Împăratul care călătorea prin munți - poveste chinezească
Citește povestea chinezească "Împăratul care călătorea prin munți". Citește basmul chinezesc "Împăratul care călătorea prin munți" în care este vorba despre un împărat căruia îi plăcea să călătorească prin munții și câmpiile ținuturilor din China. Într-o zi, împăratul a auzit că în Iuiao sunt locurile foarte frumoase și s-a poruncit ca acolo să se construiască optsprezece eleșteie și să se are, iar dacă acestea nu vor fi construite bine, sătenii și guvernatorii să fie aspru pedepsiți.
Citește povestea chinezească "Împăratul care călătorea prin munți"
A fost odată un împărat căruia îi plăcea foarte mult să cutreiere munții și câmpiile împărăției sale. În fiecare an pleca împreună cu suita sa în călătorie, iar poporul trebuia să-i hrănească și să împlinească toate voile împăratului și ale curtenilor săi.
Auzi împăratul că în Iuiao sunt locuri foarte frumoase și hotărî să plece într-acolo.
S-a poruncit îndată ca în împrejurimile Iuiao să se sape optsprezece eleșteie, iar deasupra lor să fie ridicate optsprezece poduri; malurile trebuiau arate ca mătasea brodată cu flori. Dacă eleșteiele și podurile vor fi rău construite atunci toți guvernatorii din ținuturi și, împreună cu ei, toată populația, vor fi aspru pedepsiți.
Când împăratul se încruntă slugile încep să tremure. Guvernatorii începură să-i grăbească pe ispravnici și aceștia pe muncitori.
Din fiecare familie a fost luat câte un bărbat pentru lucrări, în fiecare casă o fată trebuia să brodeze flori și pe deasupra fiecare familie trebuia să dea bani și provizii pentru slugile împăratului și pentru alte cheltuieli.
Poporul trăia în mizerie și era lihnit de foame. De unde să mai ia alte provizii și bani?
Oamenii începură să se ajute, dar nu putură să născocească nimic și mulți se hotărâră să fugă din acele locuri.
— Fuga nu duce la nimic, a spus atunci un țăran isteț. M-am gândit la ceva. Să hotărască toți dacă este bun planul meu.
Când țăranul le povesti ce pusese la cale se bucurară cu toții și strigară într-un glas:
— Este bun planul tău.
A doua zi, țăranul cel înțelept împreună cu toți ceilalți se duse la prefect și îi spuse că obștea vrea să ia pe seama ei construirea celor optsprezece poduri și eleșteie cu malurile înveșmântate în flori.
În acest timp, prefectul nu-și mai găsea locul.
Împăratul ordonă să se construiască podurile și să se sape eleșteiele, dar nu explică cum să se facă toate astea: optsprezece poduri suspendate, mai treacă meargă, se pot construi, dar ce fel de eleșteie cu malurile smălțate cu flori, nu aveau habar.
Prefectul se bucură că țăranul voia să ia totul pe seama lui; îi dădu un răgaz de trei luni și-l mai și amenință că dacă nu va face treabă bună capul îi va cădea de pe umeri.
Țăranul cel înțelept își aduse constructorii lângă un râuleț ce curgea pe lângă lanțul de munți care atingea cerul și începu să lucreze.
Oamenii afânară lutul de pe malul râulețului, aruncară semințe de iarbă, și pe drumul care trecea pe lângă malurile râului săpară optsprezece gropi. Pe margine puseră niște plăci de piatră. Când priveai de departe vedeai optsprezece poduri. Trecură câteva zile. Pe malurile eleșteielor crescu iarbă deasă și înfloriră floricele galbene. De departe părea un adevărat covor de peruzea brodat cu flori mari. Țăranii construiră și cele optsprezece poduri. De îndată prefectul îl invită pe împărat să viziteze Iuiao.
Auzi împăratul că în Iuiao sunt locuri foarte frumoase și hotărî să plece într-acolo.
S-a poruncit îndată ca în împrejurimile Iuiao să se sape optsprezece eleșteie, iar deasupra lor să fie ridicate optsprezece poduri; malurile trebuiau arate ca mătasea brodată cu flori. Dacă eleșteiele și podurile vor fi rău construite atunci toți guvernatorii din ținuturi și, împreună cu ei, toată populația, vor fi aspru pedepsiți.
Când împăratul se încruntă slugile încep să tremure. Guvernatorii începură să-i grăbească pe ispravnici și aceștia pe muncitori.
Din fiecare familie a fost luat câte un bărbat pentru lucrări, în fiecare casă o fată trebuia să brodeze flori și pe deasupra fiecare familie trebuia să dea bani și provizii pentru slugile împăratului și pentru alte cheltuieli.
Poporul trăia în mizerie și era lihnit de foame. De unde să mai ia alte provizii și bani?
Oamenii începură să se ajute, dar nu putură să născocească nimic și mulți se hotărâră să fugă din acele locuri.
— Fuga nu duce la nimic, a spus atunci un țăran isteț. M-am gândit la ceva. Să hotărască toți dacă este bun planul meu.
Când țăranul le povesti ce pusese la cale se bucurară cu toții și strigară într-un glas:
— Este bun planul tău.
A doua zi, țăranul cel înțelept împreună cu toți ceilalți se duse la prefect și îi spuse că obștea vrea să ia pe seama ei construirea celor optsprezece poduri și eleșteie cu malurile înveșmântate în flori.
În acest timp, prefectul nu-și mai găsea locul.
Împăratul ordonă să se construiască podurile și să se sape eleșteiele, dar nu explică cum să se facă toate astea: optsprezece poduri suspendate, mai treacă meargă, se pot construi, dar ce fel de eleșteie cu malurile smălțate cu flori, nu aveau habar.
Prefectul se bucură că țăranul voia să ia totul pe seama lui; îi dădu un răgaz de trei luni și-l mai și amenință că dacă nu va face treabă bună capul îi va cădea de pe umeri.
Țăranul cel înțelept își aduse constructorii lângă un râuleț ce curgea pe lângă lanțul de munți care atingea cerul și începu să lucreze.
Oamenii afânară lutul de pe malul râulețului, aruncară semințe de iarbă, și pe drumul care trecea pe lângă malurile râului săpară optsprezece gropi. Pe margine puseră niște plăci de piatră. Când priveai de departe vedeai optsprezece poduri. Trecură câteva zile. Pe malurile eleșteielor crescu iarbă deasă și înfloriră floricele galbene. De departe părea un adevărat covor de peruzea brodat cu flori mari. Țăranii construiră și cele optsprezece poduri. De îndată prefectul îl invită pe împărat să viziteze Iuiao.
Împăratul demult auzise că în Iuiao sunt lanțuri de munți ce ating cerul și se hotărî să se urce chiar până-n vârf și să admire cele optsprezece poduri și eleșteiele cu malurile pline de flori.
Litiera în care se afla împăratul era purtată tocmai de țăranul cel înțelept și de prietenul lui. Ei o purtau astfel încât împăratul să nu privească în sus, ci în jos și pe deasupra legănau litiera, în așa fel încât împăratul de abia se putea ține în ea. Împăratul vedea cum pământul rămânea departe jos, iar în fața lui se ridicau munți înalți acoperiți de nori și ceață. Purtătorii litierei mergeau pe cărări șerpuite de munte, litiera se legăna și împăratul era tot mai înfricoșat. Nemaiputând să rabde întrebă:
— Mai avem mult până-n vârf?
— Nu încă, abia am ajuns până la mijlocul urcușului, răspunse râzând țăranul.
De frică împăratul nu înțelegea nimic, dar auzind că a ajuns numai până la mijlocul urcușului se tulbură și mai mult. Culii mergeau înainte iar împăratul chinuit de dureri stătea ghemuit și se temea să se miște.
În sfârșit, ajunseră în vârf. Țăranul înțelept îi spuse împăratului:
— Dacă te uiți de aici în jos vei vedea cele optsprezece poduri și eleșteiele cu malurile împodobite. Dar de pe muntele care străpunge cerul priveliștea este mult mai frumoasă decât de pe muntele care atinge cerul. Împăratul, amețit de un asemenea urcuș, vedea negru și abia putea să deschidă ochii.
Într-adevăr sub munte erau optsprezece poduri și eleșteiele, iar malurile lor erau presărate cu flori.
— Minunat. E minunat, dădea din cap împăratul.
— Muntele care atinge cerul este cel mai scund din Iuiao. De pe el nu se vede chiar așa de bine. Iată, acum ne vom cățăra pe muntele-ce-străpunge-cerul; de acolo priveliștea va fi cu adevărat frumoasă.
„Dacă pe acesta care este scund abia, abia am rezistat de unde să mai am putere să urc pe cel mai înalt?” se gândi împăratul și spuse cu glas tare:
— Nu-i nevoie, și de aici se vede destul de bine. Este minunat, minunat, optsprezece poduri suspendate și malurile înflorite. Bine! Bine!
Întorcându-se în capitală împăratul lăudă peste tot cele optsprezece poduri și malurile smălțate cu flori ale eleșteielor pe care le-a văzut în ținutul Iuiao. Ispravnicul și prefectul fură avansați în grad pentru strădania lor.
repovestită de Olga Stratulat-Roșca
Locuința din gura tigrului (povești chineze),
Editura Ion Creangă, București, 1979
Litiera în care se afla împăratul era purtată tocmai de țăranul cel înțelept și de prietenul lui. Ei o purtau astfel încât împăratul să nu privească în sus, ci în jos și pe deasupra legănau litiera, în așa fel încât împăratul de abia se putea ține în ea. Împăratul vedea cum pământul rămânea departe jos, iar în fața lui se ridicau munți înalți acoperiți de nori și ceață. Purtătorii litierei mergeau pe cărări șerpuite de munte, litiera se legăna și împăratul era tot mai înfricoșat. Nemaiputând să rabde întrebă:
— Mai avem mult până-n vârf?
— Nu încă, abia am ajuns până la mijlocul urcușului, răspunse râzând țăranul.
De frică împăratul nu înțelegea nimic, dar auzind că a ajuns numai până la mijlocul urcușului se tulbură și mai mult. Culii mergeau înainte iar împăratul chinuit de dureri stătea ghemuit și se temea să se miște.
În sfârșit, ajunseră în vârf. Țăranul înțelept îi spuse împăratului:
— Dacă te uiți de aici în jos vei vedea cele optsprezece poduri și eleșteiele cu malurile împodobite. Dar de pe muntele care străpunge cerul priveliștea este mult mai frumoasă decât de pe muntele care atinge cerul. Împăratul, amețit de un asemenea urcuș, vedea negru și abia putea să deschidă ochii.
Într-adevăr sub munte erau optsprezece poduri și eleșteiele, iar malurile lor erau presărate cu flori.
— Minunat. E minunat, dădea din cap împăratul.
— Muntele care atinge cerul este cel mai scund din Iuiao. De pe el nu se vede chiar așa de bine. Iată, acum ne vom cățăra pe muntele-ce-străpunge-cerul; de acolo priveliștea va fi cu adevărat frumoasă.
„Dacă pe acesta care este scund abia, abia am rezistat de unde să mai am putere să urc pe cel mai înalt?” se gândi împăratul și spuse cu glas tare:
— Nu-i nevoie, și de aici se vede destul de bine. Este minunat, minunat, optsprezece poduri suspendate și malurile înflorite. Bine! Bine!
Întorcându-se în capitală împăratul lăudă peste tot cele optsprezece poduri și malurile smălțate cu flori ale eleșteielor pe care le-a văzut în ținutul Iuiao. Ispravnicul și prefectul fură avansați în grad pentru strădania lor.
repovestită de Olga Stratulat-Roșca
Locuința din gura tigrului (povești chineze),
Editura Ion Creangă, București, 1979
Sfârșit
