Podul pisicii - poveste chinezească
Citește povestea chinezească în română "Podul pisicii" în care este vorba despre despre un bătrân cizmar care trăia lângă un pod împreună cu pisica lui. Aceasta nu avea niciun fir de păr pe ea și pe deasupra mai era și leneșă. Sătenii îi ziceau să scape de ea, dar el le spunea că doar pe ea o are și trăiesc și ei amândoi cum pot. Într-o zi la cizmar apăru un negustor care voia să-și repare încălțămintea, dar când văzu pisica, îi ceru bătrânului să i-o vândă lui pe mulți bani. Bătrânul nu voi să i-o vândă, asa că negustorul plecă acasă să mai ia bani.
Citește povestea chinezească "Podul pisicii"
Trăia pe o străduță în Hangiou, lângă un pod, un bătrân cizmar. Acesta, fiind singur, crescuse o pisică care n-avea niciun fir de păr pe ea. Era așa de urâtă, că-ți era teamă să te uiți la ea. Și era leneșă cum nu s-a mai văzut: nu prindea șoareci și îi era lene chiar și să miaune. De dimineața până seara dormea încolăcită la picioarele bătrânului cizmar. Vecinii îi tot ziceau:
— Ce folos poate să-ți aducă această pisică leneșă și leproasă! Mai bine ai alunga-o!
Bătrânul cizmar dădea din cap și zicea:
— N-am pe nimeni, ea este singurul suflet din casa mea. Ne ținem și noi tovărășie unul altuia.
Într-o zi, un negustor trecând pe acolo și-a rupt un toc de la pantof. S-a dus cu pantoful la cizmar, să-l repare, și a văzut pisica cea leneșă, tolănită la picioarele acestuia. După ce s-a uitat bine la ea, a întrebat:
— Meștere, a ta e pisica?
Meșterul a dat din cap, în semn de încuviințare.
Apoi, negustorul a zis:
— Îți dau 300 liang de argint, vinde-mi pisica!
Cizmarul a întrebat:
— Dar ce să faci tu cu o asemenea pisică?
Negustorul a răspuns:
— Asta nu te privește pe tine, dă-mi pisica și-ți dau arginții!
Cizmarul s-a gândit ce s-a gândit apoi a zis:
— Cine a mai văzut să dai pe o pisică 300 liang de argint? N-o vând și gata!
Vecinii care se strânseseră au cășunat pe cizmar:
— Meștere, tu n-ai fost în stare să strângi 300 de liang de argint în toată viața. Nu-ți ajunge câtă sărăcie ai îndurat până acum? Dă-i pisica și ia arginții și o să scapi și tu de sărăcie!
— Toată viața mea am îndurat multe lipsuri. Dacă am avut un castron de orez să mănânc, am mâncat, dacă nu, nu. N-o să mă îmbogățesc acum, la bătrânețe, de pe urma unei pisici.
Oamenii au început să-și dea cu părerea cum că cizmarul a înnebunit. În acest timp, s-a nimerit să fie acolo fiul moșierului care s-a minunat și el de ce a auzit. Fără a sta pe gânduri s-a dus la negustor, i-a strâns mâna și i-a zis:
— Eu pot să te ajut să capeți pisica dacă-mi spui și mie ce ai de gând să faci cu ea.
Când au dat cu ochii de fiul moșierului, oamenii s-au împrăștiat care încotro. Negustorul și-a zis că acesta fiind un om de vază negreșit îl va ajuta să-l lămurească pe cizmar să-i dea pisica, și a zis:
— Ce folos poate să-ți aducă această pisică leneșă și leproasă! Mai bine ai alunga-o!
Bătrânul cizmar dădea din cap și zicea:
— N-am pe nimeni, ea este singurul suflet din casa mea. Ne ținem și noi tovărășie unul altuia.
Într-o zi, un negustor trecând pe acolo și-a rupt un toc de la pantof. S-a dus cu pantoful la cizmar, să-l repare, și a văzut pisica cea leneșă, tolănită la picioarele acestuia. După ce s-a uitat bine la ea, a întrebat:
— Meștere, a ta e pisica?
Meșterul a dat din cap, în semn de încuviințare.
Apoi, negustorul a zis:
— Îți dau 300 liang de argint, vinde-mi pisica!
Cizmarul a întrebat:
— Dar ce să faci tu cu o asemenea pisică?
Negustorul a răspuns:
— Asta nu te privește pe tine, dă-mi pisica și-ți dau arginții!
Cizmarul s-a gândit ce s-a gândit apoi a zis:
— Cine a mai văzut să dai pe o pisică 300 liang de argint? N-o vând și gata!
Vecinii care se strânseseră au cășunat pe cizmar:
— Meștere, tu n-ai fost în stare să strângi 300 de liang de argint în toată viața. Nu-ți ajunge câtă sărăcie ai îndurat până acum? Dă-i pisica și ia arginții și o să scapi și tu de sărăcie!
— Toată viața mea am îndurat multe lipsuri. Dacă am avut un castron de orez să mănânc, am mâncat, dacă nu, nu. N-o să mă îmbogățesc acum, la bătrânețe, de pe urma unei pisici.
Oamenii au început să-și dea cu părerea cum că cizmarul a înnebunit. În acest timp, s-a nimerit să fie acolo fiul moșierului care s-a minunat și el de ce a auzit. Fără a sta pe gânduri s-a dus la negustor, i-a strâns mâna și i-a zis:
— Eu pot să te ajut să capeți pisica dacă-mi spui și mie ce ai de gând să faci cu ea.
Când au dat cu ochii de fiul moșierului, oamenii s-au împrăștiat care încotro. Negustorul și-a zis că acesta fiind un om de vază negreșit îl va ajuta să-l lămurească pe cizmar să-i dea pisica, și a zis:
— Uită-te bine la pisică! Nu vezi cum strălucește în soare? Asta e o pisică de aur. Oare n-ai auzit că pe acoperișul Pagodei Liu Hă sunt doisprezece șoareci de jad, care sunt o adevărată comoară, și numai pisica de aur poate să-i prindă, la miezul nopții când ies să se joace. Dar uite că nu-mi ajunge argintul. Mă duc să iau ce mai am și la miezul nopții mă întorc.
Și a plecat în grabă.
După plecarea lui, fiul moșierului i-a zis cizmarului:
— Meștere, împrumută-mi pisica să prind șoarecii de jad și după aceea ți-o dau înapoi.
— Șoriceii de jad de pe pagodă sunt comoara tuturor, lasă-i acolo unde sunt. Nu-ți dau pisica!
Furios, fiul moșierului l-a lovit pe cizmar, trântindu-l pe jos, a luat pisica și a plecat.
Când s-a înserat, a plecat la pagodă, unde a așteptat până la miezul nopții, când cei doisprezece șoricei de jad au ieșit pe acoperiș și au început să se joace. Atunci a scos pisica din sân și i-a dat drumul. Și, curios, pisica care dormise tot timpul, odată și-a ciulit urechile, și-a ridicat coada, ochii au început să-i clipească, parcă ar fi fost un tigrișor. După ce a mieunat o dată, din două sărituri a fost pe acoperiș.
Când au văzut pisica de aur, șoarecii de jad s-au speriat așa de tare, că au căzut câte unul, câte unul, de pe acoperiș și s-au făcut praf și pulbere. Nevăzând niciun șoricel, fiul moșierului și-a închipuit că aceștia au fugit și a dat năvală spre pagodă, dar alunecând, s-a dus de-a rostogolul până în Fluviul Cien Tang-țiang.
În acest timp, negustorul ajunsese acasă, de unde a luat arginții, s-a dus la târg, a cumpărat o plasă și un caier de mătase și apoi s-a întors la cizmar. Dar aici l-a găsit pe acesta în nesimțire trântit pe jos, și nici urmă de pisică. Atunci a înțeles totul și a dat fuga la pagodă.
Negustorul îi spusese că pisica poate prinde șoarecii, dar nu-i spusese în ce fel. Trebuia să întindă mai întâi plasa și în ea să așeze mătasea și apoi să dea drumul pisicii. Astfel șoarecii de jad nu ar fi avut cum să cadă și să se sfărâme.
Când a ajuns negustorul la pagodă, șoriceii de jad se făcuseră praf, iar fiul moșierului se înecase în Cien Tang-țiang. Oftând, negustorul și-a luat plasa și a plecat.
De atunci, nimeni n-a mai văzut niciun șoricel pe Pagoda Liu Hă.
Și tot de atunci podul de lângă cizmărie se cheamă „Podul Pisicii”.
Poveste populară chineză repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 27, Editura Ion Creangă, București, 1986
Pagoda Liuhe (chineză: 六和塔; pinyin: Liùhé Tǎ; Wu: Loh-vhu Da), adică Pagoda celor șase armonii.
Și a plecat în grabă.
După plecarea lui, fiul moșierului i-a zis cizmarului:
— Meștere, împrumută-mi pisica să prind șoarecii de jad și după aceea ți-o dau înapoi.
— Șoriceii de jad de pe pagodă sunt comoara tuturor, lasă-i acolo unde sunt. Nu-ți dau pisica!
Furios, fiul moșierului l-a lovit pe cizmar, trântindu-l pe jos, a luat pisica și a plecat.
Când s-a înserat, a plecat la pagodă, unde a așteptat până la miezul nopții, când cei doisprezece șoricei de jad au ieșit pe acoperiș și au început să se joace. Atunci a scos pisica din sân și i-a dat drumul. Și, curios, pisica care dormise tot timpul, odată și-a ciulit urechile, și-a ridicat coada, ochii au început să-i clipească, parcă ar fi fost un tigrișor. După ce a mieunat o dată, din două sărituri a fost pe acoperiș.
Când au văzut pisica de aur, șoarecii de jad s-au speriat așa de tare, că au căzut câte unul, câte unul, de pe acoperiș și s-au făcut praf și pulbere. Nevăzând niciun șoricel, fiul moșierului și-a închipuit că aceștia au fugit și a dat năvală spre pagodă, dar alunecând, s-a dus de-a rostogolul până în Fluviul Cien Tang-țiang.
În acest timp, negustorul ajunsese acasă, de unde a luat arginții, s-a dus la târg, a cumpărat o plasă și un caier de mătase și apoi s-a întors la cizmar. Dar aici l-a găsit pe acesta în nesimțire trântit pe jos, și nici urmă de pisică. Atunci a înțeles totul și a dat fuga la pagodă.
Negustorul îi spusese că pisica poate prinde șoarecii, dar nu-i spusese în ce fel. Trebuia să întindă mai întâi plasa și în ea să așeze mătasea și apoi să dea drumul pisicii. Astfel șoarecii de jad nu ar fi avut cum să cadă și să se sfărâme.
Când a ajuns negustorul la pagodă, șoriceii de jad se făcuseră praf, iar fiul moșierului se înecase în Cien Tang-țiang. Oftând, negustorul și-a luat plasa și a plecat.
De atunci, nimeni n-a mai văzut niciun șoricel pe Pagoda Liu Hă.
Și tot de atunci podul de lângă cizmărie se cheamă „Podul Pisicii”.
Poveste populară chineză repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 27, Editura Ion Creangă, București, 1986
Pagoda Liuhe (chineză: 六和塔; pinyin: Liùhé Tǎ; Wu: Loh-vhu Da), adică Pagoda celor șase armonii.
Sfârșit
