Cinci ouă tari - poveste scurtă chinezească
Citește online povestea chinezească de citit pentru copii în română "Cinci ouă tari". Citește basmul chinezesc "Cinci ouă tari" în care este vorba despre un țăran sărac lipit care a comandat la o cârciumă cinci ouă fierte. Când a vrut să plătească, a observat că își pierduse toți bani și neavând ce să facă, a plecat pe furiș fără să plătească. Peste două zeci de ani când s-a întors la cârciumă, țăranul nostru a comandat din nou cinci ouă, dar cârciumarul nu l-a recunoscut. După ce a mâncat, cârciumarul i-a spus că îl costă cinci bănuți, însă țăranul i-a oferit zece.
Citește povestea chinezească "Cinci ouă tari"
Demult, demult, trăia un țăran. El era sărac lipit pământului și umbla prin sate după lucru. Și a umblat el, a umblat, multe locuri a văzut, dar de lucru n-a găsit.
Și iată că într-o zi, când de-abia se mai ținea pe picioare de oboseală și nu mai putea de foame, zări o cârciumă, intră și ceru să i se fiarbă cinci ouă tari. După ce le mâncă, se scotoci în buzunare după bani, dar în buzunare ioc. Nu știu cum își pierduse bănuții.
„Ce să fac? se gândea el - îmi rămâne doar să mai comand ceva și între timp să-mi iau tălpășița fără să fiu văzut.”
Dar soarele răsare de la răsărit și apune la apus, o zi vine după alta, și săracul nu avu vreme nici să clipească măcar și trecură douăzeci de ani. Într-aceasta învățase o meserie și se făcuse tâmplar, câștigând bani din care să trăiască. Mergând el odată spre casa de unde plecase, dădu peste satul cu cârciuma și-și aminti ce i se întâmplase aici acum douăzeci de ani. Intră și ceru din nou cinci ouă tari. Cârciumarul nu-l mai recunoscu, dar întâmplarea de atunci n-o uitase. Mâncă el ouăle și-l întrebă pe cârciumar:
— Cât îți datorez pentru aceste cinci ouă tari?
— Dă-mi cinci bănuți de aramă și e bine, răspunse cârciumarul.
Țăranul scoase zece. Cârciumarul se miră și spuse:
— Frățioare, e prea mult, dă-mi numai cinci. De ce îmi dai încă pe-atât?
— Ai uitat - spuse zâmbind țăranul - cu douăzeci de ani în urmă am mâncat cinci ouă tari și n-am plătit, înseamnă că-ți datorez zece.
Cârciumarul stătu mult pe gânduri, își plecă capul și începu să strige:
— Vasăzică așa! Acum douăzeci de ani ai mâncat cinci ouă tari de găină?! Câți pui aș fi putut avea în acești ani din ele? Și de câte ouă m-ai păgubit? Dacă socotim drept, îmi datorezi mulți, mulți bani. Dă-mi-i, că de nu, mergem la judecător să ne judecăm.
Țăranul nu se sperie deloc și zâmbind spuse:
— Bine, du-te tu, iar eu vin pe urmele tale.
Cârciumarul se duse la judecătorie și depuse plângere.
Spuse de-a fir a păr cum de l-a înșelat țăranul și câți bani trebuie să primească acum pentru cele cinci ouă.
Judecătorul îl ascultă și începu să dea din cap în semn de încuviințare. Cârciumarul se bucură că va câștiga procesul și bani mulți și îi făcu judecătorului un dar scump.
Judecătorul îl așteptă pe țăran să vină la rând. După mult timp veni și acesta, care se înclină până la pământ în fața sa și îi spuse:
— Domnule, vă rog să mă iertați că am întârziat. Am avut o treabă foarte importantă, de aceea n-am putut veni mai devreme.
— Ei, țăranule! Ce tot spui? Ce treabă poate fi mai importantă decât un proces la judecătorie? i se adresă supărat judecătorul.
— Iată care a fost treaba, domnule, răspunse liniștit țăranul. Fratele meu s-a hotărât să semene puțină mazăre. A fiert mai întâi semințele și a așteptat să se răcească, să le semene. A trebuit să așteptăm mult până s-au răcit. Când s-au răcit le-am semănat repede și imediat am fugit încoace. Uitați-vă, abia mă mai țin pe picioare de oboseală.
Judecătorul, curierii, cârciumarul și toți câți erau de față în sală au pufnit în hohote de râs auzind vorbele țăranului.
— Ai mai auzit să creadă cineva așa ceva? Cum pot să răsară semințele de mazăre fiartă? i-a zis judecătorul râzând batjocoritor.
— De ce să nu răsară? Dacă din semințe de mazăre fiartă nu pot ieși lăstari, atunci cum pot ieși pui din ouă fierte?
După ce țăranul rosti aceste vorbe, nimeni nu mai râse în sală. Judecătorul se uită la cârciumar, cârciumarul la judecător și niciunul nu mai știu ce să mai spună.
În românește de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 19, Editura Ion Creangă, București, 1976
Și iată că într-o zi, când de-abia se mai ținea pe picioare de oboseală și nu mai putea de foame, zări o cârciumă, intră și ceru să i se fiarbă cinci ouă tari. După ce le mâncă, se scotoci în buzunare după bani, dar în buzunare ioc. Nu știu cum își pierduse bănuții.
„Ce să fac? se gândea el - îmi rămâne doar să mai comand ceva și între timp să-mi iau tălpășița fără să fiu văzut.”
Dar soarele răsare de la răsărit și apune la apus, o zi vine după alta, și săracul nu avu vreme nici să clipească măcar și trecură douăzeci de ani. Într-aceasta învățase o meserie și se făcuse tâmplar, câștigând bani din care să trăiască. Mergând el odată spre casa de unde plecase, dădu peste satul cu cârciuma și-și aminti ce i se întâmplase aici acum douăzeci de ani. Intră și ceru din nou cinci ouă tari. Cârciumarul nu-l mai recunoscu, dar întâmplarea de atunci n-o uitase. Mâncă el ouăle și-l întrebă pe cârciumar:
— Cât îți datorez pentru aceste cinci ouă tari?
— Dă-mi cinci bănuți de aramă și e bine, răspunse cârciumarul.
Țăranul scoase zece. Cârciumarul se miră și spuse:
— Frățioare, e prea mult, dă-mi numai cinci. De ce îmi dai încă pe-atât?
— Ai uitat - spuse zâmbind țăranul - cu douăzeci de ani în urmă am mâncat cinci ouă tari și n-am plătit, înseamnă că-ți datorez zece.
Cârciumarul stătu mult pe gânduri, își plecă capul și începu să strige:
— Vasăzică așa! Acum douăzeci de ani ai mâncat cinci ouă tari de găină?! Câți pui aș fi putut avea în acești ani din ele? Și de câte ouă m-ai păgubit? Dacă socotim drept, îmi datorezi mulți, mulți bani. Dă-mi-i, că de nu, mergem la judecător să ne judecăm.
Țăranul nu se sperie deloc și zâmbind spuse:
— Bine, du-te tu, iar eu vin pe urmele tale.
Cârciumarul se duse la judecătorie și depuse plângere.
Spuse de-a fir a păr cum de l-a înșelat țăranul și câți bani trebuie să primească acum pentru cele cinci ouă.
Judecătorul îl ascultă și începu să dea din cap în semn de încuviințare. Cârciumarul se bucură că va câștiga procesul și bani mulți și îi făcu judecătorului un dar scump.
Judecătorul îl așteptă pe țăran să vină la rând. După mult timp veni și acesta, care se înclină până la pământ în fața sa și îi spuse:
— Domnule, vă rog să mă iertați că am întârziat. Am avut o treabă foarte importantă, de aceea n-am putut veni mai devreme.
— Ei, țăranule! Ce tot spui? Ce treabă poate fi mai importantă decât un proces la judecătorie? i se adresă supărat judecătorul.
— Iată care a fost treaba, domnule, răspunse liniștit țăranul. Fratele meu s-a hotărât să semene puțină mazăre. A fiert mai întâi semințele și a așteptat să se răcească, să le semene. A trebuit să așteptăm mult până s-au răcit. Când s-au răcit le-am semănat repede și imediat am fugit încoace. Uitați-vă, abia mă mai țin pe picioare de oboseală.
Judecătorul, curierii, cârciumarul și toți câți erau de față în sală au pufnit în hohote de râs auzind vorbele țăranului.
— Ai mai auzit să creadă cineva așa ceva? Cum pot să răsară semințele de mazăre fiartă? i-a zis judecătorul râzând batjocoritor.
— De ce să nu răsară? Dacă din semințe de mazăre fiartă nu pot ieși lăstari, atunci cum pot ieși pui din ouă fierte?
După ce țăranul rosti aceste vorbe, nimeni nu mai râse în sală. Judecătorul se uită la cârciumar, cârciumarul la judecător și niciunul nu mai știu ce să mai spună.
În românește de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 19, Editura Ion Creangă, București, 1976
Sfârșit
