns.
Când au terminat de secerat, luna era de acum sus, pe creasta muntelui. Văzând zânele că se făcuse târziu, s-au grăbit să-și pună aripile și să se pregătească de plecare. Când toate șase erau gata, au băgat de seamă că sora lor mai mică nu-și găsește aripile.
— Surioară, cum de nu ai avut grijă de aripi? au întrebat-o surorile mai mari.
— Luați-o voi înainte, le-a răspuns zâna cea mică, și după ce-mi găsesc aripile vin și eu.
După plecarea celor șase surori, Agu s-a apropiat de zână și i-a spus:
— Dragă surioară, acum, că ai rămas singură, dacă nu te superi vino la mine în colibă.
Fata, care se îndrăgostise de băiat, s-a învoit îndată. Agu a aprins lampa și s-au așezat la masă.
Așa au ajuns cei doi soț și soție; și duceau o viață e fericită, iar după un an zâna a născut un băiețel dolofan, căruia i-au pus numele Micuțul Frumos.
Aflând Împăratul de Jad că cea de-a șaptea zână s-a măritat cu un pământean, tare s-a mai mâniat. Le-a chemat pe cele șase zâne în fața lui și le-a mustrat rău că nu și-au adus surioara înapoi. Apoi a trimis Spiritul Tunetului s-o aducă pe zâna cea mică acasă. Acesta, călare pe pasărea-nor, a ajuns pe acoperișul colibei celor doi, spunându-le că împăratul o vrea înapoi pe fiica sa:
— Cea de-a șaptea zână, ai călcat obiceiurile străbune și te-ai măritat cu un pământean, a zis el. Împăratul îți poruncește să te întorci îndată în palat!
Fata i-a răspuns din colibă:
— Vreau să trăiesc alături de Agu până la adânci bătrâneți. Întoarce-te și spune-i împăratului că nu pot să-i ascult porunca.
Spiritul Tunetului s-a întors la împărat și i-a spus cele zise de fată. Mânios, de-i ieșiseră ochii din cap și-i tremura barba, împăratul l-a trimis a doua oară s-o aducă pe fată. Spiritul Tunetului a pornit un vânt cu tunete, de se zgâlțâia coliba din temelii, dar fata tot n-a ascultat porunca împăratului.
— Nu te gândești, zână, oare cum poate un ou să spargă o piatră? Porunca împăratului nu poate fi încălcată, i-a zis Spiritul Tunetului.
Curcubeul are o legendă foarte frumoasă.
Se spune că demult, tare de mult, trăia pe muntele Yao un tânăr pe nume Agu, orfan de mamă și tată din fragedă copilărie. Părinții nu-i lăsaseră moștenire decât un târnăcop și o seceră. Agu a început să sape în piatră și încet, încet a desțelenit o bucată bună de pământ.
Primăvara, la cântecul cucului, băiatul punea sămânța în pământ și până în vară pământul se acoperea de verdeață.
Toamna, Agu strângea recolta galbenă ca aurul și era foarte bucuros că poate să trăiască de pe urma muncii sale. Într-o vară a secerat șapte zile și șapte nopți, să-și umple ochi hambarul, dar cu cât secera, cu atât rămânea mai mult de secerat. Secerând el așa cu mare sârg, de se umpluse tot de sudoare, a văzut venind în zbor șapte cocori de mai mare frumusețea, care au început să zboare în rotocoale deasupra lui. După un timp, au pornit-o spre creasta muntelui Yao; deodată cel mai mic cocor a zis:
— Surioarelor, e așa de frumos pe Muntele Yao, hai să ne lăsăm jos și să privim!
Cele șase surori au căzut la învoială, și într-o clipă s-au lăsat peste lanul lui Agu, prefăcându-se în șapte fete frumoase de mai mare dragul. Agu s-a apropiat de ele și le-a întrebat:
— Cine sunteți voi?
— Suntem fiicele împăratului de Jad, au răspuns fecioarele și am venit să te ajutăm să strângi grânele. Dar pe tine cum te cheamă, frățioare?
Râzând, băiatul a răspuns:
— Agu.
Zânele și-au scos aripile și s-au apucat de treabă.
Auzind că vor să-l ajute, băiatul s-a bucurat foarte tare. Cea de-a șaptea zână, văzând că băiatul era plin de sudoare, i-a luat îndată secera din mână și i-a zis:
— Lasă-mă pe mine să secer!
Îndată, zânele au dat gata lanul, iar cea mai mică gândea: „Ce bine ar fi să trăiesc de acum încolo alături de Agu!” Apoi, prinzând curaj, a zis:
— Agu, ascunde-mi aripile!
La început, băiatul nu prea a înțeles despre ce este vorba, dar la îndemnul fetei i-a luat aripile și le-a ascuns.
Când au terminat de secerat, luna era de acum sus, pe creasta muntelui. Văzând zânele că se făcuse târziu, s-au grăbit să-și pună aripile și să se pregătească de plecare. Când toate șase erau gata, au băgat de seamă că sora lor mai mică nu-și găsește aripile.
— Surioară, cum de nu ai avut grijă de aripi? au întrebat-o surorile mai mari.
— Luați-o voi înainte, le-a răspuns zâna cea mică, și după ce-mi găsesc aripile vin și eu.
După plecarea celor șase surori, Agu s-a apropiat de zână și i-a spus:
— Dragă surioară, acum, că ai rămas singură, dacă nu te superi vino la mine în colibă.
Fata, care se îndrăgostise de băiat, s-a învoit îndată. Agu a aprins lampa și s-au așezat la masă.
Așa au ajuns cei doi soț și soție; și duceau o viață e fericită, iar după un an zâna a născut un băiețel dolofan, căruia i-au pus numele Micuțul Frumos.
Aflând Împăratul de Jad că cea de-a șaptea zână s-a măritat cu un pământean, tare s-a mai mâniat. Le-a chemat pe cele șase zâne în fața lui și le-a mustrat rău că nu și-au adus surioara înapoi. Apoi a trimis Spiritul Tunetului s-o aducă pe zâna cea mică acasă. Acesta, călare pe pasărea-nor, a ajuns pe acoperișul colibei celor doi, spunându-le că împăratul o vrea înapoi pe fiica sa:
— Cea de-a șaptea zână, ai călcat obiceiurile străbune și te-ai măritat cu un pământean, a zis el. Împăratul îți poruncește să te întorci îndată în palat!
Fata i-a răspuns din colibă:
— Vreau să trăiesc alături de Agu până la adânci bătrâneți. Întoarce-te și spune-i împăratului că nu pot să-i ascult porunca.
Spiritul Tunetului s-a întors la împărat și i-a spus cele zise de fată. Mânios, de-i ieșiseră ochii din cap și-i tremura barba, împăratul l-a trimis a doua oară s-o aducă pe fată. Spiritul Tunetului a pornit un vânt cu tunete, de se zgâlțâia coliba din temelii, dar fata tot n-a ascultat porunca împăratului.
— Nu te gândești, zână, oare cum poate un ou să spargă o piatră? Porunca împăratului nu poate fi încălcată, i-a zis Spiritul Tunetului.
Dar fata a răspuns:
— Du-te și spune-i împăratului că nu mai am aripi și nu mai pot sa zbor.
Și Spiritul Tunetului a plecat tot singur.
După plecarea lui, cea de-a șaptea zână n-a mai avut liniște. Simțea așa de parcă avea o piatră pe inimă și a început să slăbească. Văzând Agu cum zâna e tot mai încercănată și mai palidă, a început și el să se ia de gânduri. Era tocmai sărbătoarea prinsului păsărilor și Agu împreună cu fiul lor, Micuțul Frumos, s-au dus și ei să prindă păsări, să-i dea zânei carne să mănânce spre a o pune pe picioare. Au prins un coș de păsări pe care le-au dus acasă și, văzând zâna câtă grijă i se arată, s-a mai liniștit.
Spiritul Tunetului s-a înfățișat împăratului și i-a spus că zâna a șaptea și-a pierdut aripile și nu se mai poate întoarce în cer. Împăratul de Jad a zis:
— Nu te cred! Ea găsește tot felul de pricini să nu se mai întoarcă. Prefă-te în muritor și mergi pe pământ să vezi care-i adevărul!
Spiritul Tunetului s-a prefăcut într-o tânără fată și s-a dus la coliba lui Agu. Acasă nu era decât Micuțul Frumos, care se juca de-a zburatul păsărilor, așa cum văzuse că zboară păsărelele când fusese cu tatăl său la prins.
— Micuțule Frumos, ești grozav, așa de mic și vrei să zbori! i-a zis fata.
— Ce bine ar fi să fiu și eu pasăre, mi-aș deschide aripile și unde aș vrea acolo aș zbura, a răspuns băiețelul
— Am auzit că mama ta ar avea o pereche de aripi, oare unde le-a ascuns? a întrebat ea.
Băiatul s-a gândit ce s-a gândit, apoi a spus:
— Eu știu unde sunt ascunse. M-a dus tata odată să le văd.
Spiritul Tunetului s-a întors în ceruri și i-a spus împăratului de Jad cele aflate. Mânios, împăratul de Jad a trimis iarăși s-o sfătuiască pe cea de-a șaptea zână să se întoarcă în palat. Acesta a stârnit o ploaie cu piatră, care era gata-gata să dărâme coliba lui Agu.
— Zâna a șaptea, zâna a șaptea, ți-ai ascuns aripile și acum îl minți pe împărat. Întoarce-te în ceruri, că altfel nu va fi bine nici de tine, nici de fiul și nici de bărbatul tău. Alege, moarte sau viață!
Ce să facă sărmana zână? Să se întoarcă în ceruri, nu-i venea să se despartă de bărbatul și de fiul ei. Să nu se întoarcă, însemna să-i omoare cu bună știință!
Nespus de mâhnită, i-a zis bărbatului:
— Agu, pentru viața ta și a fiului nostru, pentru viața noastră, trebuie să mă întorc în cer, la tatăl meu. Dar ține minte: în cea de-a șaptea zi a celei de a șaptea luni să vii cu băiatul la poalele muntelui. Și de vei vedea un curcubeu în cinci culori, să apuci bine de un capăt, și eu am să vă trag în ceruri.
Și astfel a hotărât zâna să plece din rândul pământenilor, lăsându-și bărbatul cu inima sfâșiată de durere. Agu a scos aripile din ascunzișul lor, le-a curățat, le-a lustruit și i le-a pus pe spate, apoi a zburat de pe pământ pe scaun, de pe scaun pe masă, apoi afară. Bărbat și fiu au condus-o până la poartă, ea s-a mai uitat încă o dată la ei și apoi și-a luat zborul către înălțimi.
După plecarea zânei, în colibă s-a așternut tristețea. Lui Agu i se părea că zilele sunt prea lungi: o zi i se părea o lună și abia aștepta să vină cea de-a șaptea zi a celei de-a șaptea luni, să se întâlnească cu soția iubită. Dar iată că a venit și sorocul. În ziua aceea ploua mărunt, Agu a luat copilul și s-au dus la poalele muntelui. După ce a încetat ploaia, pe cer s-a așternut curcubeul în cinci culori. Tată și fiu au apucat puternic de capătul curcubeului. Văzând cea de-a șaptea zână că a venit ziua când își va revedea bărbatul și fiul era nespus de bucuroasă și și-a încordat forțele, trăgându-i cu toată puterea în cer. Acum erau iarăși toți trei împreună.
Agu trăia acu în altfel de lume. Cea de-a șaptea zână i-a zis:
— Trebuie să mă asculți pe mine! Tu nu cunoști obiceiurile cerului și ai putea foarte ușor să stârnești mânia împăratului, ceea ce te-ar putea duce la pieire!
Împăratul de Jad îi ura pe muritori, și cu atât mai mult pe bărbatul fiicei sale, și în ascuns plănuise cum să-l piardă.
Într-o zi, când Agu a intrat în palat, un porc uriaș s-a repezit asupra lui. Dar el a început să strige:
— Împărate, împărate! și pe loc porcul s-a prefăcut în împărat care, râzând, i-a zis:
— Ești grozav!
Dar împăratul tot nu s-a lăsat, și altă dată i-a zis lui Agu:
— Agu, vreau să mergem împreună să ardem toate buruienile de pe muntele Ciocârliei și să plantăm pomi fructiferi.
Agu a căutat-o îndată pe nevastă-sa să se sfătuiască cu ea. Aceasta i-a spus:
— Împăratul vrea cu tot dinadinsul să te piardă.
Și l-a învățat cum să se poarte când ajung acolo.
A doua zi, Împăratul de Jad a plecat împreună cu Agu pe Muntele Ciocâliei. Acolo împăratul i-a zis lui Agu:
— Eu mă duc la poalele muntelui să pun focul, tu du-te pe vârf să-l întețești.
Dar, cum a aprins focul, s-a stârnit un vânt puternic și pe loc tot muntele a fost cuprins de o flacără uriașă, gata-gata să-l prefacă în scrum și pe Agu. Amintindu-și de vorbele zânei, acesta a scos o batistă albă și a fluturat-o deasupra focului, înăbușindu-l.
Împăratul a mai încercat în mai multe feluri să-l piardă, dar n-a reușit.
Văzând că nu poate să-i vină de hac ginerelui, în niciun fel, împăratul a plănuit cum să-l piardă pe nepot. Într-o zi, când cei doi erau plecați și Micuțul Frumos se juca cu capătul curcubeului, împăratul i-a dat brânci și băiatul a căzut din cer pe pământ.
De atunci se zice că cei doi soți plâng mereu după copilul pierdut. Lacrimile lor se prefac în curcubeu și ei tot așteaptă ca Micuțul Frumos să se prindă de curcubeu și ei să-l tragă iarăși în cer.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 30 (1990) și 42 (1998), Editura Ion Creangă, București
La minoritatea Yao, sărbătoarea prinsului păsărilor înseamnă începutul toamnei, când cade bruma.
— Du-te și spune-i împăratului că nu mai am aripi și nu mai pot sa zbor.
Și Spiritul Tunetului a plecat tot singur.
După plecarea lui, cea de-a șaptea zână n-a mai avut liniște. Simțea așa de parcă avea o piatră pe inimă și a început să slăbească. Văzând Agu cum zâna e tot mai încercănată și mai palidă, a început și el să se ia de gânduri. Era tocmai sărbătoarea prinsului păsărilor și Agu împreună cu fiul lor, Micuțul Frumos, s-au dus și ei să prindă păsări, să-i dea zânei carne să mănânce spre a o pune pe picioare. Au prins un coș de păsări pe care le-au dus acasă și, văzând zâna câtă grijă i se arată, s-a mai liniștit.
Spiritul Tunetului s-a înfățișat împăratului și i-a spus că zâna a șaptea și-a pierdut aripile și nu se mai poate întoarce în cer. Împăratul de Jad a zis:
— Nu te cred! Ea găsește tot felul de pricini să nu se mai întoarcă. Prefă-te în muritor și mergi pe pământ să vezi care-i adevărul!
Spiritul Tunetului s-a prefăcut într-o tânără fată și s-a dus la coliba lui Agu. Acasă nu era decât Micuțul Frumos, care se juca de-a zburatul păsărilor, așa cum văzuse că zboară păsărelele când fusese cu tatăl său la prins.
— Micuțule Frumos, ești grozav, așa de mic și vrei să zbori! i-a zis fata.
— Ce bine ar fi să fiu și eu pasăre, mi-aș deschide aripile și unde aș vrea acolo aș zbura, a răspuns băiețelul
— Am auzit că mama ta ar avea o pereche de aripi, oare unde le-a ascuns? a întrebat ea.
Băiatul s-a gândit ce s-a gândit, apoi a spus:
— Eu știu unde sunt ascunse. M-a dus tata odată să le văd.
Spiritul Tunetului s-a întors în ceruri și i-a spus împăratului de Jad cele aflate. Mânios, împăratul de Jad a trimis iarăși s-o sfătuiască pe cea de-a șaptea zână să se întoarcă în palat. Acesta a stârnit o ploaie cu piatră, care era gata-gata să dărâme coliba lui Agu.
— Zâna a șaptea, zâna a șaptea, ți-ai ascuns aripile și acum îl minți pe împărat. Întoarce-te în ceruri, că altfel nu va fi bine nici de tine, nici de fiul și nici de bărbatul tău. Alege, moarte sau viață!
Ce să facă sărmana zână? Să se întoarcă în ceruri, nu-i venea să se despartă de bărbatul și de fiul ei. Să nu se întoarcă, însemna să-i omoare cu bună știință!
Nespus de mâhnită, i-a zis bărbatului:
— Agu, pentru viața ta și a fiului nostru, pentru viața noastră, trebuie să mă întorc în cer, la tatăl meu. Dar ține minte: în cea de-a șaptea zi a celei de a șaptea luni să vii cu băiatul la poalele muntelui. Și de vei vedea un curcubeu în cinci culori, să apuci bine de un capăt, și eu am să vă trag în ceruri.
Și astfel a hotărât zâna să plece din rândul pământenilor, lăsându-și bărbatul cu inima sfâșiată de durere. Agu a scos aripile din ascunzișul lor, le-a curățat, le-a lustruit și i le-a pus pe spate, apoi a zburat de pe pământ pe scaun, de pe scaun pe masă, apoi afară. Bărbat și fiu au condus-o până la poartă, ea s-a mai uitat încă o dată la ei și apoi și-a luat zborul către înălțimi.
După plecarea zânei, în colibă s-a așternut tristețea. Lui Agu i se părea că zilele sunt prea lungi: o zi i se părea o lună și abia aștepta să vină cea de-a șaptea zi a celei de-a șaptea luni, să se întâlnească cu soția iubită. Dar iată că a venit și sorocul. În ziua aceea ploua mărunt, Agu a luat copilul și s-au dus la poalele muntelui. După ce a încetat ploaia, pe cer s-a așternut curcubeul în cinci culori. Tată și fiu au apucat puternic de capătul curcubeului. Văzând cea de-a șaptea zână că a venit ziua când își va revedea bărbatul și fiul era nespus de bucuroasă și și-a încordat forțele, trăgându-i cu toată puterea în cer. Acum erau iarăși toți trei împreună.
Agu trăia acu în altfel de lume. Cea de-a șaptea zână i-a zis:
— Trebuie să mă asculți pe mine! Tu nu cunoști obiceiurile cerului și ai putea foarte ușor să stârnești mânia împăratului, ceea ce te-ar putea duce la pieire!
Împăratul de Jad îi ura pe muritori, și cu atât mai mult pe bărbatul fiicei sale, și în ascuns plănuise cum să-l piardă.
Într-o zi, când Agu a intrat în palat, un porc uriaș s-a repezit asupra lui. Dar el a început să strige:
— Împărate, împărate! și pe loc porcul s-a prefăcut în împărat care, râzând, i-a zis:
— Ești grozav!
Dar împăratul tot nu s-a lăsat, și altă dată i-a zis lui Agu:
— Agu, vreau să mergem împreună să ardem toate buruienile de pe muntele Ciocârliei și să plantăm pomi fructiferi.
Agu a căutat-o îndată pe nevastă-sa să se sfătuiască cu ea. Aceasta i-a spus:
— Împăratul vrea cu tot dinadinsul să te piardă.
Și l-a învățat cum să se poarte când ajung acolo.
A doua zi, Împăratul de Jad a plecat împreună cu Agu pe Muntele Ciocâliei. Acolo împăratul i-a zis lui Agu:
— Eu mă duc la poalele muntelui să pun focul, tu du-te pe vârf să-l întețești.
Dar, cum a aprins focul, s-a stârnit un vânt puternic și pe loc tot muntele a fost cuprins de o flacără uriașă, gata-gata să-l prefacă în scrum și pe Agu. Amintindu-și de vorbele zânei, acesta a scos o batistă albă și a fluturat-o deasupra focului, înăbușindu-l.
Împăratul a mai încercat în mai multe feluri să-l piardă, dar n-a reușit.
Văzând că nu poate să-i vină de hac ginerelui, în niciun fel, împăratul a plănuit cum să-l piardă pe nepot. Într-o zi, când cei doi erau plecați și Micuțul Frumos se juca cu capătul curcubeului, împăratul i-a dat brânci și băiatul a căzut din cer pe pământ.
De atunci se zice că cei doi soți plâng mereu după copilul pierdut. Lacrimile lor se prefac în curcubeu și ei tot așteaptă ca Micuțul Frumos să se prindă de curcubeu și ei să-l tragă iarăși în cer.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 30 (1990) și 42 (1998), Editura Ion Creangă, București
La minoritatea Yao, sărbătoarea prinsului păsărilor înseamnă începutul toamnei, când cade bruma.
Sfârșit
