Zmeura de sub zăpadă - poveste japoneză pentru copii
Citește povestea basm japonez pentru copii "Zmeura de sub zăpadă" despre o femeie japoneză care avea două fete. Pe cea mare o chema O-Cio și era fiica ei vitregă, iar pe cea mică o chema O-Hana și era fiica ei cea bună. Femeia avea grijă doar fiica ei O-Hana, iar pe cea vitregă o bătea și o punea să facă toate muncile. Își dorea să scape de ea dar încă nu putea. Într-o zi de iarnă, fata ei bună avu poftă de zmeură, iar femeia își trimise fata vitregă prin zăpadă, pe munți să caute zmeură, iar dacă nu găsește să nu se mai întoarcă acasă. O-Cio plecă cu coșul în mână prin zăpadă pe munte și începu să caute zmeură, dar de oboseală și de frig căzu în zăpadă. Lângă ea apăru un bătrân cu barba albă care o întrebă ce caută pe munte iarna, iar O-Cio îi povesti totul.
Citește povestea japoneză "Zmeura de sub zăpadă"
Cândva într-un sat o femeie care avea două fete: cea mai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai mică, O-Hana, era carne din carnea ei.
Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrențe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe.
Pe propria-i copilă o mângâia și o răsfăța, dar pe cealaltă o bătea și o punea la muncile cel mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea… Dar nimic nu era pe placul mașterei, care o ura de moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar face să scape de ea.
Într-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă și O-Hana se încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleșise de atâta căldură, spuse deodată:
— Vai ce cald mi s-a făcut! Tare aș vrea să mănânc ceva rece și bun.
— Nu vrei puțină zăpadă?
— Zăpada n-are niciun gust, iar eu vreau ceva rece și gustos.
O-Hana căzu pe gânduri și deodată bătu din palme:
— Zmeură! Vreau zmeură! Zmeură coaptă, dulce și răcoroasă.
O-Hana era tare încăpățânată. Dacă-și punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-l avea. Începu să se văicărească:
— Vreau zmeură! Dați-mi zmeură!
Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă:
— O-Cio! O-Cio, vino repede încoace!
O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ștergându-și mâinile din fugă:
— Pleacă îndată în munți și culege coșul ăsta plin cu zmeură! îi porunci mama vitregă. Dacă nu umpli bine coșul, nu cumva să mi te-arăți acasă!
— Dar crește oare zmeură acum, în miezul iernii? întrebă sfioasă O-Cio.
— Crește, nu crește, tu să ții minte: dacă te întorci cu mâinile goale, nu-ți mai dau drumul în casă.
Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară și încuie ușa în urma ei.
Fata își puse sandalele de paie în picioarele goale, dar încotro să apuce nici ea nu știa. Iarna în munți nu crește zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poți pune…
Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar până la urmă luă coșul și o porni spre munți. Era liniște. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau și mai înalți, sub căciulile lor de zăpadă.
O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece și se gândea:
„Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheț aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuța mea adevărată și voi îndeplini dorințele.”
Pe fată o podidi plânsul.
Rătăci astfel multă vreme, în neștire, fără să-și mai aleagă drumul. Urca povârnișurile împleticindu-se și cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă oboseală și de frig, se poticni și căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălțând deasupra moviliță albă.
Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva.
O-Cio deschise ochii și zări chipul unui moșneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.
— Spune-mi, O-Cio, ce-ai căutat aici pe frigul ăsta?
— Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mișcându-și buzele înghețate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.
— Dar ea nu știe oare că iarna nu crește zmeură? Bine, adaugă moșneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te și vino cu mine.
O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simți că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec.
Unchiașul pășea voinicește prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată minune! Înaintea ei se întindea o cărare de nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o serie de tufe de zmeură.
Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrențe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe.
Pe propria-i copilă o mângâia și o răsfăța, dar pe cealaltă o bătea și o punea la muncile cel mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea… Dar nimic nu era pe placul mașterei, care o ura de moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar face să scape de ea.
Într-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă și O-Hana se încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleșise de atâta căldură, spuse deodată:
— Vai ce cald mi s-a făcut! Tare aș vrea să mănânc ceva rece și bun.
— Nu vrei puțină zăpadă?
— Zăpada n-are niciun gust, iar eu vreau ceva rece și gustos.
O-Hana căzu pe gânduri și deodată bătu din palme:
— Zmeură! Vreau zmeură! Zmeură coaptă, dulce și răcoroasă.
O-Hana era tare încăpățânată. Dacă-și punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-l avea. Începu să se văicărească:
— Vreau zmeură! Dați-mi zmeură!
Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă:
— O-Cio! O-Cio, vino repede încoace!
O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ștergându-și mâinile din fugă:
— Pleacă îndată în munți și culege coșul ăsta plin cu zmeură! îi porunci mama vitregă. Dacă nu umpli bine coșul, nu cumva să mi te-arăți acasă!
— Dar crește oare zmeură acum, în miezul iernii? întrebă sfioasă O-Cio.
— Crește, nu crește, tu să ții minte: dacă te întorci cu mâinile goale, nu-ți mai dau drumul în casă.
Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară și încuie ușa în urma ei.
Fata își puse sandalele de paie în picioarele goale, dar încotro să apuce nici ea nu știa. Iarna în munți nu crește zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poți pune…
Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar până la urmă luă coșul și o porni spre munți. Era liniște. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau și mai înalți, sub căciulile lor de zăpadă.
O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece și se gândea:
„Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheț aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuța mea adevărată și voi îndeplini dorințele.”
Pe fată o podidi plânsul.
Rătăci astfel multă vreme, în neștire, fără să-și mai aleagă drumul. Urca povârnișurile împleticindu-se și cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă oboseală și de frig, se poticni și căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălțând deasupra moviliță albă.
Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva.
O-Cio deschise ochii și zări chipul unui moșneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.
— Spune-mi, O-Cio, ce-ai căutat aici pe frigul ăsta?
— Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mișcându-și buzele înghețate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.
— Dar ea nu știe oare că iarna nu crește zmeură? Bine, adaugă moșneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te și vino cu mine.
O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simți că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec.
Unchiașul pășea voinicește prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată minune! Înaintea ei se întindea o cărare de nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o serie de tufe de zmeură.
— Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moșul. Culege cât poftești, apoi du-te acasă.
Tufele acelea din luminiș erau încărcate cu boabe roșii de zmeură. Moșul se făcuse nevăzut.
„Vai! Se minună O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor.”
Apoi își împreună mâinile ca pentru rugăciune și se înclină adânc. Umplu repede coșul cu zmeură și alergă spre casă.
— Unde-ai găsit atâta zmeură? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.
Bucuroasă, O-Hana se așeză lângă vatră și începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintată:
— Vai ce gustoasă e! Ce înmiresmată e! Se topește în gură, nu alta!
— Ia dă-mi și mie vreo câteva!
Mama vitregă gustă și plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obișnuită cu bunătățile. Curând o cuprinse osteneala. Se așeză lângă vatră și ațipi.
Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea și, bătând tare din picior, îi strigă:
— O-Cio! O-Cio! Scoală-te!
Zgâlțâind-o de umeri, îi spuse apoi:
— O-Hana nu mai vrea zmeură roșie. Vrea zmeură liliachie!
Pleacă degrabă în munți și adună un coș de zmeură liliachie. O-Cio se sperie:
— Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga!
— Ce tot îndrugi acolo? Ești datoare să faci orice pentru sora ta mai mică. Cum ai găsit zmeură roșie, o să găsești și liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu mâinile goale că-i vai de tine!
O îmbrânci fără milă pe fată și încuie ușa în urma ei.
O-Cio porni către munți. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea și plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munți căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Nu cumva tot în vis culesese coșul acela cu zmeură?
Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.
Deodată auzi o chemare înceată și ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.
— Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura? întrebă el cu blândețe.
O-Cio se uită la el și izbucnind în plâns, șopti printre suspine:
— De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie… Moșneagul se împurpură de furie. Ochii îi străluciră:
— Mi-a fost milă de tine, și de aceea te-am ajutat să culegi zmeură roșie. Dar femeia asta e mai rea și mai nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăț minte! Vino după mine…
Moșul porni înainte cu pași repezi. Coborî iute ca vântul povârnișul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ținându-se pe urmele lui.
— Privește, O-Cio! Iată zmeura liliachie!
O-Cio se uită și mai să nu-și creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari și strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coșului boabele nu-și pierdeau lumina lor liliachie.
O-Cio umplu coșul și fugi cât o țineau picioarele spre casă. Munții se dădură la o parte să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, în urmă, și O-Cio se pomeni în pragul casei. Privind coșul cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare:
— Mamă, deschide! Am găsit zmeură liliachie!
— Ia te uită! Zmeură liliachie! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.
Pasămite. Crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii și când colo nu numai că ea se întorsese vie și nevătămată, dar adusese și un coș cu zmeură: zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume!
Deschise ușa, lăsând-o pe fată să intre.
O-Hana se apucă să înfulece la zmeură:
— Vai ce bună e, ce gustoasă e! Gustă și tu măicuță… Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea fructe dulci și înmiresmate.
Își umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio încercă să le oprească pe soră și pe mamă:
— Măicuță, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat… Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncați din ele!
Dar O-Hana strigă la ea:
— Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ți-a ajuns, și-ai vrea să le mănânci și pe-ale noastre! Ba mai puneți pofta-n cui!
Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie și nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.
Dar n-apucară mama vitregă și O-Hana să sfârșească de mâncat zmeura, că începură deodată să devină liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.
Când îi veni vremea, O-Cio se mărită și avu doi copii. Multă zmeură roșie, coaptă, culegea copiii de prin munți, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.
Tufele acelea din luminiș erau încărcate cu boabe roșii de zmeură. Moșul se făcuse nevăzut.
„Vai! Se minună O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor.”
Apoi își împreună mâinile ca pentru rugăciune și se înclină adânc. Umplu repede coșul cu zmeură și alergă spre casă.
— Unde-ai găsit atâta zmeură? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.
Bucuroasă, O-Hana se așeză lângă vatră și începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintată:
— Vai ce gustoasă e! Ce înmiresmată e! Se topește în gură, nu alta!
— Ia dă-mi și mie vreo câteva!
Mama vitregă gustă și plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obișnuită cu bunătățile. Curând o cuprinse osteneala. Se așeză lângă vatră și ațipi.
Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea și, bătând tare din picior, îi strigă:
— O-Cio! O-Cio! Scoală-te!
Zgâlțâind-o de umeri, îi spuse apoi:
— O-Hana nu mai vrea zmeură roșie. Vrea zmeură liliachie!
Pleacă degrabă în munți și adună un coș de zmeură liliachie. O-Cio se sperie:
— Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga!
— Ce tot îndrugi acolo? Ești datoare să faci orice pentru sora ta mai mică. Cum ai găsit zmeură roșie, o să găsești și liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu mâinile goale că-i vai de tine!
O îmbrânci fără milă pe fată și încuie ușa în urma ei.
O-Cio porni către munți. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea și plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munți căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Nu cumva tot în vis culesese coșul acela cu zmeură?
Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.
Deodată auzi o chemare înceată și ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.
— Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura? întrebă el cu blândețe.
O-Cio se uită la el și izbucnind în plâns, șopti printre suspine:
— De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie… Moșneagul se împurpură de furie. Ochii îi străluciră:
— Mi-a fost milă de tine, și de aceea te-am ajutat să culegi zmeură roșie. Dar femeia asta e mai rea și mai nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăț minte! Vino după mine…
Moșul porni înainte cu pași repezi. Coborî iute ca vântul povârnișul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ținându-se pe urmele lui.
— Privește, O-Cio! Iată zmeura liliachie!
O-Cio se uită și mai să nu-și creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari și strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coșului boabele nu-și pierdeau lumina lor liliachie.
O-Cio umplu coșul și fugi cât o țineau picioarele spre casă. Munții se dădură la o parte să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, în urmă, și O-Cio se pomeni în pragul casei. Privind coșul cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare:
— Mamă, deschide! Am găsit zmeură liliachie!
— Ia te uită! Zmeură liliachie! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.
Pasămite. Crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii și când colo nu numai că ea se întorsese vie și nevătămată, dar adusese și un coș cu zmeură: zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume!
Deschise ușa, lăsând-o pe fată să intre.
O-Hana se apucă să înfulece la zmeură:
— Vai ce bună e, ce gustoasă e! Gustă și tu măicuță… Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea fructe dulci și înmiresmate.
Își umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio încercă să le oprească pe soră și pe mamă:
— Măicuță, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat… Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncați din ele!
Dar O-Hana strigă la ea:
— Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ți-a ajuns, și-ai vrea să le mănânci și pe-ale noastre! Ba mai puneți pofta-n cui!
Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie și nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.
Dar n-apucară mama vitregă și O-Hana să sfârșească de mâncat zmeura, că începură deodată să devină liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.
Când îi veni vremea, O-Cio se mărită și avu doi copii. Multă zmeură roșie, coaptă, culegea copiii de prin munți, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
