Învârte-te, bob de mazăre! - poveste scurtă japoneză
Citește basmul japonez "Învârte-te, bob de mazăre!" despre un moșneag și o babă care într-o dimineață s-au apucat să facă curățenie prin casă. Baba curăța camera, iar moșul curăța bucătăria. Moșneagul găsi un bob de mazăre și imediat îi spuse babei, plănuind în același timp să pună bobul în pământ și când acesta va crește, să facă mai multe boabe pe care să le macine și să facă făină. Când vroia el să arate babei bobul de mazăre, acesta îi alună din mână și se rostogoli într-o gaură de șoarece. Moșul nu se lăsă păgubaș, ci săpă în gaura de șoarece până când se pomeni în adâncul pământului. Merse el ce merse și se întâlni cu un zeu de piatră numit Gigio-sama, pe care îl întrebă dacă a văzut bobul lui de mazăre.
Citește povestea japoneză "Învârte-te, bob de mazăre!"
Trăiau odată un moș cu baba lui. Într-o dimineață, cei doi bătrâni se apucară să deretice casa. Baba mătura odaia, iar moșul bucătăria. Tot măturând el așa, moșul găsi într-un ungher un bob de mazăre și tare se mai bucură:
„Babo, uite ce-am găsit,
Bob de mazăre-aurit!
Pe câmp dacă-l vom sădi,
Boabe multe-om dobândi;
În piuă le-om macină
Și făină vom mânca.”
Se sfătuiră ei cum să facă și să dreagă, dar bobul de mazăre lunecă printre degetele unchiului, căzu pe podeaua de lut și prinse să se rostogolească. Se rostogoli, se rostogoli și nimeri într-o bortă de șoarece.
— Prinde-l, nu-l lăsa! striga moșul supărat. Ia te uită ce nenorocire! Numai ce-am găsit și noi un bob de mazăre, rotunjor și dulce, iar el, afurisitul, s-a dus învârtindu-se… Babo, dă-mi toporul!
Scos din sărite, moșneagul făcea o gălăgie nemaipomenită, înșfăcă toporul, lărgi cât putu borta de șoarece, apoi coborî fără zăbavă în vizuina aceea. Merse el ce merse, până se pomeni în adâncul pământului. Porni mai departe, cântând cât îl ținea gura:
Bob de mazăre-aurit,
Unde te-ai rostogolit?
Prin ce loc oi fi ajuns,
Unde mi te-oi fi ascuns?”
Deodată, văzu la marginea drumului un Gigio-sama 1 de piatră.
— Gigio-sama, nu cumva ai văzut bobul meu de mazăre? întrebă unchiașul.
— De văzut, l-am văzut, eu, însă uite care-i păcatul… L-am ridicat de jos, l-am fiert și l-am mâncat, răspunse Gigio-sama.
— Ha-ha-ha! Vasăzică, așa s-a întâmplat! Atunci ce să mai vorbim… L-ai mâncat, să-ți fie de bine. Eu mă întorc acasă.
Moșul dădu să pornească spre casă, lăsându-se păgubaș. Lui Gigio i se făcu milă de el:
— Stai nițel, moșule. Nu te las să pleci cu mâna goală.
— Și ce-ai putea tu să-mi dai?
— Un sfat bun: mergi înainte pe drumul ăsta, până dai de niște sioogi 2 roșii. Acolo era o gospodărie de șoareci. Șoarecii tocmai se pregătesc de nuntă, pisează orezul în piulițe. Tu dă-le o mână de ajutor. Apoi pleacă mai departe, până dai de niște sioogi negre. Acolo e bârlogul dracilor. O să-i găsești jucând arșice. Cântă de trei ori ca un cocoș, iar dracii o vor lua la fugă, și toți banii lor îți vor rămâne ție.
Moșul îi mulțumi pentru sfat și porni la drum. Merse înainte până ce văzu niște sioogi roșii.
— Acasă-s gospodarii? strigă unchiașul.
Șoricioaica-mireasă, îmbrăcată în rochie de nuntă ieși și întrebă:
— Ce vânt te-aduce pe la noi, moșule?
— Am auzit că faceți nuntă și am venit să vă dau o mână de ajutor la pisatul orezului.
— Păi ai picat tocmai bine, avem mare nevoie de ajutor. Hai înăuntru, moșule!
În casă, totul era rânduit cum nu se poate mai frumos. În cea dintâi odaie se aflau sobițe de bronz, iar pe niște măsuțe roșii, o mulțime de castronașe roșii, lăcuite. Odaia a doua aceea era plină cu halate de mătase. Erau atât de multe halate, că nici nu le puteai număra. În ce a de-a treia încăpere se aflau puzderie de șoareci care pisau orez în piulițe de aur curat, cântând de zor:
Pisălogul saltă, bate,
Măcinăm pe săturate!
Dar când miaună pisica,
Pe toţi ne alungă frica…
Macină de zor, mireasă;
Fără preget și voioasă,
Că ai mire ca un soare
Și-i stăpân peste cele toate.”
Moșul luă o piuliță și începu să piseze. Își făcea treaba cu spor și cu îndemânare. Șoarecii fură încântați și-i dăruiră două halate de mătase roșie.
Unchiașul luă darurile, le mulțumi șoarecilor și porni mai departe, către adâncurile subpământene. Merse ce merse, până dădu de niște sioogi negre. De după ele răsuna un ciocnetul arșicelor și se auzea zdrăngănit de strune. Pasămite, dracii jucau arșice și se veseleau. Moșul se ascunse în podul grajdului, ca să nu-l zărească tartorii. Când se făcu noapte târzie, luă vânturătoarea și începu să bocăne și să troncăne, făcând o larmă asurzitoare. Apoi strigă din răsputeri, aidoma cocoșului:
— Cucuriguuu!
Dracii înlemniră:
— Fraților, nu mai e mult până la ziuă! Ăsta a fost primul cântat al cocoșilor.
Moșul mai așteptă puțin, apoi începu din nou să hodorogească vânturătoarea și să cânte cu foc:
— Valeu, iacă-tă și-al doilea cântat! se speriară dracii.
Moșul nu mai zăbovi mult și porni iar tărăboiul, strigând din răsputeri cucurigu. Dracii o sfecliră de-a binelea:
— Auziți, au cântat cocoșii a treia oară! Ne-am luat cu jocul și am întârziat prea mult. Să fugim!
Lăsară banii și se puseră pe goană, care încotro. Iar moșul coborî tiptil din pod, luă banii și porni îndărăt spre casă. Tare bucuroși erau moșul și baba! Lepădară de pe ei veșmintele cele vechi și prăpădite și luară halatele de mătase. Apoi se apucară să numere grămada de bănet.
Aurul și argintul clinchetau atât de tare, că se auzea până departe. Mânată de curiozitate, o babă de prin vecini bătu la ușă și spuse:
— Acasă sunteți? Am venit să vă cer niscai tăciuni, să-mi ațâț focul.
„Babo, uite ce-am găsit,
Bob de mazăre-aurit!
Pe câmp dacă-l vom sădi,
Boabe multe-om dobândi;
În piuă le-om macină
Și făină vom mânca.”
Se sfătuiră ei cum să facă și să dreagă, dar bobul de mazăre lunecă printre degetele unchiului, căzu pe podeaua de lut și prinse să se rostogolească. Se rostogoli, se rostogoli și nimeri într-o bortă de șoarece.
— Prinde-l, nu-l lăsa! striga moșul supărat. Ia te uită ce nenorocire! Numai ce-am găsit și noi un bob de mazăre, rotunjor și dulce, iar el, afurisitul, s-a dus învârtindu-se… Babo, dă-mi toporul!
Scos din sărite, moșneagul făcea o gălăgie nemaipomenită, înșfăcă toporul, lărgi cât putu borta de șoarece, apoi coborî fără zăbavă în vizuina aceea. Merse el ce merse, până se pomeni în adâncul pământului. Porni mai departe, cântând cât îl ținea gura:
Bob de mazăre-aurit,
Unde te-ai rostogolit?
Prin ce loc oi fi ajuns,
Unde mi te-oi fi ascuns?”
Deodată, văzu la marginea drumului un Gigio-sama 1 de piatră.
— Gigio-sama, nu cumva ai văzut bobul meu de mazăre? întrebă unchiașul.
— De văzut, l-am văzut, eu, însă uite care-i păcatul… L-am ridicat de jos, l-am fiert și l-am mâncat, răspunse Gigio-sama.
— Ha-ha-ha! Vasăzică, așa s-a întâmplat! Atunci ce să mai vorbim… L-ai mâncat, să-ți fie de bine. Eu mă întorc acasă.
Moșul dădu să pornească spre casă, lăsându-se păgubaș. Lui Gigio i se făcu milă de el:
— Stai nițel, moșule. Nu te las să pleci cu mâna goală.
— Și ce-ai putea tu să-mi dai?
— Un sfat bun: mergi înainte pe drumul ăsta, până dai de niște sioogi 2 roșii. Acolo era o gospodărie de șoareci. Șoarecii tocmai se pregătesc de nuntă, pisează orezul în piulițe. Tu dă-le o mână de ajutor. Apoi pleacă mai departe, până dai de niște sioogi negre. Acolo e bârlogul dracilor. O să-i găsești jucând arșice. Cântă de trei ori ca un cocoș, iar dracii o vor lua la fugă, și toți banii lor îți vor rămâne ție.
Moșul îi mulțumi pentru sfat și porni la drum. Merse înainte până ce văzu niște sioogi roșii.
— Acasă-s gospodarii? strigă unchiașul.
Șoricioaica-mireasă, îmbrăcată în rochie de nuntă ieși și întrebă:
— Ce vânt te-aduce pe la noi, moșule?
— Am auzit că faceți nuntă și am venit să vă dau o mână de ajutor la pisatul orezului.
— Păi ai picat tocmai bine, avem mare nevoie de ajutor. Hai înăuntru, moșule!
În casă, totul era rânduit cum nu se poate mai frumos. În cea dintâi odaie se aflau sobițe de bronz, iar pe niște măsuțe roșii, o mulțime de castronașe roșii, lăcuite. Odaia a doua aceea era plină cu halate de mătase. Erau atât de multe halate, că nici nu le puteai număra. În ce a de-a treia încăpere se aflau puzderie de șoareci care pisau orez în piulițe de aur curat, cântând de zor:
Pisălogul saltă, bate,
Măcinăm pe săturate!
Dar când miaună pisica,
Pe toţi ne alungă frica…
Macină de zor, mireasă;
Fără preget și voioasă,
Că ai mire ca un soare
Și-i stăpân peste cele toate.”
Moșul luă o piuliță și începu să piseze. Își făcea treaba cu spor și cu îndemânare. Șoarecii fură încântați și-i dăruiră două halate de mătase roșie.
Unchiașul luă darurile, le mulțumi șoarecilor și porni mai departe, către adâncurile subpământene. Merse ce merse, până dădu de niște sioogi negre. De după ele răsuna un ciocnetul arșicelor și se auzea zdrăngănit de strune. Pasămite, dracii jucau arșice și se veseleau. Moșul se ascunse în podul grajdului, ca să nu-l zărească tartorii. Când se făcu noapte târzie, luă vânturătoarea și începu să bocăne și să troncăne, făcând o larmă asurzitoare. Apoi strigă din răsputeri, aidoma cocoșului:
— Cucuriguuu!
Dracii înlemniră:
— Fraților, nu mai e mult până la ziuă! Ăsta a fost primul cântat al cocoșilor.
Moșul mai așteptă puțin, apoi începu din nou să hodorogească vânturătoarea și să cânte cu foc:
— Valeu, iacă-tă și-al doilea cântat! se speriară dracii.
Moșul nu mai zăbovi mult și porni iar tărăboiul, strigând din răsputeri cucurigu. Dracii o sfecliră de-a binelea:
— Auziți, au cântat cocoșii a treia oară! Ne-am luat cu jocul și am întârziat prea mult. Să fugim!
Lăsară banii și se puseră pe goană, care încotro. Iar moșul coborî tiptil din pod, luă banii și porni îndărăt spre casă. Tare bucuroși erau moșul și baba! Lepădară de pe ei veșmintele cele vechi și prăpădite și luară halatele de mătase. Apoi se apucară să numere grămada de bănet.
Aurul și argintul clinchetau atât de tare, că se auzea până departe. Mânată de curiozitate, o babă de prin vecini bătu la ușă și spuse:
— Acasă sunteți? Am venit să vă cer niscai tăciuni, să-mi ațâț focul.
Se uită din prag și rămase înmărmurită:
— Să vezi și să nu crezi! De unde atâta bogăție strânserăți?
Moșul îi povesti tot, cum a fost:
— Uite-așa și-așa… Ne-am pricopsit cu o mulțime de bani și cu halatele astea roșii. Vino să te minunezi și tu.
— Simt cum mă cuprinde pizma, spuse vecina. Mare noroc pe voi! Dau fuga acasă să-l trimit și pe moșul meu în gaura de șoarece.
Alergă acasă cât o țineau picioarele și se apucă să măture prin odaie. Bărbatului îi porunci să caute în bucătărie. Dar cu toată străduința lui, acesta nu găsi niciun bob de mazăre.
— Babo, spuse omul în cele din urmă, adu un bob de mazăre din sac.
Bătrâna aduse bobul și unchiașul îl aruncă în borta de șoarece, își croi apoi drum cu toporul și nimeri sub pământ. Merse el ce merse și, întocmai cum i se povestise, îl întâlni la marginea drumului pe Gigio-sama de piatră. Moșul îl întrebă:
— N-ai văzut cumva bobul meu de mazăre? S-a rostogolit pe-aici.
— De văzut l-am văzut eu, dar m-au împins păcatele să-l iau de jos și să-l mănânc.
— Nemernicule! se oțărî la el moșul cel lacom. Cum ai îndrăznit să înfuleci un bob de mazăre străin?! Auzi colo, bunătate de bob! Cum o să răscumperi acuma paguba care mi-ai făcut-o? Să-mi dai repede în schimb un maldăr de halate de mătase și un poloboc de bani!
Gigio-sama se posomorî, dar îi dete și lui povața cunoscută. Moșul cel lacom porni mai departe cântând:
„Bob de mazăre-ndrăcit,
Unde te-ai rostogolit?
Hoţule, să-mi dai în loc
Halate multe și-un poloboc!”
Curând ajunse la sioogile cele roșii. Din casă se auzea întru-una: Poc-poc-poc!”. Șoarecii pisau grăunțe în piulițele de aur, cântând cât îi ținea gura:
Pisălogul saltă, bate,
Măcinăm pe săturate!
Dar când miaună pisica,
Pe toţi ne alungă frica…
Moșneagul cel lacom intră în casa șoarecilor și văzu acolo comori nemaiîntâlnite. Peste tot atârnau halate de mătase roșie, pe măsuțe roșii se aflau mulțime de castronașe roșii, lăcuite, grămezi de bani zăceau prin colțuri. Moșului i se aprinseră ochii de poftă. „Cum aș face să pun mâna pe toate aceste avuții? se întrebă el. Ia stai, păi e foarte simplu! N-am decât să miaun ca pisica!”.
Și începu să miaune din răsputeri:
— Miaaauu! Miorlaaau!
Deodată se stinseră toate luminile din casa șoarecilor. Se făcu un întuneric de-ți vârai degetele în ochi. Pieriseră ca prin minune și casa și șoarecii. Moșneagul dibuia cu mâinile în jur, ca orbii. Își urmă drumul așa, pe pipăite, și după ce merse un timp, în calea lui luci o luminiță și văzu sioogile cele negre. Dincolo de ele zornăiau arșicele.
Moșul se uită printr-o gaură și-i văzu pe draci jucând de mama focului, cu grămada de bani între ei. „Înseamnă că arătarea aia de piatră nu m-a mințit”, își zise lacomul unchiaș. Și pe furișă să nu-l simtă încornorații și se sui în pod, cocoțându-se pe-o grindă.
Se făcu miezul nopții. „Cred că a sosit clipa!” gândi moșul. Luă vânturătoarea și începu s-o agite. Apoi strigă tare de tot:
— Hei, împielițaților, a cântat cocoșul întâia oară!
Dracii rămaseră încremeniți:
— Ce-o mai fi și asta?
„Merge bine treaba!” își zise unchiașul, mulțumit. Și strigă iarăși, cât putu de tare:
— Al doilea cântat al cocoșilor!
Dracii se holbară nedumeriți, unii la alții:
— Ați auzit? Iar strigă cineva!
Moșul o luase razna de tot. „Trebuie să-i sperii zdravăn, ca s-o ia la sănătoasa” se gândi el. Și răcni asurzitor:
— Hei, voi de-acolo! A cântat cocoșul a treia oară!
— Al cui o fi glasul ăsta? se mirară dracii.
— Păi și noaptea trecută ne-a păcălit cineva, făcând pe cocoșul, și ne-a luat toți bănișorii!
— Se vede că nu i-au ajuns dacă a venit iar…
— Puneți mâna pe el! Ciomăgiți-l!
Moșul cel lacom se sperie și lunecă de pe grinda podului, gata să cadă în mijlocul dracilor. Dar se agăță cu nasul de un cui și rămase spânzurat, dând din picioare. Cu toate că era agățat, ori de frică, îl apucă râsul: Ha-ha-ha! Ile-he-he!”. Tartorii se înfuriară și mai tare:
— Moșneag blestemat, stai că-ți arătăm noi ție!
— Tu ne-ai furat banii, hoțomanule!
Și năpustindu-se asupra lui cu bâtele, îl chelfăniră tare de tot, până-l umplură de sânge. Moșneagul scăpă cu mare greutate din ghearele lor și porni plângând și văicărindu-se către borta de șoarece, să iasă la lumină.
Baba, care se uita în gaură, se bucură nespus:
— Bărbățelul meu se întoarce în halat roșu și cântă vesel nevoie- mare! Nu mai vreau să port zdrențe!
Zicând acestea, lepădă hainele cele vechi și le aruncă în foc.
Așa se încheie povestea.
Vă doresc fericire! Vă doresc fericire!
1 Gigio - zeu, budist, personaj îndrăgit al poveștilor japoneze. Se consideră protectorul copiilor și călătorilor. Statuia lui de piatră e așezată adesea lângă drum. Sama - term de reverență care însoțește numele de oameni.
2 Sioogi - uși glisante combinate din hârtie, ca și fusuma.
— Să vezi și să nu crezi! De unde atâta bogăție strânserăți?
Moșul îi povesti tot, cum a fost:
— Uite-așa și-așa… Ne-am pricopsit cu o mulțime de bani și cu halatele astea roșii. Vino să te minunezi și tu.
— Simt cum mă cuprinde pizma, spuse vecina. Mare noroc pe voi! Dau fuga acasă să-l trimit și pe moșul meu în gaura de șoarece.
Alergă acasă cât o țineau picioarele și se apucă să măture prin odaie. Bărbatului îi porunci să caute în bucătărie. Dar cu toată străduința lui, acesta nu găsi niciun bob de mazăre.
— Babo, spuse omul în cele din urmă, adu un bob de mazăre din sac.
Bătrâna aduse bobul și unchiașul îl aruncă în borta de șoarece, își croi apoi drum cu toporul și nimeri sub pământ. Merse el ce merse și, întocmai cum i se povestise, îl întâlni la marginea drumului pe Gigio-sama de piatră. Moșul îl întrebă:
— N-ai văzut cumva bobul meu de mazăre? S-a rostogolit pe-aici.
— De văzut l-am văzut eu, dar m-au împins păcatele să-l iau de jos și să-l mănânc.
— Nemernicule! se oțărî la el moșul cel lacom. Cum ai îndrăznit să înfuleci un bob de mazăre străin?! Auzi colo, bunătate de bob! Cum o să răscumperi acuma paguba care mi-ai făcut-o? Să-mi dai repede în schimb un maldăr de halate de mătase și un poloboc de bani!
Gigio-sama se posomorî, dar îi dete și lui povața cunoscută. Moșul cel lacom porni mai departe cântând:
„Bob de mazăre-ndrăcit,
Unde te-ai rostogolit?
Hoţule, să-mi dai în loc
Halate multe și-un poloboc!”
Curând ajunse la sioogile cele roșii. Din casă se auzea întru-una: Poc-poc-poc!”. Șoarecii pisau grăunțe în piulițele de aur, cântând cât îi ținea gura:
Pisălogul saltă, bate,
Măcinăm pe săturate!
Dar când miaună pisica,
Pe toţi ne alungă frica…
Moșneagul cel lacom intră în casa șoarecilor și văzu acolo comori nemaiîntâlnite. Peste tot atârnau halate de mătase roșie, pe măsuțe roșii se aflau mulțime de castronașe roșii, lăcuite, grămezi de bani zăceau prin colțuri. Moșului i se aprinseră ochii de poftă. „Cum aș face să pun mâna pe toate aceste avuții? se întrebă el. Ia stai, păi e foarte simplu! N-am decât să miaun ca pisica!”.
Și începu să miaune din răsputeri:
— Miaaauu! Miorlaaau!
Deodată se stinseră toate luminile din casa șoarecilor. Se făcu un întuneric de-ți vârai degetele în ochi. Pieriseră ca prin minune și casa și șoarecii. Moșneagul dibuia cu mâinile în jur, ca orbii. Își urmă drumul așa, pe pipăite, și după ce merse un timp, în calea lui luci o luminiță și văzu sioogile cele negre. Dincolo de ele zornăiau arșicele.
Moșul se uită printr-o gaură și-i văzu pe draci jucând de mama focului, cu grămada de bani între ei. „Înseamnă că arătarea aia de piatră nu m-a mințit”, își zise lacomul unchiaș. Și pe furișă să nu-l simtă încornorații și se sui în pod, cocoțându-se pe-o grindă.
Se făcu miezul nopții. „Cred că a sosit clipa!” gândi moșul. Luă vânturătoarea și începu s-o agite. Apoi strigă tare de tot:
— Hei, împielițaților, a cântat cocoșul întâia oară!
Dracii rămaseră încremeniți:
— Ce-o mai fi și asta?
„Merge bine treaba!” își zise unchiașul, mulțumit. Și strigă iarăși, cât putu de tare:
— Al doilea cântat al cocoșilor!
Dracii se holbară nedumeriți, unii la alții:
— Ați auzit? Iar strigă cineva!
Moșul o luase razna de tot. „Trebuie să-i sperii zdravăn, ca s-o ia la sănătoasa” se gândi el. Și răcni asurzitor:
— Hei, voi de-acolo! A cântat cocoșul a treia oară!
— Al cui o fi glasul ăsta? se mirară dracii.
— Păi și noaptea trecută ne-a păcălit cineva, făcând pe cocoșul, și ne-a luat toți bănișorii!
— Se vede că nu i-au ajuns dacă a venit iar…
— Puneți mâna pe el! Ciomăgiți-l!
Moșul cel lacom se sperie și lunecă de pe grinda podului, gata să cadă în mijlocul dracilor. Dar se agăță cu nasul de un cui și rămase spânzurat, dând din picioare. Cu toate că era agățat, ori de frică, îl apucă râsul: Ha-ha-ha! Ile-he-he!”. Tartorii se înfuriară și mai tare:
— Moșneag blestemat, stai că-ți arătăm noi ție!
— Tu ne-ai furat banii, hoțomanule!
Și năpustindu-se asupra lui cu bâtele, îl chelfăniră tare de tot, până-l umplură de sânge. Moșneagul scăpă cu mare greutate din ghearele lor și porni plângând și văicărindu-se către borta de șoarece, să iasă la lumină.
Baba, care se uita în gaură, se bucură nespus:
— Bărbățelul meu se întoarce în halat roșu și cântă vesel nevoie- mare! Nu mai vreau să port zdrențe!
Zicând acestea, lepădă hainele cele vechi și le aruncă în foc.
Așa se încheie povestea.
Vă doresc fericire! Vă doresc fericire!
1 Gigio - zeu, budist, personaj îndrăgit al poveștilor japoneze. Se consideră protectorul copiilor și călătorilor. Statuia lui de piatră e așezată adesea lângă drum. Sama - term de reverență care însoțește numele de oameni.
2 Sioogi - uși glisante combinate din hârtie, ca și fusuma.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
