Doi frați și aurul - poveste scurtă chinezească
Citește online povestea chinezească de citit pentru copii în română "Doi frați și aurul". Citește basmul chinezesc "Doi frați și aurul" în care este vorba despre o femeie ce avea doi băieți, cel mare fiind leneș iar cel mic foarte muncitor. Pe patul de moarte, femeia i-a rugat să rămână împreună și să se ajute unul pe altul. Fratele cel mare care era însurat, ia spus celui mic că el are familie și ar trebui să trăiască separat, spunându-i că este destul de mare ca să trăiască singur.
Citește povestea chinezească "Doi frați și aurul"
Trăia odată o babă care avea doi feciori; cel mic era foarte harnic și cinstit, însă cel mare era leneș, lacom și apucător.
Într-o zi târzie de toamnă, când cădeau frunzele copacilor și vânturile băteau a jale, baba se îmbolnăvi grav și presimți că o să moară. De aceea îi chemă pe cei doi feciori și le spuse:
— Dragii mamei, eu voi muri curând; după ce nu voi mai fi cu voi, aș dori să trăiți împreună, să nu vă pizmuiți, să munciți alături ca să aveți spor, să fiți fericiți mereu.
Abia ce termină de spus acestea, că se și stinse din viață.
Moartea mamei lăsă urme adânci în sufletul celui mai mic dintre feciori, și el chiar se topea de dorul ei. Fiul cel mare însă, care era însurat, se bucura. După numai trei zile de la moartea ei, el îi spuse fratelui mai mic:
— Tu știi că eu am o familie, greutăți mai mari… Ar fi bine să ne despărțim, ești destul de mare ca să muncești și să trăiești singur. Tu poți chiar pleca de la casa părintească, poți lua chiar plugul din ograda noastră și acest vas. Boul și toate celelalte însă rămân aici, la noi…
Băiatul cel mic, bun la suflet cum era, nu se împotrivi și plecă de acasă. Mult timp bătu el drumurile prin sate și orașe, prin păduri. Într-o noapte, poposi într-o pădurice. Se așeză pe o piatră și începu să cânte din fluier. Cânta și tot cânta, parcă dorea să-și cânte toate suferințele. După puțin timp, adormi de oboseală. Deodată se ivi de undeva un bătrân cu barba lungă până în pământ. Stătu lângă băiat până ce acesta se trezi. Apoi bătrânul îl luă și-l duse pe Muntele Soarelui. Băiatul văzu acolo mulți galbeni, nespus de mulți, care străluceau ca niște oglinzi cu mii și mii de fețe. Băiatul se miră foarte mult și încă nu pricepea unde ajunsese. Bătrânul îi spuse însă:
— Bietul meu copil, iată, sunt aici atâția galbeni, te rog să oprești din ei câți vrei…
Aurul acela, care-i lua ochii, nu-l ameți pe băiat. Luă doar puțini galbeni și-i mulțumi din adâncul inimii bunului bătrân.
Când se trezi sub copaci, băiatul se frecă la ochi și regretă că numai în vis pot fi oamenii fericiți.
Dar, vai, ce bucurie!… La rădăcina unui arbore de lângă el, zări într-adevăr niște galbeni. Nu-i venea să creadă, dar era adevărat. Din clipa aceea, băiatul, lipsit de griji, trăi altfel…
Vestea ajunse fără zăbavă și la urechea fratelui său mai mare. Îndată acesta se gândi să facă la fel, dar, mai mult, își dori să înoate în aur… Se duse deci la fratele său mai mic pe care-l rugă să-i spună cum a ajuns pe Muntele Soarelui. Acesta, inimos și bun la suflet cum era, îi povesti totul. Fratele său cel lacom porni îndată spre păduricea cu pricina, adormi și fără de veste se trezi pe Muntele Soarelui. Și când văzu grămezile strălucitoare de aur, își spuse: „Ce bine ar fi ca acest munte galben să fie alături de casa mea”. Cum însă nu era cu putință aceasta, vârî galbeni peste galbeni în doi saci mari aduși înadins și mai vârî cât putu în buzunare. Ajunse acasă cu mare greutate, gâfâind și transpirând tot, dar cu mare bucurie: avea atâta aur… mai mult chiar decât își dorise.
A doua zi dimineața, când desfăcu sacii, ce credeți că găsi într-înșii? N-o să vă vină să credeți, dar adevărat a fost: găsi doar pietre și bolovani! Iată ce cărase în spinare, cu atâta amar de trudă, omul cel lacom…
De prisos să vă mai povestim ce s-a întâmplat. Deh, năravul din fire n-are lecuire…
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București
Într-o zi târzie de toamnă, când cădeau frunzele copacilor și vânturile băteau a jale, baba se îmbolnăvi grav și presimți că o să moară. De aceea îi chemă pe cei doi feciori și le spuse:
— Dragii mamei, eu voi muri curând; după ce nu voi mai fi cu voi, aș dori să trăiți împreună, să nu vă pizmuiți, să munciți alături ca să aveți spor, să fiți fericiți mereu.
Abia ce termină de spus acestea, că se și stinse din viață.
Moartea mamei lăsă urme adânci în sufletul celui mai mic dintre feciori, și el chiar se topea de dorul ei. Fiul cel mare însă, care era însurat, se bucura. După numai trei zile de la moartea ei, el îi spuse fratelui mai mic:
— Tu știi că eu am o familie, greutăți mai mari… Ar fi bine să ne despărțim, ești destul de mare ca să muncești și să trăiești singur. Tu poți chiar pleca de la casa părintească, poți lua chiar plugul din ograda noastră și acest vas. Boul și toate celelalte însă rămân aici, la noi…
Băiatul cel mic, bun la suflet cum era, nu se împotrivi și plecă de acasă. Mult timp bătu el drumurile prin sate și orașe, prin păduri. Într-o noapte, poposi într-o pădurice. Se așeză pe o piatră și începu să cânte din fluier. Cânta și tot cânta, parcă dorea să-și cânte toate suferințele. După puțin timp, adormi de oboseală. Deodată se ivi de undeva un bătrân cu barba lungă până în pământ. Stătu lângă băiat până ce acesta se trezi. Apoi bătrânul îl luă și-l duse pe Muntele Soarelui. Băiatul văzu acolo mulți galbeni, nespus de mulți, care străluceau ca niște oglinzi cu mii și mii de fețe. Băiatul se miră foarte mult și încă nu pricepea unde ajunsese. Bătrânul îi spuse însă:
— Bietul meu copil, iată, sunt aici atâția galbeni, te rog să oprești din ei câți vrei…
Aurul acela, care-i lua ochii, nu-l ameți pe băiat. Luă doar puțini galbeni și-i mulțumi din adâncul inimii bunului bătrân.
Când se trezi sub copaci, băiatul se frecă la ochi și regretă că numai în vis pot fi oamenii fericiți.
Dar, vai, ce bucurie!… La rădăcina unui arbore de lângă el, zări într-adevăr niște galbeni. Nu-i venea să creadă, dar era adevărat. Din clipa aceea, băiatul, lipsit de griji, trăi altfel…
Vestea ajunse fără zăbavă și la urechea fratelui său mai mare. Îndată acesta se gândi să facă la fel, dar, mai mult, își dori să înoate în aur… Se duse deci la fratele său mai mic pe care-l rugă să-i spună cum a ajuns pe Muntele Soarelui. Acesta, inimos și bun la suflet cum era, îi povesti totul. Fratele său cel lacom porni îndată spre păduricea cu pricina, adormi și fără de veste se trezi pe Muntele Soarelui. Și când văzu grămezile strălucitoare de aur, își spuse: „Ce bine ar fi ca acest munte galben să fie alături de casa mea”. Cum însă nu era cu putință aceasta, vârî galbeni peste galbeni în doi saci mari aduși înadins și mai vârî cât putu în buzunare. Ajunse acasă cu mare greutate, gâfâind și transpirând tot, dar cu mare bucurie: avea atâta aur… mai mult chiar decât își dorise.
A doua zi dimineața, când desfăcu sacii, ce credeți că găsi într-înșii? N-o să vă vină să credeți, dar adevărat a fost: găsi doar pietre și bolovani! Iată ce cărase în spinare, cu atâta amar de trudă, omul cel lacom…
De prisos să vă mai povestim ce s-a întâmplat. Deh, năravul din fire n-are lecuire…
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București
Sfârșit
