Tânărul împărat și fata înțeleaptă - poveste chinezească
Citește basmul chinezesc "Tânărul împărat și fata înțeleaptă" în care este vorba despre un împărat bun la inimă și respectat de oameni ce era mâhnit că nu are un fiu să-i lase moștenire tronul. Fiind foarte bătrân și simțindu-și sfârșitul aproape, împăratul chemă la palat pe toți oamenii din regat și le ceru să aleagă un nou împărat după ce el va muri. Oamenii știindu-l drept, îi cerură lui să aleagă, iar el le spuse că în a patra zi după moartea sa, vulturul lui se va așeza pe umărul unui om și acela va deveni împărat. Însă după moarte, vulturul se așeză pe umerii unui tânăr cioban, iar oamenii se gândiră imediat că acesta nu ar fi potrivit să devină împărat.
Citește povestea chinezească "Tânărul împărat și fata înțeleaptă"
A fost odată un împărat bun la inimă, iubit de oameni și respectat.
Împăratul era bătrân de acum și cumplit de bolnav. Și mai era împăratul mâhnit toată ziua și toată noaptea, că în viața lui lungă nu avusese niciun fiu, care să-i moștenească tronul. Pe cine oare să aleagă în locul său? se tot chinuia cu gândul, neștiind ce să facă.
Într-una din zile, bătrânul împărat adună la curte tot poporul și începu cu glasul tremurat:
— Am trăit atât și atâtea mi-au fost date să văd, să aud și să petrec pe lumea asta… Acum simt însă că nu mai am multe zile. Spuneți-mi, rogu-vă, supușii mei, dacă am față de voi ceva datorii ca să vi le achit înainte de a închide ochii pentru totdeauna? Apoi mai trebuie să ne sfătuim cum să alegeți pe cel mai bun și mai înțelept dintre voi, care să vă cârmuiască după plecarea mea pe celălalt tărâm…
Lumea, care ascultase în tăcere, izbucni într-un singur glas:
— Măria-ta, atâția ani lungi ne-ai condus cu pricepere și pe nimeni nu ai jignit cu nimic… De aceea credem că este mai bine ca domnia-ta să alegi pe viitorul împărat…
După câteva clipe de cumpănă, în care se gândi și iar se gândi, împăratul le grăi oamenilor:
— Eu am un vultur alb… alb. E de aceeași vârstă cu mine. O să vedeți că, timp de trei zile după ce eu mă voi stinge, vulturul acesta nu va mai deschide ochii, nu va desface aripile, nu va ridica picioarele și nu va mânca nimic. În a patra zi însă, să-l lăsați să-și ia zborul. Va zbura el cât va zbura, apoi va pica pe umărul unuia dintre voi. Acela va fi noul împărat, pe umărul căruia se va așeza vulturul alb…
Și împăratul bătrân muri curând. Vorbele lui se adeveriră. Vulturul alb nu deschise ochii, nu desfăcu aripile, nu ridică picioarele și nu mâncă nimic trei zile la rând… În a patra zi, lumea se adună pe un câmp, aduse hrană aleasă vulturului alb și îl hrăni. După care vulturul deschise larg ochii, desfăcu larg aripile, înălță cutezător picioarele și se ridică într-un zbor ca săgeata mai întâi, apoi de sus, din tăriile albastre, parcă privea și se gândea cu mare chibzuință la noul împărat. Jos, toți așteptau cu inimile tremurânde căderea din înalturi a vulturului alb. După planările lui line, pesemne că se hotărî să aleagă. Odată își smuci trupul și pică tot ca săgeata, mai repede decât fulgerul în jos, până atinse umărul unui tânăr cioban, ce păștea oile în preajmă. Toți cei de față, nerăbdători să întâmpine pe noul împărat, cum văzură vulturul alb odihnindu-se pe umărul ciobanului, murmurară:
— Vai de noi… Ce vedem? Adevărat este? Un cioban să ne cârmuiască? Hotărât, nu… Să alegem pe altul…
În clipa aceea de cumpănă, dintre cei mulți se ivi un bătrân cu barba albă, ca și penele vulturului alb; el înaintă în fața tuturor și le zise:
— V-ați uitat cuvântul către împăratul cel bătrân, oameni buni! Unde vă este cinstea? Trebuie să ne împlinim făgăduiala, să facem cum a zis cel plecat dintre noi… Adică împăratul nostru să fie acest flăcău ales de vulturul alb…
Vorbele omului cu barba ca zăpada fură ascultate de toți pentru că erau înțelepte și drepte. Astfel tânărul cioban deveni împăratul ținutului. Când primi această cinste înaltă, noul împărat întâi și întâi prinse a împărți oamenilor care îl aleseseră bogățiile sale, pământurile, livezile, vitele și pădurile. Aceștia începură să scape de griji și tare se bucurară de fapta cea bună a împăratului ales. Viața începu astfel mai plină și mai frumoasă pentru toți locuitorii acelui ținut.
La numai câțiva ani însă, oamenii se gândiră că e vremea ca preaiubitul lor împărat să aibă soție. De aceea îi ziseră:
— Iubite împărat, noi din inimă dorim să ai o soție. Ia așadar fata cea mai frumoasă de soție și aduceți-ne pe lume un copil, care să vă fie moștenitor peste ani și ani…
La început, împăratul cam șovăia, nu le răspunse hotărât. Oamenii însă nu-l mai slăbeau cu sfatul, țineau morțiș să-l căsătorească pe împărat. În cele din urmă, el spuse:
Împăratul era bătrân de acum și cumplit de bolnav. Și mai era împăratul mâhnit toată ziua și toată noaptea, că în viața lui lungă nu avusese niciun fiu, care să-i moștenească tronul. Pe cine oare să aleagă în locul său? se tot chinuia cu gândul, neștiind ce să facă.
Într-una din zile, bătrânul împărat adună la curte tot poporul și începu cu glasul tremurat:
— Am trăit atât și atâtea mi-au fost date să văd, să aud și să petrec pe lumea asta… Acum simt însă că nu mai am multe zile. Spuneți-mi, rogu-vă, supușii mei, dacă am față de voi ceva datorii ca să vi le achit înainte de a închide ochii pentru totdeauna? Apoi mai trebuie să ne sfătuim cum să alegeți pe cel mai bun și mai înțelept dintre voi, care să vă cârmuiască după plecarea mea pe celălalt tărâm…
Lumea, care ascultase în tăcere, izbucni într-un singur glas:
— Măria-ta, atâția ani lungi ne-ai condus cu pricepere și pe nimeni nu ai jignit cu nimic… De aceea credem că este mai bine ca domnia-ta să alegi pe viitorul împărat…
După câteva clipe de cumpănă, în care se gândi și iar se gândi, împăratul le grăi oamenilor:
— Eu am un vultur alb… alb. E de aceeași vârstă cu mine. O să vedeți că, timp de trei zile după ce eu mă voi stinge, vulturul acesta nu va mai deschide ochii, nu va desface aripile, nu va ridica picioarele și nu va mânca nimic. În a patra zi însă, să-l lăsați să-și ia zborul. Va zbura el cât va zbura, apoi va pica pe umărul unuia dintre voi. Acela va fi noul împărat, pe umărul căruia se va așeza vulturul alb…
Și împăratul bătrân muri curând. Vorbele lui se adeveriră. Vulturul alb nu deschise ochii, nu desfăcu aripile, nu ridică picioarele și nu mâncă nimic trei zile la rând… În a patra zi, lumea se adună pe un câmp, aduse hrană aleasă vulturului alb și îl hrăni. După care vulturul deschise larg ochii, desfăcu larg aripile, înălță cutezător picioarele și se ridică într-un zbor ca săgeata mai întâi, apoi de sus, din tăriile albastre, parcă privea și se gândea cu mare chibzuință la noul împărat. Jos, toți așteptau cu inimile tremurânde căderea din înalturi a vulturului alb. După planările lui line, pesemne că se hotărî să aleagă. Odată își smuci trupul și pică tot ca săgeata, mai repede decât fulgerul în jos, până atinse umărul unui tânăr cioban, ce păștea oile în preajmă. Toți cei de față, nerăbdători să întâmpine pe noul împărat, cum văzură vulturul alb odihnindu-se pe umărul ciobanului, murmurară:
— Vai de noi… Ce vedem? Adevărat este? Un cioban să ne cârmuiască? Hotărât, nu… Să alegem pe altul…
În clipa aceea de cumpănă, dintre cei mulți se ivi un bătrân cu barba albă, ca și penele vulturului alb; el înaintă în fața tuturor și le zise:
— V-ați uitat cuvântul către împăratul cel bătrân, oameni buni! Unde vă este cinstea? Trebuie să ne împlinim făgăduiala, să facem cum a zis cel plecat dintre noi… Adică împăratul nostru să fie acest flăcău ales de vulturul alb…
Vorbele omului cu barba ca zăpada fură ascultate de toți pentru că erau înțelepte și drepte. Astfel tânărul cioban deveni împăratul ținutului. Când primi această cinste înaltă, noul împărat întâi și întâi prinse a împărți oamenilor care îl aleseseră bogățiile sale, pământurile, livezile, vitele și pădurile. Aceștia începură să scape de griji și tare se bucurară de fapta cea bună a împăratului ales. Viața începu astfel mai plină și mai frumoasă pentru toți locuitorii acelui ținut.
La numai câțiva ani însă, oamenii se gândiră că e vremea ca preaiubitul lor împărat să aibă soție. De aceea îi ziseră:
— Iubite împărat, noi din inimă dorim să ai o soție. Ia așadar fata cea mai frumoasă de soție și aduceți-ne pe lume un copil, care să vă fie moștenitor peste ani și ani…
La început, împăratul cam șovăia, nu le răspunse hotărât. Oamenii însă nu-l mai slăbeau cu sfatul, țineau morțiș să-l căsătorească pe împărat. În cele din urmă, el spuse:
— Voi spune trei ghicitori. Aceea care le va dezlega îmi va fi soție…
A doua zi veniră la împărat fete și fete, care de care mai frumoasă și fiecare dornică să afle ghicitorile, apoi să le dezlege. Împăratul le spuse cele trei ghicitori, iată-le:
Cât e de mare timpul dintre răsăritul și apusul soarelui?
Cât e de lung drumul dintre cer și pământ?
Cât este de mare distanța dintre adevăr și neadevăr?
Pentru aceste trei ghicitori, împăratul le dădu timp de gândire numai trei zile.
Trecură două zile; fetele, cu toate chinurile lor și cu toate străduințele, nu putură să tălmăcească ghicitorile. A treia zi, care era ultima, unele fete porniră la drum să întrebe pe unul și pe altul, doar-doar or afla răspunsul la ghicitorile atât de grele. Se întâlniră cu o fată îmbrăcată sărăcăcios, care aduna vreascuri uscate.
— Hei, surioarelor, le zise fata, de ce tot umblați de colo-colo, ce gânduri vă frământă, spuneți-mi și mie…?
— Știm noi ce gânduri avem pentru împărat… Dar nu te privește pe tine, mai bine vezi-ți de treabă…
Fata săracă lăsă vreascurile jos și, când auzi numele împăratului, se rugă de celelalte fete:
— Luați-mă și pe mine cu voi, fetelor… Și eu vreau să-l văd pe tânărul împărat… Luați-mă și pe mine cu voi, fetelor, se ruga ea cu gingășie și dulceață în glas…
— Fie, s-o luăm, zise una dintre ele, în vreme ce celelalte stăteau la îndoială. Ea nu este o ființă ca și noi? Doar nu o ducem în cârcă! S-o luăm…
În zorii zilei următoare fetele se adunară la palat. Printre ele se afla și fata săracă.
— A dezlegat careva ghicitorile mele? întrebă împăratul, curios să-și vadă viitoarea soție.
Nimeni nu scoase o vorbă. Ochii frumoși și atât de bucuroși cu trei zile în urmă se plecară. Tăcerea stăpâni mult.
Când împăratul, uimit, repetă întrebarea, fata săracă ieși la vedere și răspunse:
— Cred că eu am găsit răspunsul potrivit pentru fiecare ghicitoare.
— Dacă e așa, atunci să te auzim, o îmbie tânărul împărat cu blândețe…
— Răstimpul dintre răsăritul soarelui și apusul său este un drum de o zi, pentru că soarele, după cum știe bine măria-ta și toți cei de față, răsare dimineața și asfințește seara…
— Așa este. Hai, răspunde la a doua ghicitoare, zâmbi împăratul.
— Distanța dintre cer și pământ este lungă cât aceea dintre sprânceană și pleoapă. După cum vedeți, când ridic pleoapa pot vedea cerul, când o cobor văd pământul…
— Ultima ghicitoare, zâmbi și mai cald împăratul.
— Între adevăr și neadevăr este o depărtare de patru degete. De ce așa? Fiindcă ceea ce auzi cu urechea este neadevărat, dar ceea ce vezi cu ochii este adevărat. Or, măsurați și domniile-voastre: între urechi și ochi este o distanță tocmai de patru degete…
— Așa este, precum a spus, râse acum împăratul plin de mulțumire…
După ce fata săracă isprăvi răspunsurile, lumea din juru-i se minună de înțelepciunea și de istețimea ei. Iar împăratul, precum promisese, o luă de soție. Pentru că nu era numai înțeleaptă, ci și frumoasă și îi căzuse dragă tânărului împărat. Mulțimea veni la curte să le facă urări de bine, de sănătate și de fericire. Se încinse o nuntă mare, nespus de mare, destul să-i spunem nuntă împărătească.
Și de atunci înainte oamenii acelui ținut îndepărtat fură cârmuiți de bunătatea, cumințenia și înțelepciunea împăratului și a împărătesei, trăind în tihnă și lipsiți de griji.
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București
A doua zi veniră la împărat fete și fete, care de care mai frumoasă și fiecare dornică să afle ghicitorile, apoi să le dezlege. Împăratul le spuse cele trei ghicitori, iată-le:
Cât e de mare timpul dintre răsăritul și apusul soarelui?
Cât e de lung drumul dintre cer și pământ?
Cât este de mare distanța dintre adevăr și neadevăr?
Pentru aceste trei ghicitori, împăratul le dădu timp de gândire numai trei zile.
Trecură două zile; fetele, cu toate chinurile lor și cu toate străduințele, nu putură să tălmăcească ghicitorile. A treia zi, care era ultima, unele fete porniră la drum să întrebe pe unul și pe altul, doar-doar or afla răspunsul la ghicitorile atât de grele. Se întâlniră cu o fată îmbrăcată sărăcăcios, care aduna vreascuri uscate.
— Hei, surioarelor, le zise fata, de ce tot umblați de colo-colo, ce gânduri vă frământă, spuneți-mi și mie…?
— Știm noi ce gânduri avem pentru împărat… Dar nu te privește pe tine, mai bine vezi-ți de treabă…
Fata săracă lăsă vreascurile jos și, când auzi numele împăratului, se rugă de celelalte fete:
— Luați-mă și pe mine cu voi, fetelor… Și eu vreau să-l văd pe tânărul împărat… Luați-mă și pe mine cu voi, fetelor, se ruga ea cu gingășie și dulceață în glas…
— Fie, s-o luăm, zise una dintre ele, în vreme ce celelalte stăteau la îndoială. Ea nu este o ființă ca și noi? Doar nu o ducem în cârcă! S-o luăm…
În zorii zilei următoare fetele se adunară la palat. Printre ele se afla și fata săracă.
— A dezlegat careva ghicitorile mele? întrebă împăratul, curios să-și vadă viitoarea soție.
Nimeni nu scoase o vorbă. Ochii frumoși și atât de bucuroși cu trei zile în urmă se plecară. Tăcerea stăpâni mult.
Când împăratul, uimit, repetă întrebarea, fata săracă ieși la vedere și răspunse:
— Cred că eu am găsit răspunsul potrivit pentru fiecare ghicitoare.
— Dacă e așa, atunci să te auzim, o îmbie tânărul împărat cu blândețe…
— Răstimpul dintre răsăritul soarelui și apusul său este un drum de o zi, pentru că soarele, după cum știe bine măria-ta și toți cei de față, răsare dimineața și asfințește seara…
— Așa este. Hai, răspunde la a doua ghicitoare, zâmbi împăratul.
— Distanța dintre cer și pământ este lungă cât aceea dintre sprânceană și pleoapă. După cum vedeți, când ridic pleoapa pot vedea cerul, când o cobor văd pământul…
— Ultima ghicitoare, zâmbi și mai cald împăratul.
— Între adevăr și neadevăr este o depărtare de patru degete. De ce așa? Fiindcă ceea ce auzi cu urechea este neadevărat, dar ceea ce vezi cu ochii este adevărat. Or, măsurați și domniile-voastre: între urechi și ochi este o distanță tocmai de patru degete…
— Așa este, precum a spus, râse acum împăratul plin de mulțumire…
După ce fata săracă isprăvi răspunsurile, lumea din juru-i se minună de înțelepciunea și de istețimea ei. Iar împăratul, precum promisese, o luă de soție. Pentru că nu era numai înțeleaptă, ci și frumoasă și îi căzuse dragă tânărului împărat. Mulțimea veni la curte să le facă urări de bine, de sănătate și de fericire. Se încinse o nuntă mare, nespus de mare, destul să-i spunem nuntă împărătească.
Și de atunci înainte oamenii acelui ținut îndepărtat fură cârmuiți de bunătatea, cumințenia și înțelepciunea împăratului și a împărătesei, trăind în tihnă și lipsiți de griji.
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București
Sfârșit
