Tabloul cel din mătase țesut - poveste chinezească
Citește basmul chinezesc "Tabloul cel din mătase țesut" în română în care este vorba despre o femeie pe nume Tan Bu care rămăsese văduvă și cu trei copii. Ea era foarte îndemânatică la țesut mătasea și trăiau toți din broderiile pe care ea le țesea. Într-o zi când a fost la piață să vândă o țesătură, a văzut un tablou cu un peisaj dintr-un sat și i-a plăcut atât de mult încât cu banii luați a cumpărat mai puțin orez și a cumpărat și tabloul. I-a plăcut așa de mult satul din tablou încât își dorea nespus să trăiască acolo. Pentru a nu muri de supărare, copilul cel mic i-a zis să țeasă peisajul din tablou și să se uite la el ori de câte ori dorește.
Citește povestea chinezească "Tabloul cel din mătase țesut"
Demult, la poalele Muntelui Mare, se afla o câmpie. Pe câmpie erau așezate câteva colibe. Într-o colibă locuia mătușa Tan Bu, căreia îi murise soțul și rămăsese cu trei copii. Copilul cel mai mare se numea Lă Mo. Cel mijlociu se numea Lă Dui-ă. Mezinul se numea Lă Nă. Tan Bu era foarte îndemânatecă la țesut mătasea. Florile și animalele țesute de ea din mătase parcă erau vii.
Oamenii cumpărau țesăturile ei pentru haine, pentru fețe de plapumă și pentru cuverturi. Toată familia trăia din ceea ce câștiga ea.
Într-o zi, Tan Bu a luat câteva suluri din mătasea pe care o țesuse și s-a dus să le vândă în bazar. Într-una din prăvăliile bazarului, a văzut o pictură înfățișând un peisaj de la țară. O casă mare, o grădină frumoasă cu flori, o câmpie largă și o livadă, o grădină de zarzavaturi și un bazin cu pești. Se mai vedeau o mulțime de păsări și multe vite.
Tan Bu nu se mai sătura uitându-se, și sufletul i se umplea de bucurie. Banii luați pe mătase erau pentru orez. Dar atât de mult i-a plăcut peisajul, încât a cumpărat mai puțin orez și a plătit și tabloul.
Pe drum spre casă, s-a oprit de câteva ori, a desfăcut tabloul, l-a privit și și-a zis în sinea ei: „Ce bine ar fi dacă aș putea trăi și eu într-un sat ca acesta!”
Când a ajuns acasă, a dat tabloul fiilor ei, ca să-l vadă, și fiii s-au bucurat. Tan Bu i-a spus băiatului cel mare:
— Lă Mo, ar fi bine dacă noi am putea să locui într-un astfel de sat!
Lă Mo a strâmbat din buze și a zis:
— Astea sunt basme, mamă!
Atunci Tan Bu zise fiului mijlociu:
— Lă Dui-ă, ar fi bine să locuim într-un asemenea sat!
A strâmbat și el din buze și a zis:
— Asta nu se poate, mamă.
Tan Bu, încrețindu-și sprâncenile, i-a spus mezinului:
— Lă Nă, dacă nu voi reuși să trăiesc într-un asemenea sat, mai bine să mor!
Zicând acestea a oftat adânc.
Lă Nă s-a gândit ce s-a gândit și, căutând s-o împace, i-a zis:
— Mămico, tu țeși foarte bine mătasea; lucrurile țesute de tine parcă-s vii. Cel mai bine ar fi să lucrezi din mătase acest tablou și, punându-l în cui, să-l privești mereu și să crezi că trăiești chiar în aceste locuri frumoase.
Tan Bu a stat puțin pe gânduri, apoi a încuviințat:
— Tu ai dreptate. Așa am să fac, altfel voi muri de supărare.
A cumpărat fire de mătase colorată, a potrivit războiul și a început să țeasă tabloul.
A țesut o zi, a țesut două, a țesut o lună, a țesut nouă. Lă Mo și Lă Dui-ă erau foarte nemulțumiți de ceea ce făcea mama lor și, într-o zi, trăgând-o de mână, i-au zis:
— Mamă, tu țeși numai la tabloul acesta și pe noi ne-ai uitat. Iar noi căpătăm orez numai dacă tăiem lemne, pentru care trudim din greu și suntem tare obosiți.
Lă Nă a zis fraților săi mai mari:
— Lăsați-o pe mama să țeasă satul acela frumos; dacă mama nu-l va țese, va muri de supărare. Dacă voi socotiți că sunteți prea obosiți pentru că tăiați lemne, atunci am să mă duc eu singur să tai!
De atunci, Lă Nă tăia lemne din zori până-n noapte, ca să întrețină familia. Tan Bu țesea și ziua și noaptea. Seara lucra la lumina rășinii de brad. Rășina făcea prea mult fum, și ochii ei se înroșiră, însă Tan Bu nu voia să lase lucrul. După un an de zile, lacrimile lui Tan Bu picurau pe mătase și, pe unde cădeau, lacrimile izvorau pe mătase pârâiașe limpezi și bazine rotunde cu peștișori. După doi ani, începu să picure sânge pe mătase din ochii lui Tan Bu. Și unde cădeau picăturile de sânge răsărea un soare aprins și flori vii. Abia după trei ani a reușit să termine de țesut tabloul. Era mai mult decât minunat. În tablou se vedea o casă mare acoperită cu țiglă albastră, cu ziduri verzi, cu stâlpii roșii și cu poarta galbenă.
În fața porții era o grădină mare cu flori, iar în grădină un bazin cu pești de aur care înotau.
În stânga casei era o livadă cu pomi roditori încărcați cu fructe roșii și galbene. Printre pomi zburau tot felul de păsări. În dreapta casei era grădina de zarzavat, plină de verdețuri și de pepeni galbeni. În spatele casei era o pajiște, și pe pajiște erau grajdul, staulul și cotețul. Vacile și oile pășteau iarba, păsările ciuguleau tot felul de gângănii.
Nu prea departe de casă, la poalele muntelui, se întindea un câmp mare cu porumb, orez și grâu.
Apa limpede a râului trecea prin fața satului; soarele privea de pe cer.
— Ce frumos e tabloul acesta din mătase țesut! au zis cei trei copii admirând tabloul.
Tan Bu și-a dezdoit spinarea, și-a șters ochii înroșiți, și-a râs în hohote de bucurie.
Deodată s-a stârnit un vânt de la apus, s-a auzit un vâjâit și tabloul a fost smuls de vânt din casă și dus pe cer spre răsărit. Tan Bu l-a urmărit în grabă, a întins mâinile spre cer și-a strigat ținând capul în sus:
— Vai!
Și, într-o clipă, tabloul a dispărut. Tan Bu a căzut în fața ușii. Cei trei frați au dus-o în casă, au culcat-o în pat, i-au dat să bea o cană cu ceai, iar ea și-a revenit cu greu. Când s-a trezit i-a spus fiului cel mare:
— Să te duci spre răsărit și să-mi aduci înapoi tabloul cel din mătase țesut; el e viața mea!
Lă Mo s-a învoit, s-a încălțat cu pantofii de paie și a pornit spre răsărit. A mers o lună și a ajuns la Cheia Muntelui Mare. La gura Cheii era o casă de piatră; în dreapta casei era un cal mare de piatră. Calul de piatră ținea gura deschisă, ca și cum ar fi vrut să mănânce căpșuni. În fața casei stătea o bătrânică cu părul alb. Cum l-a văzut pe Lă Mo trecând prin fața casei l-a întrebat:
Oamenii cumpărau țesăturile ei pentru haine, pentru fețe de plapumă și pentru cuverturi. Toată familia trăia din ceea ce câștiga ea.
Într-o zi, Tan Bu a luat câteva suluri din mătasea pe care o țesuse și s-a dus să le vândă în bazar. Într-una din prăvăliile bazarului, a văzut o pictură înfățișând un peisaj de la țară. O casă mare, o grădină frumoasă cu flori, o câmpie largă și o livadă, o grădină de zarzavaturi și un bazin cu pești. Se mai vedeau o mulțime de păsări și multe vite.
Tan Bu nu se mai sătura uitându-se, și sufletul i se umplea de bucurie. Banii luați pe mătase erau pentru orez. Dar atât de mult i-a plăcut peisajul, încât a cumpărat mai puțin orez și a plătit și tabloul.
Pe drum spre casă, s-a oprit de câteva ori, a desfăcut tabloul, l-a privit și și-a zis în sinea ei: „Ce bine ar fi dacă aș putea trăi și eu într-un sat ca acesta!”
Când a ajuns acasă, a dat tabloul fiilor ei, ca să-l vadă, și fiii s-au bucurat. Tan Bu i-a spus băiatului cel mare:
— Lă Mo, ar fi bine dacă noi am putea să locui într-un astfel de sat!
Lă Mo a strâmbat din buze și a zis:
— Astea sunt basme, mamă!
Atunci Tan Bu zise fiului mijlociu:
— Lă Dui-ă, ar fi bine să locuim într-un asemenea sat!
A strâmbat și el din buze și a zis:
— Asta nu se poate, mamă.
Tan Bu, încrețindu-și sprâncenile, i-a spus mezinului:
— Lă Nă, dacă nu voi reuși să trăiesc într-un asemenea sat, mai bine să mor!
Zicând acestea a oftat adânc.
Lă Nă s-a gândit ce s-a gândit și, căutând s-o împace, i-a zis:
— Mămico, tu țeși foarte bine mătasea; lucrurile țesute de tine parcă-s vii. Cel mai bine ar fi să lucrezi din mătase acest tablou și, punându-l în cui, să-l privești mereu și să crezi că trăiești chiar în aceste locuri frumoase.
Tan Bu a stat puțin pe gânduri, apoi a încuviințat:
— Tu ai dreptate. Așa am să fac, altfel voi muri de supărare.
A cumpărat fire de mătase colorată, a potrivit războiul și a început să țeasă tabloul.
A țesut o zi, a țesut două, a țesut o lună, a țesut nouă. Lă Mo și Lă Dui-ă erau foarte nemulțumiți de ceea ce făcea mama lor și, într-o zi, trăgând-o de mână, i-au zis:
— Mamă, tu țeși numai la tabloul acesta și pe noi ne-ai uitat. Iar noi căpătăm orez numai dacă tăiem lemne, pentru care trudim din greu și suntem tare obosiți.
Lă Nă a zis fraților săi mai mari:
— Lăsați-o pe mama să țeasă satul acela frumos; dacă mama nu-l va țese, va muri de supărare. Dacă voi socotiți că sunteți prea obosiți pentru că tăiați lemne, atunci am să mă duc eu singur să tai!
De atunci, Lă Nă tăia lemne din zori până-n noapte, ca să întrețină familia. Tan Bu țesea și ziua și noaptea. Seara lucra la lumina rășinii de brad. Rășina făcea prea mult fum, și ochii ei se înroșiră, însă Tan Bu nu voia să lase lucrul. După un an de zile, lacrimile lui Tan Bu picurau pe mătase și, pe unde cădeau, lacrimile izvorau pe mătase pârâiașe limpezi și bazine rotunde cu peștișori. După doi ani, începu să picure sânge pe mătase din ochii lui Tan Bu. Și unde cădeau picăturile de sânge răsărea un soare aprins și flori vii. Abia după trei ani a reușit să termine de țesut tabloul. Era mai mult decât minunat. În tablou se vedea o casă mare acoperită cu țiglă albastră, cu ziduri verzi, cu stâlpii roșii și cu poarta galbenă.
În fața porții era o grădină mare cu flori, iar în grădină un bazin cu pești de aur care înotau.
În stânga casei era o livadă cu pomi roditori încărcați cu fructe roșii și galbene. Printre pomi zburau tot felul de păsări. În dreapta casei era grădina de zarzavat, plină de verdețuri și de pepeni galbeni. În spatele casei era o pajiște, și pe pajiște erau grajdul, staulul și cotețul. Vacile și oile pășteau iarba, păsările ciuguleau tot felul de gângănii.
Nu prea departe de casă, la poalele muntelui, se întindea un câmp mare cu porumb, orez și grâu.
Apa limpede a râului trecea prin fața satului; soarele privea de pe cer.
— Ce frumos e tabloul acesta din mătase țesut! au zis cei trei copii admirând tabloul.
Tan Bu și-a dezdoit spinarea, și-a șters ochii înroșiți, și-a râs în hohote de bucurie.
Deodată s-a stârnit un vânt de la apus, s-a auzit un vâjâit și tabloul a fost smuls de vânt din casă și dus pe cer spre răsărit. Tan Bu l-a urmărit în grabă, a întins mâinile spre cer și-a strigat ținând capul în sus:
— Vai!
Și, într-o clipă, tabloul a dispărut. Tan Bu a căzut în fața ușii. Cei trei frați au dus-o în casă, au culcat-o în pat, i-au dat să bea o cană cu ceai, iar ea și-a revenit cu greu. Când s-a trezit i-a spus fiului cel mare:
— Să te duci spre răsărit și să-mi aduci înapoi tabloul cel din mătase țesut; el e viața mea!
Lă Mo s-a învoit, s-a încălțat cu pantofii de paie și a pornit spre răsărit. A mers o lună și a ajuns la Cheia Muntelui Mare. La gura Cheii era o casă de piatră; în dreapta casei era un cal mare de piatră. Calul de piatră ținea gura deschisă, ca și cum ar fi vrut să mănânce căpșuni. În fața casei stătea o bătrânică cu părul alb. Cum l-a văzut pe Lă Mo trecând prin fața casei l-a întrebat:
— Copilule, unde te duci?
Lă Mo i-a răspuns:
— Mă duc după tabloul cel din mătase țesut, care a fost lucrat de mama mea în trei ani, și pe care vântul l-a luat și l-a dus spre răsărit.
Bătrânica l-a lămurit:
— Tabloul cel din mătase țesut a fost râvnit de mai multe zeițe care se află la răsărit de Muntele Soarelui. Ele au văzut că mama ta a țesut atât de frumos tabloul și l-au luat ca model să țeasă și ele unul. Nu-i ușor ca să ajungi la ele. În primul rând trebuie să-ți scoți doi dinți și să-i pui în gura calului meu de piatră. Atunci calul de piatră se va mișca; va putea mânca căpșuni. După ce va căpșuni, tu vei putea să-l încaleci, și tot el te va duce la Muntele Soarelui. Pe drum, veți trece peste Muntele de Foc; calul de piatră trece prin foc; tu va trebui să scrâșnești din dinți, să rabzi de durere și să nu țipi. Dacă vei scoate un țipăt, atunci vei fi ars de viu. După ce vei trece Muntele de Foc, vei ajunge la mare. Pe mare vântul și valurile sunt foarte puternice, și ele vor izbi în tine cu bucăți de ghețari; tu va trebui să strângi tare din dinți, fără să tremuri. Dacă ai să tremuri o dată, valul te va arunca în fundul mării. După ce vei trece marea, și-i ajunge la Muntele Soarelui, vei cere zeițelor să-ți înapoieze tabloul cel din mătase țesut.
Lă Mo și-a pipăit dinții, s-a gândit că ar putea fi ars de viu, că ar putea muri înecat, și s-a făcut alb ca varul. Bătrânica s-a uitat la fața lui schimbată și, râzând, a spus:
— Copilule, dacă nu ești în stare să înduri greutăți, nu trebuie să te mai duci! Îți dăruiesc o cutie cu aur; întoarce-te acasă și trăiește-ți din plin viața.
Bătrânica a luat din casa de piatră o cutie de fier plină cu aur și i-a dat-o lui Lă Mo. Lă Mo a primit cutiuța și s-a întors. Pe drum mergea, și se gândea:
— Am această cutiuță, viața mea va fi îndestulată; la ce să mă mai întorc acasă și să împart cu ei tot ce am?
În grabă, s-a hotărât să păstreze totul pentru el, să nu se întoarcă acasă și să plece la oraș.
Tan Bu a stat bolnavă în pat și a așteptat două luni, și, dacă nu l-a văzut pe Lă Mo întorcându-se acasă, atunci i-a spus celui de al doilea fiu:
— Lă Dui-ă, du-te după tabloul cel din mătase țesut, căci acel tablou este viața mea!
Lă Dui-ă s-a învoit, și-a încălțat pantofii de paie și a pornit-o spre răsărit. După ce a mers o lună, a ajuns la Cheia Muntelui Mare și a văzut-o pe bătrânică stând în fața casei de piatră. Bătrânica l-a sfătuit și pe el ca pe frate-său.
Lă Dui-ă și-a pipăit dinții, s-a gândit că ar putea fi ars de viu, că s-ar putea îneca în mare, și s-a făcut alb ca varul.
Bătrânica i-a dat și lui o cutie de fier plină cu aur.
El a luat cutiuța și a făcut la fel ca fratele cel mare, nemaivrând să se întoarcă acasă și îndreptându-se spre oraș.
Tan Bu, bolnavă în pat, a așteptat iar două luni și a slăbit ca un țâr. În fiecare zi, privea ușa și plângea. Ochii i s-au înroșit de plâns; a plâns atât de mult, până n-a mai putut să vadă nimic.
Într-o zi, Lă Nă i-a spus mamei:
— Mamă! Nu cred să se mai întoarcă frații mei. Li s-o fi întâmplat ceva rău pe drum. Eu am să plec, și neapărat voi aduce tabloul cel din mătase țesut.
Tan Bu s-a gândit și a zis:
— Lă Nă, ai grijă de sănătatea ta. Vecinii vor avea grijă de mine.
Lă Nă a încălțat pantofii de paie, și, cu pași mari, s-a îndreptat spre răsărit. După două săptămâni, a ajuns la Cheia Muntelui Mare. Acolo s-a întâlnit cu bătrânica, cea care stătea în fața casei de piatră. Bătrânica i-a dat aceeași povață ca și fraților ei.
— Copilule, frații tăi mai mari au luat câte o cutie cu aur și au plecat. Ia și tu o cutiuță și pleacă.
Lă Nă, cu mâna la inimă, a spus:
— Nu, eu trebuie să iau înapoi tabloul cel din mătase țesut.
Apoi și-a scos doi dinți și i-a pus în gura calului mare de piatră. Calul mare de piatră s-a mișcat, a deschis gura și a mâncat căpșuni. Lă Nă, cum l-a văzut că a mâncat zece căpșuni, a încălecat și s-a prins de coama lui. Calul a ridicat capul, a nechezat lung și a luat-o la goană spre răsărit. După ce a gonit trei zile și trei nopți, a ajuns la Muntele de Foc. Flăcările i-au învăluit și dogorea ca jarul.
Lă Nă s-a făcut una cu calul; scrâșnea din dinți și răbda. Abia după o jumătate de zi, au trecut Muntele de Foc și au intrat în mare. Valurile mării și bucățile mari de gheață izbeau cu furie, și Lă Nă suferea și de frig și de durere. Iarăși s-a făcut una cu calul, a scrâșnit din dinți și a răbdat. După o jumătate de zi, au ajuns pe celălalt mal, unde era Muntele Soarelui. În vârful Muntelui Soarelui, era un palat mare, care strălucea ca aurul, și dinăuntru se auzeau cântecele și râsetele fetelor.
Lă Nă a strâns din călcâie, calul de piatră s-a ridicat în cele patru picioare și a zburat, și într-o clipă au ajuns în fața palatului.
Lă Nă a coborât de pe cal, s-a îndreptat spre poartă și a văzut multe zeițe frumoase stând în cerc și țesând cu fire de mătase.
Tabloul țesut pe mătase de mama lui era în mijloc și toate țeseau după el. Cum l-au văzut pe Lă Nă intrând pe neașteptate, s-au speriat toate. Lă Nă le-a spus pentru ce a venit. O zeiță a zis:
— Bine, noi astăzi vom termina de țesut. Mâine dimineață ți-l vom da. Te rugăm să aștepți aici o noapte.
Lă Nă s-a învoit. Zeița i-a dat să mănânce multe fructe cerești, foarte bune la gust. Lă Nă era obosit și a adormit stând pe scaun. S-a înnoptat; zeițele au agățat în mijlocul sălii o perlă, care lumina noaptea, și sala era plină de lumină. Ele chiar și noaptea țeseau... O zeiță îmbrăcată în roșu, foarte îndemânatică, a terminat prima de țesut. A luat tabloul țesut de ea și cel țesut de Tan Bu și le-a comparat. Și a văzut că Tan Bu a țesut mult mai bine. Soarele ardea, bazinul cu pești era limpede, florile erau proaspete și vitele erau vii. Zeița îmbrăcată în roșu și-a zis: „Ce bine ar fi dacă și eu aș fi în acest tablou!”
Văzând că celelalte n-au terminat încă de țesut, a luat fire de mătase și și-a țesut portretul pe tabloul lui Tan Bu. În portret, fata sta lângă bazin și se uita la flori. Lă Nă s-a trezit la miezul nopții și a văzut că toate zeițele s-au culcat. La lumina perlei, tabloul țesut de mama lui era pe masă, și el se gândi: „Ce-am să fac mâine, dacă ele nu-mi vor da tabloul? Mama e de mult bolnavă și nu mai pot zăbovi. Cel mai bine ar fi să iau tabloul și să plec cu el chiar în noaptea asta.” Lă Nă s-a sculat, a luat tabloul mamei, l-a împăturit, și l-a pus în buzunarul hainei, la piept. A ieșit pe poartă, a încălecat pe cal, a strâns din călcâie și calul de piatră a luat-o la goană sub lumina lunii.
Lă Nă a scrâșnit din dinți, s-a făcut una cu calul, a trecut marea nemărginită, a trecut peste Muntele de Foc și îndată a ajuns la Cheia Muntelui Mare.
Bătrânica sta în picioare în fața casei și râdea în hohote, zicându-i:
— Copilule, descalecă!
Lă Nă a descălecat. Bătrânica a scos dinții din gura calului și pe îndelete i-a pus în gura lui Lă Nă. Calul de piatră stătea acum în picioare lângă căpșuni, nemișcat.
Bătrânica a luat din casa de piatră o pereche de pantofi din antilopă, pe care i-a dat lui Lă Nă, și i-a zis:
— Copilule, încalță pantofii de antilopă și întoarce-te repede! Mama e pe moarte!
Lă Nă a încălțat pantofii de antilopă, a plecat, și într-o clipă a ajuns acasă. Și și-a văzut mama bolnavă în pat, slabă ca o stafie, răsuflând rar, gata, gata să moară. A mers în fața patului și a strigat-o:
— Mamă!
Din buzunarul de la piept a scos tabloul cel din mătase țesut și l-a desfăcut în fața ei.
Tabloul strălucea de-ți lua ochii, și atunci ochii mamei s-au înseninat. S-a sculat deodată din pat și, râzând, privea tabloul pe care-l țesuse cu mâna ei trei ani de zile și zise:
— Copilule, e întuneric, să mergem afară la soare și să-l mai privim!
Mama și fiul au ieșit afară și au întins tabloul pe pajiște. Deodată s-a stârnit un vânt parfumat și, cât ai clipi, tabloul se mări, întinzându-se pe câțiva kilometri de câmpie, și prinse viață.
Coliba lui Tan Bu nu se mai zărea; se vedea doar un palat care strălucea ca aurul, înconjurat de un parc, de o livadă, de o grădină de legume, de un câmp și de vite, așa cum fuseseră țesute în tablou.
Tan Bu și Lă Nă tocmai ședeau în fața palatului. Deodată, Tan Bu a văzut lângă bazinul de pește din parc o fată îmbrăcată în roșu, care privea florile.
Tan Bu s-a dus în grabă s-o întrebe cine e. Fata i-a spus că-i zeiță și, fiindcă și-a țesut portretul pe tablou, a fost adusă acolo.
Tan Bu a invitat-o pe zeiță în palat, ca să locuiască împreună.
Lă Nă s-a căsătorit cu ea, și au dus o viață fericită.
Tan Bu a mai chemat și oamenii săraci din apropiere, care avuseseră grijă de ea când a fost bolnavă, să locuiască în acel sat de basm.
Într-o zi, doi cerșetori au trecut pe lângă sat. Cerșetorii erau Lă Mo și Lă Dui-ă.
Ei au primit aur de la bătrânică și au fugit să trăiască la oraș, ca să se distreze, să mănânce bine și să bea bine.
Nu după mult timp, au cheltuit banii și au ajuns iar cerșetori.
Când ei au ajuns în acest sat minunat, au văzut pe mama lor și pe Lă Nă cu soția cântând de bucurie în parc.
Ei și-au adus aminte de trecut, le-a fost rușine să intre, și au fugit.
în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967
Lă Mo i-a răspuns:
— Mă duc după tabloul cel din mătase țesut, care a fost lucrat de mama mea în trei ani, și pe care vântul l-a luat și l-a dus spre răsărit.
Bătrânica l-a lămurit:
— Tabloul cel din mătase țesut a fost râvnit de mai multe zeițe care se află la răsărit de Muntele Soarelui. Ele au văzut că mama ta a țesut atât de frumos tabloul și l-au luat ca model să țeasă și ele unul. Nu-i ușor ca să ajungi la ele. În primul rând trebuie să-ți scoți doi dinți și să-i pui în gura calului meu de piatră. Atunci calul de piatră se va mișca; va putea mânca căpșuni. După ce va căpșuni, tu vei putea să-l încaleci, și tot el te va duce la Muntele Soarelui. Pe drum, veți trece peste Muntele de Foc; calul de piatră trece prin foc; tu va trebui să scrâșnești din dinți, să rabzi de durere și să nu țipi. Dacă vei scoate un țipăt, atunci vei fi ars de viu. După ce vei trece Muntele de Foc, vei ajunge la mare. Pe mare vântul și valurile sunt foarte puternice, și ele vor izbi în tine cu bucăți de ghețari; tu va trebui să strângi tare din dinți, fără să tremuri. Dacă ai să tremuri o dată, valul te va arunca în fundul mării. După ce vei trece marea, și-i ajunge la Muntele Soarelui, vei cere zeițelor să-ți înapoieze tabloul cel din mătase țesut.
Lă Mo și-a pipăit dinții, s-a gândit că ar putea fi ars de viu, că ar putea muri înecat, și s-a făcut alb ca varul. Bătrânica s-a uitat la fața lui schimbată și, râzând, a spus:
— Copilule, dacă nu ești în stare să înduri greutăți, nu trebuie să te mai duci! Îți dăruiesc o cutie cu aur; întoarce-te acasă și trăiește-ți din plin viața.
Bătrânica a luat din casa de piatră o cutie de fier plină cu aur și i-a dat-o lui Lă Mo. Lă Mo a primit cutiuța și s-a întors. Pe drum mergea, și se gândea:
— Am această cutiuță, viața mea va fi îndestulată; la ce să mă mai întorc acasă și să împart cu ei tot ce am?
În grabă, s-a hotărât să păstreze totul pentru el, să nu se întoarcă acasă și să plece la oraș.
Tan Bu a stat bolnavă în pat și a așteptat două luni, și, dacă nu l-a văzut pe Lă Mo întorcându-se acasă, atunci i-a spus celui de al doilea fiu:
— Lă Dui-ă, du-te după tabloul cel din mătase țesut, căci acel tablou este viața mea!
Lă Dui-ă s-a învoit, și-a încălțat pantofii de paie și a pornit-o spre răsărit. După ce a mers o lună, a ajuns la Cheia Muntelui Mare și a văzut-o pe bătrânică stând în fața casei de piatră. Bătrânica l-a sfătuit și pe el ca pe frate-său.
Lă Dui-ă și-a pipăit dinții, s-a gândit că ar putea fi ars de viu, că s-ar putea îneca în mare, și s-a făcut alb ca varul.
Bătrânica i-a dat și lui o cutie de fier plină cu aur.
El a luat cutiuța și a făcut la fel ca fratele cel mare, nemaivrând să se întoarcă acasă și îndreptându-se spre oraș.
Tan Bu, bolnavă în pat, a așteptat iar două luni și a slăbit ca un țâr. În fiecare zi, privea ușa și plângea. Ochii i s-au înroșit de plâns; a plâns atât de mult, până n-a mai putut să vadă nimic.
Într-o zi, Lă Nă i-a spus mamei:
— Mamă! Nu cred să se mai întoarcă frații mei. Li s-o fi întâmplat ceva rău pe drum. Eu am să plec, și neapărat voi aduce tabloul cel din mătase țesut.
Tan Bu s-a gândit și a zis:
— Lă Nă, ai grijă de sănătatea ta. Vecinii vor avea grijă de mine.
Lă Nă a încălțat pantofii de paie, și, cu pași mari, s-a îndreptat spre răsărit. După două săptămâni, a ajuns la Cheia Muntelui Mare. Acolo s-a întâlnit cu bătrânica, cea care stătea în fața casei de piatră. Bătrânica i-a dat aceeași povață ca și fraților ei.
— Copilule, frații tăi mai mari au luat câte o cutie cu aur și au plecat. Ia și tu o cutiuță și pleacă.
Lă Nă, cu mâna la inimă, a spus:
— Nu, eu trebuie să iau înapoi tabloul cel din mătase țesut.
Apoi și-a scos doi dinți și i-a pus în gura calului mare de piatră. Calul mare de piatră s-a mișcat, a deschis gura și a mâncat căpșuni. Lă Nă, cum l-a văzut că a mâncat zece căpșuni, a încălecat și s-a prins de coama lui. Calul a ridicat capul, a nechezat lung și a luat-o la goană spre răsărit. După ce a gonit trei zile și trei nopți, a ajuns la Muntele de Foc. Flăcările i-au învăluit și dogorea ca jarul.
Lă Nă s-a făcut una cu calul; scrâșnea din dinți și răbda. Abia după o jumătate de zi, au trecut Muntele de Foc și au intrat în mare. Valurile mării și bucățile mari de gheață izbeau cu furie, și Lă Nă suferea și de frig și de durere. Iarăși s-a făcut una cu calul, a scrâșnit din dinți și a răbdat. După o jumătate de zi, au ajuns pe celălalt mal, unde era Muntele Soarelui. În vârful Muntelui Soarelui, era un palat mare, care strălucea ca aurul, și dinăuntru se auzeau cântecele și râsetele fetelor.
Lă Nă a strâns din călcâie, calul de piatră s-a ridicat în cele patru picioare și a zburat, și într-o clipă au ajuns în fața palatului.
Lă Nă a coborât de pe cal, s-a îndreptat spre poartă și a văzut multe zeițe frumoase stând în cerc și țesând cu fire de mătase.
Tabloul țesut pe mătase de mama lui era în mijloc și toate țeseau după el. Cum l-au văzut pe Lă Nă intrând pe neașteptate, s-au speriat toate. Lă Nă le-a spus pentru ce a venit. O zeiță a zis:
— Bine, noi astăzi vom termina de țesut. Mâine dimineață ți-l vom da. Te rugăm să aștepți aici o noapte.
Lă Nă s-a învoit. Zeița i-a dat să mănânce multe fructe cerești, foarte bune la gust. Lă Nă era obosit și a adormit stând pe scaun. S-a înnoptat; zeițele au agățat în mijlocul sălii o perlă, care lumina noaptea, și sala era plină de lumină. Ele chiar și noaptea țeseau... O zeiță îmbrăcată în roșu, foarte îndemânatică, a terminat prima de țesut. A luat tabloul țesut de ea și cel țesut de Tan Bu și le-a comparat. Și a văzut că Tan Bu a țesut mult mai bine. Soarele ardea, bazinul cu pești era limpede, florile erau proaspete și vitele erau vii. Zeița îmbrăcată în roșu și-a zis: „Ce bine ar fi dacă și eu aș fi în acest tablou!”
Văzând că celelalte n-au terminat încă de țesut, a luat fire de mătase și și-a țesut portretul pe tabloul lui Tan Bu. În portret, fata sta lângă bazin și se uita la flori. Lă Nă s-a trezit la miezul nopții și a văzut că toate zeițele s-au culcat. La lumina perlei, tabloul țesut de mama lui era pe masă, și el se gândi: „Ce-am să fac mâine, dacă ele nu-mi vor da tabloul? Mama e de mult bolnavă și nu mai pot zăbovi. Cel mai bine ar fi să iau tabloul și să plec cu el chiar în noaptea asta.” Lă Nă s-a sculat, a luat tabloul mamei, l-a împăturit, și l-a pus în buzunarul hainei, la piept. A ieșit pe poartă, a încălecat pe cal, a strâns din călcâie și calul de piatră a luat-o la goană sub lumina lunii.
Lă Nă a scrâșnit din dinți, s-a făcut una cu calul, a trecut marea nemărginită, a trecut peste Muntele de Foc și îndată a ajuns la Cheia Muntelui Mare.
Bătrânica sta în picioare în fața casei și râdea în hohote, zicându-i:
— Copilule, descalecă!
Lă Nă a descălecat. Bătrânica a scos dinții din gura calului și pe îndelete i-a pus în gura lui Lă Nă. Calul de piatră stătea acum în picioare lângă căpșuni, nemișcat.
Bătrânica a luat din casa de piatră o pereche de pantofi din antilopă, pe care i-a dat lui Lă Nă, și i-a zis:
— Copilule, încalță pantofii de antilopă și întoarce-te repede! Mama e pe moarte!
Lă Nă a încălțat pantofii de antilopă, a plecat, și într-o clipă a ajuns acasă. Și și-a văzut mama bolnavă în pat, slabă ca o stafie, răsuflând rar, gata, gata să moară. A mers în fața patului și a strigat-o:
— Mamă!
Din buzunarul de la piept a scos tabloul cel din mătase țesut și l-a desfăcut în fața ei.
Tabloul strălucea de-ți lua ochii, și atunci ochii mamei s-au înseninat. S-a sculat deodată din pat și, râzând, privea tabloul pe care-l țesuse cu mâna ei trei ani de zile și zise:
— Copilule, e întuneric, să mergem afară la soare și să-l mai privim!
Mama și fiul au ieșit afară și au întins tabloul pe pajiște. Deodată s-a stârnit un vânt parfumat și, cât ai clipi, tabloul se mări, întinzându-se pe câțiva kilometri de câmpie, și prinse viață.
Coliba lui Tan Bu nu se mai zărea; se vedea doar un palat care strălucea ca aurul, înconjurat de un parc, de o livadă, de o grădină de legume, de un câmp și de vite, așa cum fuseseră țesute în tablou.
Tan Bu și Lă Nă tocmai ședeau în fața palatului. Deodată, Tan Bu a văzut lângă bazinul de pește din parc o fată îmbrăcată în roșu, care privea florile.
Tan Bu s-a dus în grabă s-o întrebe cine e. Fata i-a spus că-i zeiță și, fiindcă și-a țesut portretul pe tablou, a fost adusă acolo.
Tan Bu a invitat-o pe zeiță în palat, ca să locuiască împreună.
Lă Nă s-a căsătorit cu ea, și au dus o viață fericită.
Tan Bu a mai chemat și oamenii săraci din apropiere, care avuseseră grijă de ea când a fost bolnavă, să locuiască în acel sat de basm.
Într-o zi, doi cerșetori au trecut pe lângă sat. Cerșetorii erau Lă Mo și Lă Dui-ă.
Ei au primit aur de la bătrânică și au fugit să trăiască la oraș, ca să se distreze, să mănânce bine și să bea bine.
Nu după mult timp, au cheltuit banii și au ajuns iar cerșetori.
Când ei au ajuns în acest sat minunat, au văzut pe mama lor și pe Lă Nă cu soția cântând de bucurie în parc.
Ei și-au adus aminte de trecut, le-a fost rușine să intre, și au fugit.
în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967
Sfârșit