Taro leneșul - poveste japoneză
Citește povestea basm japonez pentru copii "Taro leneșul" despre un om japonez ciudat care se numea Monogusa Taro, ceea ce însemna Taro Leneșul. El era foarte leneș și nu făcea nimic niciodată, însă tot era și el bun la ceva. Se pricepea de minune să ridice case imaginare și mereu se ducea în spatele casei unde spunea el cum ar ridica o casă masă cu grădină pe care s-o vadă lumea din toate părțile. Însă erau doar vorbe, pentru că Taro nu fusese în stare să-și ridice măcar o căsuță mică. El înfipsese patru pari în pământ și pusese o rogojină deasupra și acolo își petrecea tot timpul. I se mai făcea milă la câte un om de el și-i mai dădea câte ceva de mâncare, dar într-o zi, primi de la un om niște turtițe de orez, rămase de la o nuntă. Taro le mâncă aproape pe toate, dar se gândi că ar fi bine dacă ar opri una pentru o altă zi.
Citește povestea japoneză "Taro leneșul"
În satul Atarașinogo din județul Țukama, unul dintre cele zece județe ale provinciei Șinano, care se află la cel mai depărtat hotar al regiunii Tosando, trăia cândva un om ciudat, pe nume Monogusa Taro Higiikasu. Monogusa Taro nu înseamnă altceva decât Taro Leneșul. Porecla era îndreptățită, căci într-adevăr pe meleagurile acelea nu se mai pomenise un leneș atât de înrăit.
Dar la ceva tot era bun Taro Leneșul: se pricepea ca nimeni altul să înalțe cu închipuirea case minunate.
„În jurul casei, își zicea Taro, aș ridica o îngrăditură de pământ cu patru laturi și eu aș săpa lacuri și în partea de răsărit, și în cea de apus, și în cea de miazănoapte, și în sud ca să se vadă de pretutindeni. În mijlocul lor aș face niște ostroave pe care le-aș sădi cu pini și criptomeri, iar lacurile le-aș uni între ele prin punți arcuite. I-aș pune pe cioplitorii în lemn să împodobească frumos parapetele. Acareturile le-aș face lungi de doisprezece keni, iar trecerile acoperite de nouă keni… Aș clădi chioșcuri pentru pescuit sau doar așa, pentru odihnă, aș sădi livezi de pruni și de paulovnii 1, iar fiecare livadă aș înconjura-o cu un gard viu, de bambus. Aș semăna peste tot flori de cele mai rare soiuri.
Casa cea Mare aș vrea să fie lată de doisprezece keni și aș acoperi-o cu coajă de chiparos, iar tavanul l-aș căptuși cu brocat scump. Căpriorii acoperișului și cei de la streașină i-aș întări cu podoabe de argint suflat cu aur.
Perdelele aș porunci să fie cusute cu mărgăritare și nestemate… Toate clădirile, până la cel mai neînsemnat grajd, ar fi cum nu se poate mai mărețe și mai încăpătoare. Da, o asemenea casă aș vrea eu să înalț…”
Însă nici pomeneală de un asemenea palat mândru: Bietul Taro nu fusese în stare măcar să-și înjghebe o locuință cât de cât omenească. Înfipsese în pământ patru prăjini de bambus pe care întinse o rogojină găurită, în chip de acoperiș. Sălașul acesta prăpădit nu-l apăra pe Taro de biciuirea ploii, nici de dogoarea soarelui. Pielea de pe mâini și de pe picioare îi crăpase și se cojise, coatele i se acoperiseră de murdărie ca de mușchi, păduchii și purecii îl pișcau fără milă.
E greu să scapi de calicie. Ca să faci negoț, ai nevoie de bani. Ca să te-apuci de-un meșteșug oarecare, trebuie mai întâi să-l înveți. Așa încât nu-i rămăsese altceva decât să locuiască pe pământ. Zăcea Taro câte patru, cinci zile în șir, fără să se clintească de jos, fără să facă o figură. Din când în când câte cineva își mai făcea pomană cu el.
Astfel, odată, un om milostiv îi dădu niște turtițe de orez, rămase de la o nuntă:
— Ia de colea, sărace. Tare flămând trebuie să mai fii...?
Rareori îi pica asemenea pleașcă. Taro înfulecă la repezeală patru turtite, dar pe-a cincea o puse, deoparte, zicându-și: „Dacă o păstrez, măcar știu că nu voi pieri de foame atât curând. Dacă o mănânc, pierd orice nădejde”.
Se uita lung și cu duioșie la turtiță lui, gândindu-se ca un om chibzuit: „Da, da, am s-o păstrez până ce mi se va dărui alta”. Când ațipea, o băga în sân, să nu i-o fure cineva. O scotea de-acolo, o mirosea, o lingea, iar uneori și-o punea pe cap, ca o podoabă. Dar tot punându-și-o el pe cap, turtița îi căzu și până s-apuce s-o prindă, se rostogoli tocmai în mijlocul drumului. Taro se uită după ea cu o privire tristă, întrebându-se: „Să mă scol oare și să mă duc s-o iau? Vai, grozav mi-e de lene. Lasă, odată tot trebuie să treacă cineva pe-aici. O să-l rog pe omul acela să mi-o aducă.”
Prevăzător, își luă lângă sine un băț lung de bambus ca să alunge câinii pribegi. Așteaptă el trei zile încheiate, dar ca un făcut, nimeni nu se arătă pe drum. În cele din urmă tot se ivi cineva, dar nu un drumeț oarecare, ci însuși bogatul stăpân al moșiilor din partea locului, nobilul Atarașino Nobuioori, care avea rangul de dregător al departamentului de stânga al pazei porților de la curte. Atarașino plecase la vânătoare cu șoimi și luase cu sine, pe lângă oștenii de pază, nu mai puțin de o jumătate de sută de hăitași. Văzându-l pe măritul dregător, Taro săltă alene capul spre el:
— Hei, ascultă, om bun! Vezi că acolo, în mijlocul drumului, e o turtită de orez. Ridic-o, rogu-te, și adu-mi-o.
Dar nimeni nu-i luă în seamă vorbele. „Măi, ce puturoșenie! își zise Taro supărat. Cum de e în stare ăsta să cârmuiască pământuri atât de întinse, dacă i se pare greu să se dea jos de pe cal și să ridice o biată turtită?! Și eu care credeam că sunt cel mai mare leneș din lume…” Apoi începu să strige plin de obidă:
— Vai, vai, om fără milă și fără rușine!
Stăpânul moșiei era o fire aprigă. Aprins de mânie întoarse numaidecât calul:
— Ce tot bombănești acolo, nătărăule? Nu cumva tu vei fi fiind Taro Leneșul, cel vestit pretutindeni?
— Firește că eu sunt. Parcă mai e vreunul să-mi semene?
— Ia spune, cum de izbutești tu să faci umbră pământului?
— Iac-așa. Când oamenii mă miluiesc cu ceva, atunci mănânc pe săturate. Când nu, zac aicea flămând câte patru, cinci zile. Dar mi s-a întâmplat să rabd și zece în cap.
Dar la ceva tot era bun Taro Leneșul: se pricepea ca nimeni altul să înalțe cu închipuirea case minunate.
„În jurul casei, își zicea Taro, aș ridica o îngrăditură de pământ cu patru laturi și eu aș săpa lacuri și în partea de răsărit, și în cea de apus, și în cea de miazănoapte, și în sud ca să se vadă de pretutindeni. În mijlocul lor aș face niște ostroave pe care le-aș sădi cu pini și criptomeri, iar lacurile le-aș uni între ele prin punți arcuite. I-aș pune pe cioplitorii în lemn să împodobească frumos parapetele. Acareturile le-aș face lungi de doisprezece keni, iar trecerile acoperite de nouă keni… Aș clădi chioșcuri pentru pescuit sau doar așa, pentru odihnă, aș sădi livezi de pruni și de paulovnii 1, iar fiecare livadă aș înconjura-o cu un gard viu, de bambus. Aș semăna peste tot flori de cele mai rare soiuri.
Casa cea Mare aș vrea să fie lată de doisprezece keni și aș acoperi-o cu coajă de chiparos, iar tavanul l-aș căptuși cu brocat scump. Căpriorii acoperișului și cei de la streașină i-aș întări cu podoabe de argint suflat cu aur.
Perdelele aș porunci să fie cusute cu mărgăritare și nestemate… Toate clădirile, până la cel mai neînsemnat grajd, ar fi cum nu se poate mai mărețe și mai încăpătoare. Da, o asemenea casă aș vrea eu să înalț…”
Însă nici pomeneală de un asemenea palat mândru: Bietul Taro nu fusese în stare măcar să-și înjghebe o locuință cât de cât omenească. Înfipsese în pământ patru prăjini de bambus pe care întinse o rogojină găurită, în chip de acoperiș. Sălașul acesta prăpădit nu-l apăra pe Taro de biciuirea ploii, nici de dogoarea soarelui. Pielea de pe mâini și de pe picioare îi crăpase și se cojise, coatele i se acoperiseră de murdărie ca de mușchi, păduchii și purecii îl pișcau fără milă.
E greu să scapi de calicie. Ca să faci negoț, ai nevoie de bani. Ca să te-apuci de-un meșteșug oarecare, trebuie mai întâi să-l înveți. Așa încât nu-i rămăsese altceva decât să locuiască pe pământ. Zăcea Taro câte patru, cinci zile în șir, fără să se clintească de jos, fără să facă o figură. Din când în când câte cineva își mai făcea pomană cu el.
Astfel, odată, un om milostiv îi dădu niște turtițe de orez, rămase de la o nuntă:
— Ia de colea, sărace. Tare flămând trebuie să mai fii...?
Rareori îi pica asemenea pleașcă. Taro înfulecă la repezeală patru turtite, dar pe-a cincea o puse, deoparte, zicându-și: „Dacă o păstrez, măcar știu că nu voi pieri de foame atât curând. Dacă o mănânc, pierd orice nădejde”.
Se uita lung și cu duioșie la turtiță lui, gândindu-se ca un om chibzuit: „Da, da, am s-o păstrez până ce mi se va dărui alta”. Când ațipea, o băga în sân, să nu i-o fure cineva. O scotea de-acolo, o mirosea, o lingea, iar uneori și-o punea pe cap, ca o podoabă. Dar tot punându-și-o el pe cap, turtița îi căzu și până s-apuce s-o prindă, se rostogoli tocmai în mijlocul drumului. Taro se uită după ea cu o privire tristă, întrebându-se: „Să mă scol oare și să mă duc s-o iau? Vai, grozav mi-e de lene. Lasă, odată tot trebuie să treacă cineva pe-aici. O să-l rog pe omul acela să mi-o aducă.”
Prevăzător, își luă lângă sine un băț lung de bambus ca să alunge câinii pribegi. Așteaptă el trei zile încheiate, dar ca un făcut, nimeni nu se arătă pe drum. În cele din urmă tot se ivi cineva, dar nu un drumeț oarecare, ci însuși bogatul stăpân al moșiilor din partea locului, nobilul Atarașino Nobuioori, care avea rangul de dregător al departamentului de stânga al pazei porților de la curte. Atarașino plecase la vânătoare cu șoimi și luase cu sine, pe lângă oștenii de pază, nu mai puțin de o jumătate de sută de hăitași. Văzându-l pe măritul dregător, Taro săltă alene capul spre el:
— Hei, ascultă, om bun! Vezi că acolo, în mijlocul drumului, e o turtită de orez. Ridic-o, rogu-te, și adu-mi-o.
Dar nimeni nu-i luă în seamă vorbele. „Măi, ce puturoșenie! își zise Taro supărat. Cum de e în stare ăsta să cârmuiască pământuri atât de întinse, dacă i se pare greu să se dea jos de pe cal și să ridice o biată turtită?! Și eu care credeam că sunt cel mai mare leneș din lume…” Apoi începu să strige plin de obidă:
— Vai, vai, om fără milă și fără rușine!
Stăpânul moșiei era o fire aprigă. Aprins de mânie întoarse numaidecât calul:
— Ce tot bombănești acolo, nătărăule? Nu cumva tu vei fi fiind Taro Leneșul, cel vestit pretutindeni?
— Firește că eu sunt. Parcă mai e vreunul să-mi semene?
— Ia spune, cum de izbutești tu să faci umbră pământului?
— Iac-așa. Când oamenii mă miluiesc cu ceva, atunci mănânc pe săturate. Când nu, zac aicea flămând câte patru, cinci zile. Dar mi s-a întâmplat să rabd și zece în cap.
— Vai de tine, Taro. Uite, o să mă străduiesc să te ajut. Doar nu degeaba se spune că dacă doi oameni s-au întâlnit undeva și au băut din același pârâu, la umbra aceleiași sălcii, că nu-i un lucru întâmplător, înseamnă că drumurile lor le-au împletit puternicele karme, într-altă viață. Lumea e mare, și dacă s-a nimerit să dau tocmai de tine, se vede că așa a fost hotărât înainte. Dar ia spune, de ce nu vrei să muncești? Lucrează și tu pământul, ca toți ceilalți.
— N-am pământ.
— O să-ți dau eu o frumusețe de ogor.
— Nu-mi place să dau cu sapa. Știi că sunt leneș.
— Atunci, poftim, apucă-te de negustorie.
— Păi n-am nicio para.
— Nu-i nimic, îți dau eu banii trebuitori.
— Mare scofală. Tot nu mă pricep să vând și să cumpăr. Negustoria e o treabă grea, care nu se învață lesne.
— Cum de se nasc oare pe lume asemenea făpturi? strigă moșierul scos din sărite. Rămâi sănătos, Taro, văd eu că nu-i nicio nădejde cu tine.
Ajuns la conac, Atarașino luă condeiul și călimara, apoi scrise o poruncă strașnică, pe care slujitorii o făcură cunoscută pretutindeni:
„De astăzi înainte, prin grija și străduința tuturor, lui Taro Leneșul i se vor da de două ori pe zi câte trei măsuri de orez și o cană cu vin. Cel ce va cuteza să-mi încalce porunca va fi alungat de pe pământurile mele.”
Prea adevărată e zicala: „Porunca stăpânului, voia nebunului”. De silă, de milă, bieții oameni s-au pomenit datori să-l hrănească de-atunci încolo pe TaroLeneșul din agoniseala lor.
Astfel au trecut doi ani. În al treilea an, primăvara, guvernatorul acelei provincii, dainagon 2 Arisue, din neamul Nigioo, a dat înștiințare că din satul Atarașinogo trebuie trimis în capitală, la Kyoto, un slujitor pe termen lung.
Țăranii s-au strâns îndată să se sfătuiască. Una ca asta nu mai pomeniseră. Nu înțelegeau despre ce fel de slujitor e vorba și habar n-aveau pe cine să trimită. Se văicăreau cu toții de năpasta ce le căzuse pe cap, când unul spuse într-o doară:
— Ce-ar fi să-l trimitem pe Taro Leneșul?
— Taci c-ai nimerit-o! săriră ceilalți cu gura. Vino-ți în fire, omule. Taro nu s-a învrednicit să se ridice să-și adune turta din drum. Cumo să se ducă până la Kyoto?
Dar un alt sătean zise îngândurat:
— La urma urmei, dacă-l trimitem pe milogul acela e numai spre binele lui. Poate se căpătuiește și el pe-acolo. Haideți să vorbim cu el, poate se va lăsa înduplecat.
Se adunară cei mai bătrâni și mai înțelepți oameni din sat și merseră la sălașul lui Taro.
— Prietene, zise căpetenia, trebuie să ne dai o mână de ajutor. Avem de descurcat o treabă foarte însemnată.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Taro.
— Ni s-a cerut să trimitem la Kyoto un slujitor pe termen lung.
— Lung! se minună Taro. Pesemne unul înalt de câțiva hiro. Hm, cam greu de găsit un asemenea uriaș.
— Da de unde, nici vorbă de uriaș. Trebuie să alegem dintre sătenii noștri un om de nădejde, care să meargă în capitală pentru mai multă vreme. Asta înseamnă „slujitor pe termen lung”. Fii înțelegător, Taro. Noi te-am hrănit trei ani încheiați, acum e rândul tău să slujești pentru noi.
— N-am pământ.
— O să-ți dau eu o frumusețe de ogor.
— Nu-mi place să dau cu sapa. Știi că sunt leneș.
— Atunci, poftim, apucă-te de negustorie.
— Păi n-am nicio para.
— Nu-i nimic, îți dau eu banii trebuitori.
— Mare scofală. Tot nu mă pricep să vând și să cumpăr. Negustoria e o treabă grea, care nu se învață lesne.
— Cum de se nasc oare pe lume asemenea făpturi? strigă moșierul scos din sărite. Rămâi sănătos, Taro, văd eu că nu-i nicio nădejde cu tine.
Ajuns la conac, Atarașino luă condeiul și călimara, apoi scrise o poruncă strașnică, pe care slujitorii o făcură cunoscută pretutindeni:
„De astăzi înainte, prin grija și străduința tuturor, lui Taro Leneșul i se vor da de două ori pe zi câte trei măsuri de orez și o cană cu vin. Cel ce va cuteza să-mi încalce porunca va fi alungat de pe pământurile mele.”
Prea adevărată e zicala: „Porunca stăpânului, voia nebunului”. De silă, de milă, bieții oameni s-au pomenit datori să-l hrănească de-atunci încolo pe TaroLeneșul din agoniseala lor.
Astfel au trecut doi ani. În al treilea an, primăvara, guvernatorul acelei provincii, dainagon 2 Arisue, din neamul Nigioo, a dat înștiințare că din satul Atarașinogo trebuie trimis în capitală, la Kyoto, un slujitor pe termen lung.
Țăranii s-au strâns îndată să se sfătuiască. Una ca asta nu mai pomeniseră. Nu înțelegeau despre ce fel de slujitor e vorba și habar n-aveau pe cine să trimită. Se văicăreau cu toții de năpasta ce le căzuse pe cap, când unul spuse într-o doară:
— Ce-ar fi să-l trimitem pe Taro Leneșul?
— Taci c-ai nimerit-o! săriră ceilalți cu gura. Vino-ți în fire, omule. Taro nu s-a învrednicit să se ridice să-și adune turta din drum. Cumo să se ducă până la Kyoto?
Dar un alt sătean zise îngândurat:
— La urma urmei, dacă-l trimitem pe milogul acela e numai spre binele lui. Poate se căpătuiește și el pe-acolo. Haideți să vorbim cu el, poate se va lăsa înduplecat.
Se adunară cei mai bătrâni și mai înțelepți oameni din sat și merseră la sălașul lui Taro.
— Prietene, zise căpetenia, trebuie să ne dai o mână de ajutor. Avem de descurcat o treabă foarte însemnată.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Taro.
— Ni s-a cerut să trimitem la Kyoto un slujitor pe termen lung.
— Lung! se minună Taro. Pesemne unul înalt de câțiva hiro. Hm, cam greu de găsit un asemenea uriaș.
— Da de unde, nici vorbă de uriaș. Trebuie să alegem dintre sătenii noștri un om de nădejde, care să meargă în capitală pentru mai multă vreme. Asta înseamnă „slujitor pe termen lung”. Fii înțelegător, Taro. Noi te-am hrănit trei ani încheiați, acum e rândul tău să slujești pentru noi.
— He-he-he, râse Taro, nu din bunătatea inimii voastre m-ați hrănit, ci din porunca stăpânului. Nu mă duc la Kyoto.
Atunci, un țăran mai vârstnic și mai șiret întoarse vorba altfel:
— Află, prietene, că mai întâi și mai întâi ne-am gândit la fericirea ta. Prea bine știi câtă dragoste se leagă bărbatul de nevastă, care la rândul ei îi dăruiește inima pentru totdeauna. Plăcut e oare traiul tău, de unul singur, în acest sălaș întristat? Oare nu vrei să-ți găsești o soție după pofta inimii? Se spune că bărbatul se bucură cu adevărat în viață numai de trei ori: când sărbătorește ritualul ghempuku 3 , când își aduce în casă tânăra soție și când este promovat în slujbă. Dar și mai adâncă e bucuria lui când pornește pe un drum la capătul căruia îl așteaptă norocul. Să știi că locuitorii din Kyoto sunt mult mai simțitori și mai gingași în iubire decât noi niște bieți plugari. Femei frumoase se unesc din dragoste cu bărbați fără niciun rang, ascultând numai de imboldul inimii, îndrăgostiții se socotesc unul pe altul drept soț și soție, așa e obiceiul pe-acolo. Cine știe, poate că îți vei afla și tu o prietenă, o iubită frumoasă plină de farmec, căreia să-i dăruiești inima.
Vorbele bătrânului merseseră drept la țintă.
— Asta ar fi grozav de bine! zise Taro. Trimiteți-mă cât mai repede la Kyoto!
Plini de bucurie, țăranii puseră mână de la mână, adunară niște bani și-l pregătiră de drum.
Taro Leneșul porni pe calea ce străbate Munții de Răsărit, prin Yamashina, înspre Kyoto. De astă dată nu-i mai dădea mâna să lenevească. Mergea întins, de dimineață până seara, iar peste noapte dormea pe la câte-un han. În cea de-a șaptea zi intră în Kyoto și nu se opri decât la poarta mărețului palat al dainagonului:
— Sunt slujitorul pe termen lung din provincia Șinano și m-am înfățișat la porunca stăpânului.
Slugile începură să râdă de el, arătându-l cu degetul:
— Ia uitați-vă ce chip tuciuriu are! Vai, cât e de murdar și de zdrențăros, o adevărată sperietoare!
Auzind toate acestea, dainagonul clătină din cap dojenitor.
— De ce râdeți? Nu e vina lui că are o înfățișare atât de neplăcută. Eu am nevoie de un om cinstit, atâta tot.
Tot căscând gura pe ici, pe colo, Taro se încredință că orașul Kyoto e cu adevărat strălucitor și nu seamănă întru nimic cu ținutul său de baștină. Muntele de Răsărit, Muntele de Apus, palatul împărătesc, tot felul de temple și pagode care de care mai minunate te îmbiau să le privești. Aici n-avea cum să ți se urască, n-aveai cum să lenevești, fiindcă mereu îți fermeca ochiul câte-o priveliște nouă.
Așa se face că, plăcându-i tare mult, în loc de trei luni, rămase în slujbă șapte luni încheiate. Niciun slujitor nu-l întrecea în hărnicie. În cele din urmă, veni totuși vremea să se întoarcă pe meleagurile lui. Merse abătut la casa unde închiriase și el un colțișor și începu să cugete cu glas tare: „Când mă pregăteam să pornesc încoace, spre capitală, sătenii mi-au făgăduit marea cu sarea, spunându-mi că voi afla negreșit aici o soție după pofta inimii, dar iată că tot singur trebuie să fac calea întoarsă… Vai, cât de întristată mi-e inima! Ce-ar fi să-mi caut totuși o prietenă?”
Zis și făcut. Se înfățișă plin de cuviință la stăpânul casei:
— A sosit vremea să mă întorc în satul meu, dar nu mă îndur să plec așa, de unul singur. N-ați binevoi dumneavoastră să-mi găsiți o soție?
Omul începu să râdă:
— Dar cine crezi că va primi să ia de bărbat pe unul ca tine?
Se înfățișau cerându-i binecuvântarea. Răutatea și josnicia îl mâhneau și-l înfuriau peste măsură. Dacă descoperea pe chipul cuiva pecetea senină și înțeleaptă a bunătății, amărăciunea i se topea ca prin farmec.
Iată ce tainic e plămădită făptura omenească! Până și-n inima unui leneș se pot ascunde asemenea rare însușiri.
Toate acestea s-au întâmplat demult, în vremea domniei împăratului Mondoku 4.
Iar cel ce va citi această poveste în fiecare zi, istorisind-o și altora, fie el binecuvântat cu toată fericirea și cu toate bogățiile pământului. Zeii coboare asupră-i raza bucuriei veșnice.
1 Paulovnia - arbore decorativ originar din Extremul-Orient..
2 Dainagon - rang însemnat la curte, în vechea Japonie.
3 Ghempuku - Ritualul majoratului. Adolescentul e pieptănat pentru prima oară ca un adult și i se pune pălărie bărbătească
4 Împăratul Mondoku a trăit între anii 850-858.
Atunci, un țăran mai vârstnic și mai șiret întoarse vorba altfel:
— Află, prietene, că mai întâi și mai întâi ne-am gândit la fericirea ta. Prea bine știi câtă dragoste se leagă bărbatul de nevastă, care la rândul ei îi dăruiește inima pentru totdeauna. Plăcut e oare traiul tău, de unul singur, în acest sălaș întristat? Oare nu vrei să-ți găsești o soție după pofta inimii? Se spune că bărbatul se bucură cu adevărat în viață numai de trei ori: când sărbătorește ritualul ghempuku 3 , când își aduce în casă tânăra soție și când este promovat în slujbă. Dar și mai adâncă e bucuria lui când pornește pe un drum la capătul căruia îl așteaptă norocul. Să știi că locuitorii din Kyoto sunt mult mai simțitori și mai gingași în iubire decât noi niște bieți plugari. Femei frumoase se unesc din dragoste cu bărbați fără niciun rang, ascultând numai de imboldul inimii, îndrăgostiții se socotesc unul pe altul drept soț și soție, așa e obiceiul pe-acolo. Cine știe, poate că îți vei afla și tu o prietenă, o iubită frumoasă plină de farmec, căreia să-i dăruiești inima.
Vorbele bătrânului merseseră drept la țintă.
— Asta ar fi grozav de bine! zise Taro. Trimiteți-mă cât mai repede la Kyoto!
Plini de bucurie, țăranii puseră mână de la mână, adunară niște bani și-l pregătiră de drum.
Taro Leneșul porni pe calea ce străbate Munții de Răsărit, prin Yamashina, înspre Kyoto. De astă dată nu-i mai dădea mâna să lenevească. Mergea întins, de dimineață până seara, iar peste noapte dormea pe la câte-un han. În cea de-a șaptea zi intră în Kyoto și nu se opri decât la poarta mărețului palat al dainagonului:
— Sunt slujitorul pe termen lung din provincia Șinano și m-am înfățișat la porunca stăpânului.
Slugile începură să râdă de el, arătându-l cu degetul:
— Ia uitați-vă ce chip tuciuriu are! Vai, cât e de murdar și de zdrențăros, o adevărată sperietoare!
Auzind toate acestea, dainagonul clătină din cap dojenitor.
— De ce râdeți? Nu e vina lui că are o înfățișare atât de neplăcută. Eu am nevoie de un om cinstit, atâta tot.
Tot căscând gura pe ici, pe colo, Taro se încredință că orașul Kyoto e cu adevărat strălucitor și nu seamănă întru nimic cu ținutul său de baștină. Muntele de Răsărit, Muntele de Apus, palatul împărătesc, tot felul de temple și pagode care de care mai minunate te îmbiau să le privești. Aici n-avea cum să ți se urască, n-aveai cum să lenevești, fiindcă mereu îți fermeca ochiul câte-o priveliște nouă.
Așa se face că, plăcându-i tare mult, în loc de trei luni, rămase în slujbă șapte luni încheiate. Niciun slujitor nu-l întrecea în hărnicie. În cele din urmă, veni totuși vremea să se întoarcă pe meleagurile lui. Merse abătut la casa unde închiriase și el un colțișor și începu să cugete cu glas tare: „Când mă pregăteam să pornesc încoace, spre capitală, sătenii mi-au făgăduit marea cu sarea, spunându-mi că voi afla negreșit aici o soție după pofta inimii, dar iată că tot singur trebuie să fac calea întoarsă… Vai, cât de întristată mi-e inima! Ce-ar fi să-mi caut totuși o prietenă?”
Zis și făcut. Se înfățișă plin de cuviință la stăpânul casei:
— A sosit vremea să mă întorc în satul meu, dar nu mă îndur să plec așa, de unul singur. N-ați binevoi dumneavoastră să-mi găsiți o soție?
Omul începu să râdă:
— Dar cine crezi că va primi să ia de bărbat pe unul ca tine?
Se înfățișau cerându-i binecuvântarea. Răutatea și josnicia îl mâhneau și-l înfuriau peste măsură. Dacă descoperea pe chipul cuiva pecetea senină și înțeleaptă a bunătății, amărăciunea i se topea ca prin farmec.
Iată ce tainic e plămădită făptura omenească! Până și-n inima unui leneș se pot ascunde asemenea rare însușiri.
Toate acestea s-au întâmplat demult, în vremea domniei împăratului Mondoku 4.
Iar cel ce va citi această poveste în fiecare zi, istorisind-o și altora, fie el binecuvântat cu toată fericirea și cu toate bogățiile pământului. Zeii coboare asupră-i raza bucuriei veșnice.
1 Paulovnia - arbore decorativ originar din Extremul-Orient..
2 Dainagon - rang însemnat la curte, în vechea Japonie.
3 Ghempuku - Ritualul majoratului. Adolescentul e pieptănat pentru prima oară ca un adult și i se pune pălărie bărbătească
4 Împăratul Mondoku a trăit între anii 850-858.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT