Cel mai mare mincinos - poveste scurtă japoneză
Citește basmul japonez "Cel mai mare mincinos" în care este vorba despre trei mincinoși vestiți din orașele Edo, Osaka și Kyoto, care atunci când se întâlneau, se mințeau unul pe altul. Într-o zi, mincinosul din Kyoto, împreună cu cel din Edo plecară în vizită la mincinosul din Osaka, dar înaintea lor veni băiatul acestuia care le spuse că tatăl lui nu este acasă pentru că s-a dus să sprijine un munte care stătea să cadă din cauza uraganului. Întrebat de mama lui, băiatul le-a spus celor doi mincinoși că mama lui a plecat să cârpească pământul Indiei care era gata gata să se rupă în două.
Citește povestea japoneză "Cel mai mare mincinos"
Trăiau odinioară, în orașele Edo, Osaka și Kyoto, trei mincinoși vestiți. De cum se adunau tustrei, se și apucau să mintă, care mai de care. Unul spunea:
— Nu demult, am rupt cerul de pământ, apoi mi-am astupat o nară cu cerul și cealaltă cu pământul. Dar degeaba, că nările tot goale mi-au rămas. Auziți-le numai cum șuieră…
— Asta nu-i nimic, spunea al doilea. Deunăzi mă jucam, săltând cerul și pământul cu bobârnace. Deodată am strănutat din răsputeri și gata, au pierit fără urmă, și cerul, și pământul.
Al treilea nu se lăsă mai prejos:
— Odată soarele pârjolea fără milă. Tot gândindu-mă ce e de făcut, mi-am pus pe cap întreaga lume, ca pe-o pălărie. Și cu toate că umbra nu era prea mare, de bine, de rău, am răbdat iarăși.
Născoceau vrute și nevrute. Dar cu toate că se certau ades, încă nu hotărâseră care dintre ei e cel mai mare mincinos.
Într-o zi, mincinosul din Kyoto, împreună cu cel din Edo, se duseră în ospeție la mincinosul din Osaka. Feciorul cel mic al gazdei le ieși în întâmpinare:
— Tata nu-i acasă.
— Dar unde s-a dus?
— Păi zicea că uraganul a povârnit atât de rău muntele Fugi, că abia se mai ține, gata-gata să cadă. S-a dus să-l sprijine cu două bețișoare de chibrit.
— Dar maică-ta unde e?
— Mama spune că întreg pământul Indiei s-a rupt în bucăți. A luat cu ea trei ace de cusut și s-a dus să-l cârpească.
Amândoi mincinoșii amuțiră. Voiră mai întâi să dea bir cu fugiții, fără să se mai uite în urmă. După câțiva pași se întoarseră plini de ciudă:
— Ia ascultă, măi băiete! Zilele trecute vijelia a luat de la noi o piuă mare de piatră. Nu cumva a adus-o până la casa voastră?
— S-ar putea, răspunse copilul. Ia uitați-vă, nu cumva piua voastră s-a încurcat în pânza aia de păianjen de sub fereastră?
Mușcându-și buzele, amândoi mincinoșii făcură calea-ntoarsă.
Între timp, tatăl se înapoie acasă.
— Au fost pe la noi unchiul din Edo și cel din Kyoto, îi spuse băiatul.
— Ce vorbești? Și?
— M-au întrebat: „Unde e tatăl tău?” Iar eu le-am spus că muntele Fugi abia se mai ține, fiindcă l-a clătinat uraganul din temelie și tu te-ai dus să-l sprijini cu două bețișoare de chibrit. Apoi m-au întrebat: „Dar maică-ta unde e?” Iar eu le-am spus că pământul Indiei s-a rupt în bucăți și mama s-a dus cu trei ace să-l cârpească. Au dat să plece, dar s-au întors și m-au întrebat dacă nu cumva furtuna a adus la noi piua lor de piatră. Iar eu le-am spus: „Uitați-vă, poate că piua voastră s-a prins în pânza de păianjen de colo”. După asta au plecat cu coada între picioare.
Auzind acestea, tatăl se simți cuprins de spaimă:
— Ești abia un copil și minți cu atâta nerușinare! N-am nevoie de un asemenea fiu în casa mea. Te voi duce undeva, departe.
Puse băiatul într-un sac gol de cărbuni, îl legă bine la gură, îl luă în spinare și plecă.
— Nu demult, am rupt cerul de pământ, apoi mi-am astupat o nară cu cerul și cealaltă cu pământul. Dar degeaba, că nările tot goale mi-au rămas. Auziți-le numai cum șuieră…
— Asta nu-i nimic, spunea al doilea. Deunăzi mă jucam, săltând cerul și pământul cu bobârnace. Deodată am strănutat din răsputeri și gata, au pierit fără urmă, și cerul, și pământul.
Al treilea nu se lăsă mai prejos:
— Odată soarele pârjolea fără milă. Tot gândindu-mă ce e de făcut, mi-am pus pe cap întreaga lume, ca pe-o pălărie. Și cu toate că umbra nu era prea mare, de bine, de rău, am răbdat iarăși.
Născoceau vrute și nevrute. Dar cu toate că se certau ades, încă nu hotărâseră care dintre ei e cel mai mare mincinos.
Într-o zi, mincinosul din Kyoto, împreună cu cel din Edo, se duseră în ospeție la mincinosul din Osaka. Feciorul cel mic al gazdei le ieși în întâmpinare:
— Tata nu-i acasă.
— Dar unde s-a dus?
— Păi zicea că uraganul a povârnit atât de rău muntele Fugi, că abia se mai ține, gata-gata să cadă. S-a dus să-l sprijine cu două bețișoare de chibrit.
— Dar maică-ta unde e?
— Mama spune că întreg pământul Indiei s-a rupt în bucăți. A luat cu ea trei ace de cusut și s-a dus să-l cârpească.
Amândoi mincinoșii amuțiră. Voiră mai întâi să dea bir cu fugiții, fără să se mai uite în urmă. După câțiva pași se întoarseră plini de ciudă:
— Ia ascultă, măi băiete! Zilele trecute vijelia a luat de la noi o piuă mare de piatră. Nu cumva a adus-o până la casa voastră?
— S-ar putea, răspunse copilul. Ia uitați-vă, nu cumva piua voastră s-a încurcat în pânza aia de păianjen de sub fereastră?
Mușcându-și buzele, amândoi mincinoșii făcură calea-ntoarsă.
Între timp, tatăl se înapoie acasă.
— Au fost pe la noi unchiul din Edo și cel din Kyoto, îi spuse băiatul.
— Ce vorbești? Și?
— M-au întrebat: „Unde e tatăl tău?” Iar eu le-am spus că muntele Fugi abia se mai ține, fiindcă l-a clătinat uraganul din temelie și tu te-ai dus să-l sprijini cu două bețișoare de chibrit. Apoi m-au întrebat: „Dar maică-ta unde e?” Iar eu le-am spus că pământul Indiei s-a rupt în bucăți și mama s-a dus cu trei ace să-l cârpească. Au dat să plece, dar s-au întors și m-au întrebat dacă nu cumva furtuna a adus la noi piua lor de piatră. Iar eu le-am spus: „Uitați-vă, poate că piua voastră s-a prins în pânza de păianjen de colo”. După asta au plecat cu coada între picioare.
Auzind acestea, tatăl se simți cuprins de spaimă:
— Ești abia un copil și minți cu atâta nerușinare! N-am nevoie de un asemenea fiu în casa mea. Te voi duce undeva, departe.
Puse băiatul într-un sac gol de cărbuni, îl legă bine la gură, îl luă în spinare și plecă.
Merse el ce merse, până dădu în cale de-o crâșmă. Cum îi cam plăcea să bea, atârnă sacul de creanga unui copac și intră să tragă o dușcă.
Micul mincinos găsise o gaură în sac și se tot uita prin ea. Uitându-se el așa, văzu un moșneag gârbovit, care abia se târa pe drum. Niciuna, nici două, începu să bolborosească un fel de descântec:
— Moșule, fă-te tânăr! Moșule, fă-te tânăr!
Unchiașul se apropie și întrebă:
— Hei, care ești și ce faci acolo, în sac?
— Păi ăsta-i un sac fermecat. E de-ajuns să intri în el și să rostești descântecul: „Moșule fă-te tânăr, moșule, fă-te tânăr!” că te și pomenești întinerit. Uite, azi-dimineață nu eram decât un prăpădit, dar am stat câtva timp în sac și am întinerit. Mi-e teamă însă că am spus de prea multe ori descântecul, fiindcă am ajuns aproape un copilandru.
De mirare, moșul făcu ochii mari:
— Ia te uită ce sac năzdrăvan! Păi vreau și eu să întineresc. Lasă- mă și pe mine să intru!
— Te las, firește că te las, însă nu pe degeaba.
— Uite, îți dau aceste plăcintuțe mangiu (1). Sunt tare bune.
Băiatul luă plăcințelele, îl băgă pe moșneag în locul lui, în sac, și o tuli spre casă.
După o vreme, tatăl ieși din cârciumă vesel nevoie-mare. Dezlegă sacul, se uită în el și rămase împietrit: înăuntru, în locul băiatului, era un moș necunoscut, care striga cât putea:
— Moșule, fă-te tânăr! Moșule, fă-te tânăr!
Îl luă la zor pe unchiaș, dar aflând despre ce e vorba, mai să-și piardă mințile de supărare:
— Auzi, nemernicul! Păi ăsta-i fiul meu cel mic, un mincinos cum nu s-a mai pomenit. V-a mințit fără rușine. Iertați-l, rogu-vă, fiți mărinimos!
Tatăl se întoarse acasă plin de furie. Fecioru-său ajunse cu mult înainte, ședea și înfuleca la mangiu. Bătrânul mincinos îl înșfacă pe mincinosul cel mic de guler și-l vârî din nou în sacul de cărbuni:
— Las’ că de data asta nu-mi mai scapi tu…
Porni cu el pe alt drum. Dar vezi că și pe-acolo se aflau crâșme destule. Se stăpâni el cât se stăpâni, dar năravul fu mai tare. Agăță sacul de-o creangă și intră să bea.
Băiatul se uită prin găurică și văzu venind pe drum o băbuță cam chioară, care-și pipăia toiagul. O lăsă să se apropie, apoi începu să îndruge alt descântec:
— Ochilor, recăpătați-vă vederea! Ochilor, luminați-vă!
Mirându-se grozav, bătrâna întrebă:
— Ce faci acolo, fiule?
— Cum ce fac? Stau în sacul vrăjit și spun descântecul: „Ochilor, luminați-vă! Ochilor, luminați-vă!” De azi-dimineață rostesc descântecul și iată, vederea mi s-a limpezit. Și când te gândești că eram orb de-a binelea, nu zăream nimic…
— O, ce sac minunat! Eu, băiete, nu văd aproape deloc. Nu s-ar putea să mă lași și pe mine înăuntru, măcar o clipă?
— Ba, te las, cum nu, dar ce-mi dai drept răsplată?
— Uite, am la mine niște hurma (2). Ți-o dau pe toată.
Îi dădu băiatului un coș întreg de hurma, iar el ascunse baba în sac și o luă la fugă spre casă, cât îl țineau picioarele.
Nu trecu mult și tatăl ieși vesel din cârciumă. Se uită el în sac, și ce să vadă? O băbuță tăcută clipea din ochi, bolborosind întruna:
— Ochilor, luminați-vă! Ochilor, luminați-vă!
O slobozi pe bătrână din sac, neștiind cum să-i mai ceară iertare:
— Asta a fost o șotie de-a fiului meu. Un nemernic și un mincinos înrăit. Iertați-l, rogu-vă!
Tatăl se întoarse acasă.
Băiatul se ghiftuise cu hurma și sforăia tolănit pe rogojină, cu mâinile și picioarele desfăcute.
Ce să mai scoți dintr-unul ca ăsta?
De atunci, cumătrul din Edo, cel din Osaka și cel din Kyoto nu s- au mai sfădit care dintre ei e cel mai mare mincinos.
1 Un fel de chiflă făcută din pastă de fasole.
2 Un fruct tropical.
Micul mincinos găsise o gaură în sac și se tot uita prin ea. Uitându-se el așa, văzu un moșneag gârbovit, care abia se târa pe drum. Niciuna, nici două, începu să bolborosească un fel de descântec:
— Moșule, fă-te tânăr! Moșule, fă-te tânăr!
Unchiașul se apropie și întrebă:
— Hei, care ești și ce faci acolo, în sac?
— Păi ăsta-i un sac fermecat. E de-ajuns să intri în el și să rostești descântecul: „Moșule fă-te tânăr, moșule, fă-te tânăr!” că te și pomenești întinerit. Uite, azi-dimineață nu eram decât un prăpădit, dar am stat câtva timp în sac și am întinerit. Mi-e teamă însă că am spus de prea multe ori descântecul, fiindcă am ajuns aproape un copilandru.
De mirare, moșul făcu ochii mari:
— Ia te uită ce sac năzdrăvan! Păi vreau și eu să întineresc. Lasă- mă și pe mine să intru!
— Te las, firește că te las, însă nu pe degeaba.
— Uite, îți dau aceste plăcintuțe mangiu (1). Sunt tare bune.
Băiatul luă plăcințelele, îl băgă pe moșneag în locul lui, în sac, și o tuli spre casă.
După o vreme, tatăl ieși din cârciumă vesel nevoie-mare. Dezlegă sacul, se uită în el și rămase împietrit: înăuntru, în locul băiatului, era un moș necunoscut, care striga cât putea:
— Moșule, fă-te tânăr! Moșule, fă-te tânăr!
Îl luă la zor pe unchiaș, dar aflând despre ce e vorba, mai să-și piardă mințile de supărare:
— Auzi, nemernicul! Păi ăsta-i fiul meu cel mic, un mincinos cum nu s-a mai pomenit. V-a mințit fără rușine. Iertați-l, rogu-vă, fiți mărinimos!
Tatăl se întoarse acasă plin de furie. Fecioru-său ajunse cu mult înainte, ședea și înfuleca la mangiu. Bătrânul mincinos îl înșfacă pe mincinosul cel mic de guler și-l vârî din nou în sacul de cărbuni:
— Las’ că de data asta nu-mi mai scapi tu…
Porni cu el pe alt drum. Dar vezi că și pe-acolo se aflau crâșme destule. Se stăpâni el cât se stăpâni, dar năravul fu mai tare. Agăță sacul de-o creangă și intră să bea.
Băiatul se uită prin găurică și văzu venind pe drum o băbuță cam chioară, care-și pipăia toiagul. O lăsă să se apropie, apoi începu să îndruge alt descântec:
— Ochilor, recăpătați-vă vederea! Ochilor, luminați-vă!
Mirându-se grozav, bătrâna întrebă:
— Ce faci acolo, fiule?
— Cum ce fac? Stau în sacul vrăjit și spun descântecul: „Ochilor, luminați-vă! Ochilor, luminați-vă!” De azi-dimineață rostesc descântecul și iată, vederea mi s-a limpezit. Și când te gândești că eram orb de-a binelea, nu zăream nimic…
— O, ce sac minunat! Eu, băiete, nu văd aproape deloc. Nu s-ar putea să mă lași și pe mine înăuntru, măcar o clipă?
— Ba, te las, cum nu, dar ce-mi dai drept răsplată?
— Uite, am la mine niște hurma (2). Ți-o dau pe toată.
Îi dădu băiatului un coș întreg de hurma, iar el ascunse baba în sac și o luă la fugă spre casă, cât îl țineau picioarele.
Nu trecu mult și tatăl ieși vesel din cârciumă. Se uită el în sac, și ce să vadă? O băbuță tăcută clipea din ochi, bolborosind întruna:
— Ochilor, luminați-vă! Ochilor, luminați-vă!
O slobozi pe bătrână din sac, neștiind cum să-i mai ceară iertare:
— Asta a fost o șotie de-a fiului meu. Un nemernic și un mincinos înrăit. Iertați-l, rogu-vă!
Tatăl se întoarse acasă.
Băiatul se ghiftuise cu hurma și sforăia tolănit pe rogojină, cu mâinile și picioarele desfăcute.
Ce să mai scoți dintr-unul ca ăsta?
De atunci, cumătrul din Edo, cel din Osaka și cel din Kyoto nu s- au mai sfădit care dintre ei e cel mai mare mincinos.
1 Un fel de chiflă făcută din pastă de fasole.
2 Un fruct tropical.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
