Șoarecele de munte și șoarecele de oraș - poveste chinezească
Citește basmul chinezesc "Șoarecele de munte și șoarecele de oraș" în care este vorba despre un șoarece de la mute ce s-a întâlnit cu un șoarece care locuia la oraș S-au plăcut foarte mult și au devenit foarte buni prieteni. Într-o zi, șoarecele de munte l-a invitat la el acasă pentru a gusta din bunătățile lui naturale, crezând că acestuia i s-a urât cu mâncarea de la oraș. Foarte încântat de arahidele și cartofii dulci gustați de la prietenul lui, șoarecele de oraș l-a invitat pe prieten la el acasă pentru a gusta și el mâncarea de la oraș.
Citește povestea chinezească "Șoarecele de munte și șoarecele de oraș"
Odată, șoarecele, care locuia în munți, a ieșit să se plimbe și a întâlnit pe drum un șoarece din oraș. Au intrat în vorbă și s-au plăcut foarte mult unul pe altul. Din acea zi au început să se plimbe adesea împreună și au devenit prieteni nedespărțiți.
Într-o bună zi șoarecele de munte i-a spus șoarecelui de oraș:
— Ascultă, dragă frățioare, ție, care locuiești tot timpul în oraș, desigur ți s-a făcut lehamite de hrana orășenilor. Nu vrei să guști niște bucate proaspete și fragede? Haide la mine, te voi ospăta ca să mă ții minte!
Șoarecele de oraș a primit cu bucurie. Șoarecele de munte și-a dus prietenul în vizuina sa, a scos din cămară arahide, cartofi dulci și fel de fel de boabe din care oaspetele a mâncat cu poftă.
Mulțumit de ospitalitate, l-a invitat din toată inima la el și pe șoarecele de munte, ca să guste slănină, zahăr și fursecuri. Șoarecele de munte nu mai putea de bucurie, deoarece niciodată nu încercase asemenea delicatese. A doua zi, șoarecii s-au îndreptat spre oraș. Prietenul de la oraș locuia în pivnița unei băcănii și întotdeauna avea din belșug tot felul de bunătăți.
Vorbind despre una, despre alta, s-au strecurat pe sub podea, s-au tăvălit prin zahăr, au gustat afumăturile și au mâncat pe săturate.
Deodată, șoarecele de munte a zărit într-un colț un vas mare de lut.
— Frățioare, a strigat el șoarecelui de oraș, aici ce mai este?
Într-o bună zi șoarecele de munte i-a spus șoarecelui de oraș:
— Ascultă, dragă frățioare, ție, care locuiești tot timpul în oraș, desigur ți s-a făcut lehamite de hrana orășenilor. Nu vrei să guști niște bucate proaspete și fragede? Haide la mine, te voi ospăta ca să mă ții minte!
Șoarecele de oraș a primit cu bucurie. Șoarecele de munte și-a dus prietenul în vizuina sa, a scos din cămară arahide, cartofi dulci și fel de fel de boabe din care oaspetele a mâncat cu poftă.
Mulțumit de ospitalitate, l-a invitat din toată inima la el și pe șoarecele de munte, ca să guste slănină, zahăr și fursecuri. Șoarecele de munte nu mai putea de bucurie, deoarece niciodată nu încercase asemenea delicatese. A doua zi, șoarecii s-au îndreptat spre oraș. Prietenul de la oraș locuia în pivnița unei băcănii și întotdeauna avea din belșug tot felul de bunătăți.
Vorbind despre una, despre alta, s-au strecurat pe sub podea, s-au tăvălit prin zahăr, au gustat afumăturile și au mâncat pe săturate.
Deodată, șoarecele de munte a zărit într-un colț un vas mare de lut.
— Frățioare, a strigat el șoarecelui de oraș, aici ce mai este?
— O, aici este un ulei foarte gustos și gras, dar să nu bei mult din el. Gustă dacă dorești!
Cu toate că era prea sătul, șoarecele de munte s-a lăcomit și la ulei. L-a rugat pe prietenul său să-l țină strâns cu dinții de vârful cozii și a coborât în vas.
Uleiul era atât de galben și de limpede, încât se putea vedea fundul vasului.
Șoarecele de munte stătu atârnat de propria-i coadă ca de o frânghie și bău cu nesaț din ulei.
După aceea strigă șoarecelui de oraș:
— Nu mai pot să beau, trage-mă în sus!
Trăgându-l de coadă, șoarecele de oraș i-a spus:
— Haide, frățioare, de aici. Vreau să te scot teafăr, deoarece nu prea departe de noi se plimbă motanul ca și cum nu ne-ar fi zărit.
— A, nu-i nimic, nu te teme, îi răspunse șoarecele de munte, îmi place foarte mult uleiul, mai vreau să beau.
A răsuflat și a coborât din nou în vas, iar șoarecele de oraș stătea pe marginea vasului, ținând între dinți coada prietenului.
Deodată, fereastra s-a deschis și s-a ivit un motan mare și negru.
— Ah, frățioare, ieși! a strigat șoarecele de oraș și firește a dat drumul cozii prietenului său.
„Pleosc” s-a auzit din vas. Șoarecele de munte căzuse în ulei. A încercat să înoate, dar n-a putut, întrucât se îngreunase foarte mult, și așa s-a înecat.
repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21, Editura Ion Creangă, București, 1978
Cu toate că era prea sătul, șoarecele de munte s-a lăcomit și la ulei. L-a rugat pe prietenul său să-l țină strâns cu dinții de vârful cozii și a coborât în vas.
Uleiul era atât de galben și de limpede, încât se putea vedea fundul vasului.
Șoarecele de munte stătu atârnat de propria-i coadă ca de o frânghie și bău cu nesaț din ulei.
După aceea strigă șoarecelui de oraș:
— Nu mai pot să beau, trage-mă în sus!
Trăgându-l de coadă, șoarecele de oraș i-a spus:
— Haide, frățioare, de aici. Vreau să te scot teafăr, deoarece nu prea departe de noi se plimbă motanul ca și cum nu ne-ar fi zărit.
— A, nu-i nimic, nu te teme, îi răspunse șoarecele de munte, îmi place foarte mult uleiul, mai vreau să beau.
A răsuflat și a coborât din nou în vas, iar șoarecele de oraș stătea pe marginea vasului, ținând între dinți coada prietenului.
Deodată, fereastra s-a deschis și s-a ivit un motan mare și negru.
— Ah, frățioare, ieși! a strigat șoarecele de oraș și firește a dat drumul cozii prietenului său.
„Pleosc” s-a auzit din vas. Șoarecele de munte căzuse în ulei. A încercat să înoate, dar n-a putut, întrucât se îngreunase foarte mult, și așa s-a înecat.
repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21, Editura Ion Creangă, București, 1978
Sfârșit
