Doi leneși - poveste scurtă japoneză
Citește basmul japonez "Doi leneși" despre un leneș din satul de la răsărit care a pornit încet spre satul de la apus. Ca să nu moară de foame pe drum, oamenii din sat i-au legat la brâu o traistă în care era o pâine. Din satul de la apus a plecat un alt leneș și cum afară era o zi foarte călduroasă, oamenii i-au legat pe cap o pălărie de paie. Pe drum, leneșul de la răsărit a simțit că crapă de foame, dar îi era lene să desfacă traista și apoi să ducă și pâine la gură. A zis că mai bine rabdă, dar la mijlocul drumului s-a întâlnit cu leneșul de la apus și l-a rugat pe acesta să desfacă traista și să-i bage în gură.
Citește povestea japoneză "Doi leneși"
Era o zi călduroasă, de vară. Leneșul din satul de la răsărit pornise agale, încă de cu zi, înspre satul de la apus. Oamenii îi legaseră la brâu o traistă cu merinde, ca nu cumva să se sfârșească de foame pe drum.
Leneșul din satul de la apus se târa și el, tot din faptul dimineții, către satul de la răsărit. Pe cap, oamenii îi puseseră o pălărie de paie, ca să-l apere de dogoare, iar ca nu cumva s-o piardă, i-o legaseră sub bărbie, cu o sforicică.
Umblară ei astfel o bucată de vreme, când iată că ajunseră la jumătatea drumului. Soarele, vestind amiaza, se ridicase sus, în înaltul cerului, și pârjolea fără milă.
Pe leneșul din satul de la răsărit îl răzbi deodată foamea. O foame atât de cumplită, încât simți că i se face negru înaintea ochilor. Ehei, însă vezi că pentru a-ți potoli pântecele trebuie să desfaci legătura cu merinde, să scoți de-acolo lipia, ba încă s-o mai duci și la gură… Cuprins de mâhnire, căzu pe gânduri. „Încâlcită treabă, își zise, tare încâlcită. Decât să mă risc mai bine rabd.”
Oftă, și când ridică privirea, ce să vadă? Prin mijlocul drumului se târa înspre el un om cu o pălărie de paie pe cap. Abia, abia își mișca picioarele, iar gura o ținea larg deschisă, ca și cum ar fi așteptat să-i pice într-însa ceva din văzduh.
„Tii, se gândi iar leneșul, da’ leneș trebuie să mai fie fârtatul ăsta… Altfel n-ar umbla el așa, cu gura căscată…”
— Ascultă, prietene, îi zise trecătorului, după câte înțeleg, ești tare flămând. Flămând și norocos!
— Norocos, de ce? se miră celălalt.
— Fiindcă m-ai întâlnit pe mine. Am să te hrănesc eu pe săturate. Numai fii bun, rogu-te, și dezleagă trăistuța asta de la brâul meu. Scoate pâinea de-acolo, rupe-o în două, jumătăți! Una bagă mi-o în gură, iar jumătatea cealaltă mănânc-o sănătos.
Dar leneșul din satul de la apus, fiindcă el era omul cu pălăria de paie, cugetă câteva clipe, apoi răspunse:
— Ești prea mărinimos și nu vreau să rămâi nemâncat din pricina mea. O mână de ajutor tot o să-ți cer însă. Îndură-te și leagă-mi mai strâns sforicica asta sub bărbie. Nodul de la pălărie s-a slăbit și stă gata-gata să-mi alunece de pe cap. De-aia sunt nevoit să umblu toată vremea cu gura căscată. Și tare mă mai dor fălcile…
Leneșul din satul de la apus se târa și el, tot din faptul dimineții, către satul de la răsărit. Pe cap, oamenii îi puseseră o pălărie de paie, ca să-l apere de dogoare, iar ca nu cumva s-o piardă, i-o legaseră sub bărbie, cu o sforicică.
Umblară ei astfel o bucată de vreme, când iată că ajunseră la jumătatea drumului. Soarele, vestind amiaza, se ridicase sus, în înaltul cerului, și pârjolea fără milă.
Pe leneșul din satul de la răsărit îl răzbi deodată foamea. O foame atât de cumplită, încât simți că i se face negru înaintea ochilor. Ehei, însă vezi că pentru a-ți potoli pântecele trebuie să desfaci legătura cu merinde, să scoți de-acolo lipia, ba încă s-o mai duci și la gură… Cuprins de mâhnire, căzu pe gânduri. „Încâlcită treabă, își zise, tare încâlcită. Decât să mă risc mai bine rabd.”
Oftă, și când ridică privirea, ce să vadă? Prin mijlocul drumului se târa înspre el un om cu o pălărie de paie pe cap. Abia, abia își mișca picioarele, iar gura o ținea larg deschisă, ca și cum ar fi așteptat să-i pice într-însa ceva din văzduh.
„Tii, se gândi iar leneșul, da’ leneș trebuie să mai fie fârtatul ăsta… Altfel n-ar umbla el așa, cu gura căscată…”
— Ascultă, prietene, îi zise trecătorului, după câte înțeleg, ești tare flămând. Flămând și norocos!
— Norocos, de ce? se miră celălalt.
— Fiindcă m-ai întâlnit pe mine. Am să te hrănesc eu pe săturate. Numai fii bun, rogu-te, și dezleagă trăistuța asta de la brâul meu. Scoate pâinea de-acolo, rupe-o în două, jumătăți! Una bagă mi-o în gură, iar jumătatea cealaltă mănânc-o sănătos.
Dar leneșul din satul de la apus, fiindcă el era omul cu pălăria de paie, cugetă câteva clipe, apoi răspunse:
— Ești prea mărinimos și nu vreau să rămâi nemâncat din pricina mea. O mână de ajutor tot o să-ți cer însă. Îndură-te și leagă-mi mai strâns sforicica asta sub bărbie. Nodul de la pălărie s-a slăbit și stă gata-gata să-mi alunece de pe cap. De-aia sunt nevoit să umblu toată vremea cu gura căscată. Și tare mă mai dor fălcile…
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
