Nandi - poveste scurtă chinezească
Citește povestea chinezească în română "Nandi". Citește basmul chinezesc "Nandi" în care este vorba despre un tânăr rămas orfan de mic, neavând nici măcar unde să doarmă. Într-o zi când se juca cu niște copii, orfanul rămase singur în timp ce ceilalți copii fuseseră chemați de părinții lor. După câteva zile de dormit într-o iesle, tânărul se gândi că nu mai are pentru ce trăi și se hotărî să-și pună capăt zilelor. Se duse pe o pășune și se lungi în drum pentru a fi călcat de vite. A doua zi, pe drum trecu alaiul cu prinți și prințese, printre care și prințesa Nandi. Ea îl îndrăgi pe băiat și îl ocoli cu grijă când ajunse în dreptul lui.
Citește povestea chinezească "Nandi"
A fost odată un orfan, căruia de mic copil îi muriseră părinții și-l lăsaseră singur pe lume, fără niciun rost.
Într-o zi, nimeri într-un sat, unde dădu peste o grămadă de copii, care se jucau cu pietricele. Se apucă să se joace și el cu ei. Jocul i se părea atât de nou și de atrăgător, încât nu și-a dat seama că s-a jucat toată ziua. Toți copiii din sat aveau părinți. La apusul soarelui, părinții își chemară copiii acasă, numai orfanul rămase singur și lihnit de foame. Se gândea la soarta sa amară, stând pironit în locul în care se jucase toată ziua și privind apusul tulburător al soarelui. Treptat, treptat, se întunecă, apoi se făcu noapte, iar el sta acolo gândind: „Toți copiii s-au întors acasă, de bine de rău au un acoperiș, dar eu unde să mă duc?”
Se gândi ce se gândi și apoi se culcă într-un staul. Asta s-a întâmplat mai multe zile la rând.
Într-un rând, gândindu-se la soarta sa amară, el se întristă mai mult ca de obicei: „Vai! Bietul de mine! Decât să îndur atâtea necazuri, mai bine să mor”. Și se gândi la un mijloc ca să moară cât mai repede. Alese drumul care ducea spre pășune și se întinse de-a curmezișul lui, ca vitele care vor trece pe acolo să-l calce în picioare.
Din întâmplare, în aceeași zi, prinții și prințesele din partea locului trecură tocmai pe acel drum. Printre ei se afla însă și prințesa cea mai mică, Nandi, care, văzându-l pe orfan întins de-a curmezișul drumului, îl îndrăgi foarte mult și de aceea merse cu atenție pe drum, ocolind trupul băiatului. Prinții și prințesele începură să râdă, întrebând-o batjocoritor:
— Vrei să-l iei de soț, de-i arăți atâta respect?
Seara, cum au ajuns acasă, prinții și prințesele spuseră și părinților cele întâmplate. Aceștia râseră și ei de Nandi, pentru mila arătată față de băiatul culcat în drum.
Nandi, supărată de vorbele celor din jurul ei, hotărî în sine să se mărite cu acel orfan, stingher pe lume, care nu era deloc de lepădat. Ea le ceru părinților câteva lucruri, ca să-și întemeieze o familie, dar aceștia îi dădură în bătaie de joc un cuțit nefolositor, cu mâner scurt, și un cățel cu ochii bulbucați.
Nandi nu se dădu bătută în fața nedreptății ce i se făcea și a lucrurilor fără importanță pe care le-a primit drept zestre, ci, dimpotrivă, plină de încredere și de curaj, își părăsi familia nemiloasă, ca să se mărite cu acel orfan. Nandi ducea o viață plină de lipsuri alături de orfanul ei drag, cu care se înțelegea de minune. După o vreme, Nandi îi spuse soțului ei într-o zi:
— Toți oamenii își caută norocul în pădure. Се-ar fi dacă te-ai duce și tu să încerci? Ia cu tine câinele. Când îl auzi lătrând, să-l strigi. Dacă îți va răspunde, să nu iei nimic din ce găsești. Dacă nu-ți va răspunde și va lătra mai departe, să iei orice lucru ar fi și să-l aduci acasă.
Orfanul ascultă sfatul soției sale și plecă spre pădure, luând cu el și câinele cel cu ochii bulbucați.
În pădure, cum auzi câinele lătrând, orfanul îl strigă și câinele îi răspunse. Ca să știe de ce latră câinele, mânat de curiozitate, merse înainte, tot înainte până dădu peste o comoară de pietre scumpe. Amintindu-și sfatul soției sale, se hotărî să nu ia nimic din această comoară.
Însoțit de câine, merse mai departe și pătrunse mai mult în pădure și lucrurile se petrecură ca mai înainte. Cum latră câinele, îl chemă și câinele îi răspunse. Așa s-au petrecut lucrurile de două, trei ori, iar el dădea peste grămezi de aur și argint. Ascultând de sfatul soției sale, nu luă nimic și merse tot înainte. Nu merse prea departe și câinele lătră iar. De data asta lucrurile nu se mai petrecură ca înainte. Câinele stătea nemișcat și lătra întruna. Orfanul se duse în fugă să vadă ce este. Vai! Era un șarpe mare încolăcit pe trunchiul unui copac. Avea în gură o piatră prețioasă ce strălucea de-ți lua ochii. Orfanul n-avea nici sabie, niciun topor, ci numai acel cuțit nefolositor pe care Nandi îl primise de la părinții ei. Cum să facă? Neavând încotro, lovi șarpele cu acel cuțit. Cum dădu cu cuțitul, piatra prețioasă căzu din gura șarpelui în fața sa. El ridică piatra prețioasă și, fără să se uite în dreapta și în stânga, se duse glonț acasă.
Foarte bucuros, îi dădu piatra prețioasă lui Nandi, care o ascunse cu mare grijă într-un borcan.
Într-o zi, părinții lui Nandi dădură o petrecere și mulți oameni săraci se îngrămădeau pe la porți. Nandi se duse în grabă la frații și surorile ei și-i întrebă:
— Oare poate veni și soțul meu la serbare?
Frații și surorile ei îi răspunseră cu dispreț:
— Oameni ca voi, fără niciun rost, săraci lipiți pământului, ce să caute la petrecere? Nu vă e rușine? Cei care au bani pot veni. Voi cu ce? Vezi-ți mai bine de drumul tău.
Într-o zi, nimeri într-un sat, unde dădu peste o grămadă de copii, care se jucau cu pietricele. Se apucă să se joace și el cu ei. Jocul i se părea atât de nou și de atrăgător, încât nu și-a dat seama că s-a jucat toată ziua. Toți copiii din sat aveau părinți. La apusul soarelui, părinții își chemară copiii acasă, numai orfanul rămase singur și lihnit de foame. Se gândea la soarta sa amară, stând pironit în locul în care se jucase toată ziua și privind apusul tulburător al soarelui. Treptat, treptat, se întunecă, apoi se făcu noapte, iar el sta acolo gândind: „Toți copiii s-au întors acasă, de bine de rău au un acoperiș, dar eu unde să mă duc?”
Se gândi ce se gândi și apoi se culcă într-un staul. Asta s-a întâmplat mai multe zile la rând.
Într-un rând, gândindu-se la soarta sa amară, el se întristă mai mult ca de obicei: „Vai! Bietul de mine! Decât să îndur atâtea necazuri, mai bine să mor”. Și se gândi la un mijloc ca să moară cât mai repede. Alese drumul care ducea spre pășune și se întinse de-a curmezișul lui, ca vitele care vor trece pe acolo să-l calce în picioare.
Din întâmplare, în aceeași zi, prinții și prințesele din partea locului trecură tocmai pe acel drum. Printre ei se afla însă și prințesa cea mai mică, Nandi, care, văzându-l pe orfan întins de-a curmezișul drumului, îl îndrăgi foarte mult și de aceea merse cu atenție pe drum, ocolind trupul băiatului. Prinții și prințesele începură să râdă, întrebând-o batjocoritor:
— Vrei să-l iei de soț, de-i arăți atâta respect?
Seara, cum au ajuns acasă, prinții și prințesele spuseră și părinților cele întâmplate. Aceștia râseră și ei de Nandi, pentru mila arătată față de băiatul culcat în drum.
Nandi, supărată de vorbele celor din jurul ei, hotărî în sine să se mărite cu acel orfan, stingher pe lume, care nu era deloc de lepădat. Ea le ceru părinților câteva lucruri, ca să-și întemeieze o familie, dar aceștia îi dădură în bătaie de joc un cuțit nefolositor, cu mâner scurt, și un cățel cu ochii bulbucați.
Nandi nu se dădu bătută în fața nedreptății ce i se făcea și a lucrurilor fără importanță pe care le-a primit drept zestre, ci, dimpotrivă, plină de încredere și de curaj, își părăsi familia nemiloasă, ca să se mărite cu acel orfan. Nandi ducea o viață plină de lipsuri alături de orfanul ei drag, cu care se înțelegea de minune. După o vreme, Nandi îi spuse soțului ei într-o zi:
— Toți oamenii își caută norocul în pădure. Се-ar fi dacă te-ai duce și tu să încerci? Ia cu tine câinele. Când îl auzi lătrând, să-l strigi. Dacă îți va răspunde, să nu iei nimic din ce găsești. Dacă nu-ți va răspunde și va lătra mai departe, să iei orice lucru ar fi și să-l aduci acasă.
Orfanul ascultă sfatul soției sale și plecă spre pădure, luând cu el și câinele cel cu ochii bulbucați.
În pădure, cum auzi câinele lătrând, orfanul îl strigă și câinele îi răspunse. Ca să știe de ce latră câinele, mânat de curiozitate, merse înainte, tot înainte până dădu peste o comoară de pietre scumpe. Amintindu-și sfatul soției sale, se hotărî să nu ia nimic din această comoară.
Însoțit de câine, merse mai departe și pătrunse mai mult în pădure și lucrurile se petrecură ca mai înainte. Cum latră câinele, îl chemă și câinele îi răspunse. Așa s-au petrecut lucrurile de două, trei ori, iar el dădea peste grămezi de aur și argint. Ascultând de sfatul soției sale, nu luă nimic și merse tot înainte. Nu merse prea departe și câinele lătră iar. De data asta lucrurile nu se mai petrecură ca înainte. Câinele stătea nemișcat și lătra întruna. Orfanul se duse în fugă să vadă ce este. Vai! Era un șarpe mare încolăcit pe trunchiul unui copac. Avea în gură o piatră prețioasă ce strălucea de-ți lua ochii. Orfanul n-avea nici sabie, niciun topor, ci numai acel cuțit nefolositor pe care Nandi îl primise de la părinții ei. Cum să facă? Neavând încotro, lovi șarpele cu acel cuțit. Cum dădu cu cuțitul, piatra prețioasă căzu din gura șarpelui în fața sa. El ridică piatra prețioasă și, fără să se uite în dreapta și în stânga, se duse glonț acasă.
Foarte bucuros, îi dădu piatra prețioasă lui Nandi, care o ascunse cu mare grijă într-un borcan.
Într-o zi, părinții lui Nandi dădură o petrecere și mulți oameni săraci se îngrămădeau pe la porți. Nandi se duse în grabă la frații și surorile ei și-i întrebă:
— Oare poate veni și soțul meu la serbare?
Frații și surorile ei îi răspunseră cu dispreț:
— Oameni ca voi, fără niciun rost, săraci lipiți pământului, ce să caute la petrecere? Nu vă e rușine? Cei care au bani pot veni. Voi cu ce? Vezi-ți mai bine de drumul tău.
Nandi, auzind toate acestea, le răspunse cu bunătate:
— Am acasă un borcan cu varză acră. Îi dați voie soțului meu să vină la serbare?
Frații și surorile, din cale-afară de furioși, îi întoarseră spatele și Nandi plecă fără să mai scoată un cuvânt. Cum ajunse acasă, Nandi se sfătui cu soțul său:
— Cu toate că suntem săraci și cu hainele pe noi numai zdrențe, nu ne ducem la străini, în vizită, ci în familia părinților mei. Nu contează cum arătăm.
Soțul prinse curaj și, ascultând-o pe nevastă-sa, luă borcanul pe umeri și se îndreptă spre socri, să ia parte la serbare.
În drum spre palat el văzu oamenii deosebit de frumos gătiți și drumul ticsit cu un șir nesfârșit de căruțe. Văzând cum stau lucrurile, se înfricoșă tare și, pe măsură ce se apropia mai mult de palat, curajul îl părăsea de tot. Se opri în fața templului Dai, neștiind încotro s-o apuce. Împăratul, socotind că toți oaspeții au sosit, dădu ordin să înceapă serbarea. Însă papagalul cel bătrân al curții începu să strige:
— Oaspetele de seamă n-a venit, este pe drum. Așteptați!
Împăratul, neștiind cine n-a sosit încă, îi întrebă pe cei care sosiseră dacă n-au văzut să mai vină cineva după ei. Oaspeții răspunseră cu toții într-un glas:
— Nu mai trebuie să vină nimeni, n-am văzut pe nimeni.
Unul dintre oaspeți se ridică și zise:
— Pe drum e un om care duce un borcan cu varză acră.
Papagalul, cum auzi, strigă:
— Da, el este.
Nedumerit, împăratul, neștiind cine poate fi acest oaspete de seamă, se duse singur să vadă.
Orfanul își dădu seama, după înfățișare, că în fața sa stă împăratul și, tremurând de emoție, spuse:
— Tată-socru, măria-ta, n-am putut să vă aduc altceva. V-am adus puțină varză acră.
Împăratul era foarte înțelept. Nu uitase vorbele papagalului și se gândea: „Acest om sărman poate să fie într-adevăr oaspetele de seamă”. Și plin de speranță se adresă ginerelui:
— Nu-i rău că ai adus acest borcan cu varză. Am să gust.
Și desfăcu borcanul. Deodată, tot orașul se lumină în roșu, așa de tare sclipea piatra prețioasă din borcan. Oamenii veniră în fugă cu mâncăruri și băuturi. Împăratul porunci să se aștearnă un covor de aur, să se bată toba și să se închine cu toții la intrarea ginerelui său în palat.
Apoi el chemă toți demnitarii să-și dea cu părerea cam cât valorează piatra cea prețioasă.
Fiecare demnitar credea altfel și nu se ajunse la niciun rezultat. La urmă intră un bătrân sfetnic; acesta, văzând piatra prețioasă, îl sfătui pe împărat așa:
— Măria-ta, după părerea mea, această piatră e o comoară neprețuită, a cărei valoare nu poate fi apreciată de mintea noastră. Oricum, ea aparține ginerelui tău. Poți s-o capeți, căci ai putere și bogăție. Dă-i ginerelui o sumă mare de galbeni și el ți-o va da cu siguranță.
Împăratul găsi bun sfatul bătrânului său demnitar și se hotărî să dea o sumă de galbeni și o parte din avere ginerelui său și fiicei sale, Nandi.
Nandi și soțul său nu mai erau deci săraci lipiți pământului ca înainte. Împăratul trimise oștenii și muzicile sale, să-l petreacă atunci când plecă acasă.
Nandi, auzind toba, fugi în grabă la sora ei și-i zise:
— A venit soțul meu, auzi, bate toba.
Sora ei răspunse cu profund dispreț:
— Orfanul e sărac lipit pământului, cum poate sosi acasă cu atâta ceremonie? Dacă amândoi într-adevăr sunteți atât de norocoși, atunci am să vin la voi, să mătur cotețul porcilor.
Nici nu termină bine de zis aceste vorbe, și-n fața lor apăru orfanul. Sorei lui Nandi îi era rușine să se țină de cuvânt, dar n-avea ce face. Numai că buna, blânda și dreapta Nandi o iertă.
Ea și soțul ei au împărțit la săraci și orfani toată averea. Credința lui Nandi a rămas și azi în popor: „Când ești sărac, să nu te plângi; când ești bogat, să nu te lauzi”.
Povești nemuritoare nr. 46 , Editura Ion Creangă, București, 1999
— Am acasă un borcan cu varză acră. Îi dați voie soțului meu să vină la serbare?
Frații și surorile, din cale-afară de furioși, îi întoarseră spatele și Nandi plecă fără să mai scoată un cuvânt. Cum ajunse acasă, Nandi se sfătui cu soțul său:
— Cu toate că suntem săraci și cu hainele pe noi numai zdrențe, nu ne ducem la străini, în vizită, ci în familia părinților mei. Nu contează cum arătăm.
Soțul prinse curaj și, ascultând-o pe nevastă-sa, luă borcanul pe umeri și se îndreptă spre socri, să ia parte la serbare.
În drum spre palat el văzu oamenii deosebit de frumos gătiți și drumul ticsit cu un șir nesfârșit de căruțe. Văzând cum stau lucrurile, se înfricoșă tare și, pe măsură ce se apropia mai mult de palat, curajul îl părăsea de tot. Se opri în fața templului Dai, neștiind încotro s-o apuce. Împăratul, socotind că toți oaspeții au sosit, dădu ordin să înceapă serbarea. Însă papagalul cel bătrân al curții începu să strige:
— Oaspetele de seamă n-a venit, este pe drum. Așteptați!
Împăratul, neștiind cine n-a sosit încă, îi întrebă pe cei care sosiseră dacă n-au văzut să mai vină cineva după ei. Oaspeții răspunseră cu toții într-un glas:
— Nu mai trebuie să vină nimeni, n-am văzut pe nimeni.
Unul dintre oaspeți se ridică și zise:
— Pe drum e un om care duce un borcan cu varză acră.
Papagalul, cum auzi, strigă:
— Da, el este.
Nedumerit, împăratul, neștiind cine poate fi acest oaspete de seamă, se duse singur să vadă.
Orfanul își dădu seama, după înfățișare, că în fața sa stă împăratul și, tremurând de emoție, spuse:
— Tată-socru, măria-ta, n-am putut să vă aduc altceva. V-am adus puțină varză acră.
Împăratul era foarte înțelept. Nu uitase vorbele papagalului și se gândea: „Acest om sărman poate să fie într-adevăr oaspetele de seamă”. Și plin de speranță se adresă ginerelui:
— Nu-i rău că ai adus acest borcan cu varză. Am să gust.
Și desfăcu borcanul. Deodată, tot orașul se lumină în roșu, așa de tare sclipea piatra prețioasă din borcan. Oamenii veniră în fugă cu mâncăruri și băuturi. Împăratul porunci să se aștearnă un covor de aur, să se bată toba și să se închine cu toții la intrarea ginerelui său în palat.
Apoi el chemă toți demnitarii să-și dea cu părerea cam cât valorează piatra cea prețioasă.
Fiecare demnitar credea altfel și nu se ajunse la niciun rezultat. La urmă intră un bătrân sfetnic; acesta, văzând piatra prețioasă, îl sfătui pe împărat așa:
— Măria-ta, după părerea mea, această piatră e o comoară neprețuită, a cărei valoare nu poate fi apreciată de mintea noastră. Oricum, ea aparține ginerelui tău. Poți s-o capeți, căci ai putere și bogăție. Dă-i ginerelui o sumă mare de galbeni și el ți-o va da cu siguranță.
Împăratul găsi bun sfatul bătrânului său demnitar și se hotărî să dea o sumă de galbeni și o parte din avere ginerelui său și fiicei sale, Nandi.
Nandi și soțul său nu mai erau deci săraci lipiți pământului ca înainte. Împăratul trimise oștenii și muzicile sale, să-l petreacă atunci când plecă acasă.
Nandi, auzind toba, fugi în grabă la sora ei și-i zise:
— A venit soțul meu, auzi, bate toba.
Sora ei răspunse cu profund dispreț:
— Orfanul e sărac lipit pământului, cum poate sosi acasă cu atâta ceremonie? Dacă amândoi într-adevăr sunteți atât de norocoși, atunci am să vin la voi, să mătur cotețul porcilor.
Nici nu termină bine de zis aceste vorbe, și-n fața lor apăru orfanul. Sorei lui Nandi îi era rușine să se țină de cuvânt, dar n-avea ce face. Numai că buna, blânda și dreapta Nandi o iertă.
Ea și soțul ei au împărțit la săraci și orfani toată averea. Credința lui Nandi a rămas și azi în popor: „Când ești sărac, să nu te plângi; când ești bogat, să nu te lauzi”.
Povești nemuritoare nr. 46 , Editura Ion Creangă, București, 1999
Sfârșit
